Poezii de Lorena Craia

Drum fără drum

Când mergi în negru, braţ la braţ,

Priveşte moartea cu nesaţ,

Atinge-i poala, tremurând,

Apoi transformă-te în vânt.

Când mergi pe drumuri, răzvrătit

De-atâta suflet ghemuit,

Coboară-ţi vocea în balast,

Fii pentru moarte un contrast,

 

Opreşte lumea-n gândul tău,

Opreşte binele din rău,

Aşază totul în păduri,

Să crească-n ochi de cerbi şi muri.

 

Aseară n-a mai fost la fel...

Dormea cu moartea-un menestrel,

Nu era linişte deloc,

Nu era cântec şi nici joc,

 

Aşa cum licuricii toţi

Se mai jucau, bătând la porţi

Prin care tu redeschideai

O altă poartă către Rai.

 

Ştiu că îţi pare-a fi nedrept,

Dar moartea este un concept

Pentru cei singuri, repetând

Mai multe vieţi, din când în când.

Flori de liliac

 

Ochii mei nu privesc urmele nimănui

Şi din ei mi se scurge căprui din căprui,

Ochii mei sunt alamă, de cântece trişti,

Mâna rece în pernă întreabă: Exişti?

 

Glob de sticlă e lumea în care sunt eu,

Glob de plumb este lumea cu-al meu Prometeu,

Care-aduce în dar focul viu, din păduri,

Care lasă în dar, pe cenuşă, frânturi

 

Din privire, când ochii mei trişti, uneori,

Mai sărută pământul cu tine, cu flori,

Din lumina ce stinge-ntunericul gol,

Agăţându-se-ntruna de-al meu peţiol.

 

Ochii mei nu privesc urmele nimănui;

Poate doar pe drumeagul pe care, hai-hui,

Preumblam ce eram, doi loviţi de iubiri,

Îngropând, pas cu pas, renumite-amintiri.

 

Cine poate veni din trecut în prezent,

Să ne ţină de mâini cu brăţări de ciment?

Cine poate pleca pe acelaşi drumeag,

Dezgropând, pas cu pas, amintirea şirag...

 

Gloanţe de argint

Nu veţi putea să-mi răstigniţi cuvântul

Nici la altar păgân, nici în scripturi

Şi nu-mi veţi mai răstălmăci nici gândul

Aproape mort din mine, în torturi!

 

Sunt ca un sloi de gheaţă ce descreşte

Spre limita pastişelor de azi

Şi-acesta doar în mine se topeşte

Până la rădăcinile de brazi.

 

Pereţii mi-i zidesc în detestare,

Fereastra fumurie de pământ

Îmi va păstra lumina asta mare,

Pe care numai eu pot s-o cuvânt!

 

Nu veţi putea să-mi aşezaţi nici paşii

Pe ochii şi pe pieptul vostru gol,

Căci eu urmez umilă-naintaşii,

Plătindu-le prin scriptul meu obol.

 

Nu am un dumnezeu să-mi ţină partea

Nici în elogii şi nici în icoane,

Căci dumnezeul meu îmi este cartea,

Iar pentru voi, – cuvintele-mi, – piroane.

 

Şi-n infinitul care se sfârşeşte

Şi pentru mine, dar şi pentru voi,

Luaţi aminte – sufletul vorbeşte

În viaţa tuturor şi-n cea de-apoi!

Lui Adrian Păunescu – in memoriam

Privesc îngândurată masa goală,

Mă tulbură că eşti în nefiinţă,

Simt inima că suferă de-o boală

De renunţare, fără de dorinţă.

 

E neagră călimara, poate ştii,

De gândurile care mă ucid;

Întoarce-te, te rog, printre cei vii,

Revino-n peisajul translucid,

 

Să faci lumină într-un întuneric,

Ce pare că umbreşte abitir,

Revino, chiar şi de ar fi himeric,

Aici este realul cimitir...

 

Că-n fiecare zi, încet, mai moare,

Câte o literă, câte-un cuvânt

Şi fiecare zi parcă mă doare

Tăcerea ta, cu tine în mormânt;

 

Privesc înlăcrimată reportaje

Despre credinţele-ţi acum stafii,

Şi văd cum diletanţii fac partaje;

Întoarce-te, te rog, printre cei vii!

 

Nu ştiu dacă acolo sus e vară,

Nu ştiu dacă există Dumnezeu,

Dar ştiu cum e să fii orfan de ţară,

Tu ai iubit valorile! Şi eu...

 

E prea târziu acum ca să mai sper

Că voi putea să fiu, ca tu să fii

Un nepătruns de elocvent reper,

Întoarce-te, te rog, printre cei vii!

 

Au fost câţiva, trăind, contemporani

Cu pumnul tău de sticlă, aburind,

Dar moartea i-a scutit de câţiva ani,

Lăsându-i ca pe tine,-aşa, murind...

 

Iar mama şi cu tata şi-amintesc

De recitalurile-ncendiare,

Spunându-mi că şi ei, totuşi, iubesc

Cum le puneai speranţe-n buzunare.

 

Cred că sunt blestemată fără vină

Că m-am născut în anul de final

Al flăcării, ce n-o să mai revină

În spaţiul nostru artificial.

 

Privesc îngândurată masa goală,

Mă tulbură că n-ai să poţi să fii

Pentru copiii mei un zid de şcoală;

Întoarce-te, te rog, printre cei vii!

 

Ultima noapte

Tenebra morţii-n prag de toamnă

Îşi pregăteşte sarcofag

Şi frunze ruginii îndeamnă

La simfonii pe un drumeag,

Pe care viaţa mea înseamnă

Mai mult decât un pas pribeag.

 

Mă pregătesc de-un cancer veşnic

Al râului ce-a sfredelit,

Puternicindu-se temeinic

În miezurile de granit,

Sub luna sobră, ca un sfetnic

La-mpărăţii de mezolit.

 

Eu de pe-o margine pe alta

Am construit un pod de nuc,

Mi-am aruncat în ape dalta

Şi strălucea-ntr-un nor uituc,

Desprins de luciu-n care balta

Adăpostea un cuib de cuc.

 

Aud ecou de mocăniţă,

Venind agale dinspre munţi,

Aud şi râsul de fetiţă,

Născută din părinţi cărunţi

Şi-n inima de prepeliţă

Se mai sărută două punţi:

 

Pe una trece, în fanfare,

Secunda orei ce mă-ntrece,

Sfidând pendule, calendare,

Cu timpul ei atât de rece,

Pierzându-mă în fiecare...

Pe alta nimeni nu mai trece!