După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
Poezii de Lorena Craia
- Detalii
- Scris de: Lorena Craia
- Categorie: Poezie
- Accesări: 7
Drum fără drum
Când mergi în negru, braţ la braţ,
Priveşte moartea cu nesaţ,
Atinge-i poala, tremurând,
Apoi transformă-te în vânt.
Când mergi pe drumuri, răzvrătit
De-atâta suflet ghemuit,
Coboară-ţi vocea în balast,
Fii pentru moarte un contrast,
Opreşte lumea-n gândul tău,
Opreşte binele din rău,
Aşază totul în păduri,
Să crească-n ochi de cerbi şi muri.
Aseară n-a mai fost la fel...
Dormea cu moartea-un menestrel,
Nu era linişte deloc,
Nu era cântec şi nici joc,
Aşa cum licuricii toţi
Se mai jucau, bătând la porţi
Prin care tu redeschideai
O altă poartă către Rai.
Ştiu că îţi pare-a fi nedrept,
Dar moartea este un concept
Pentru cei singuri, repetând
Mai multe vieţi, din când în când.
Flori de liliac
Ochii mei nu privesc urmele nimănui
Şi din ei mi se scurge căprui din căprui,
Ochii mei sunt alamă, de cântece trişti,
Mâna rece în pernă întreabă: Exişti?
Glob de sticlă e lumea în care sunt eu,
Glob de plumb este lumea cu-al meu Prometeu,
Care-aduce în dar focul viu, din păduri,
Care lasă în dar, pe cenuşă, frânturi
Din privire, când ochii mei trişti, uneori,
Mai sărută pământul cu tine, cu flori,
Din lumina ce stinge-ntunericul gol,
Agăţându-se-ntruna de-al meu peţiol.
Ochii mei nu privesc urmele nimănui;
Poate doar pe drumeagul pe care, hai-hui,
Preumblam ce eram, doi loviţi de iubiri,
Îngropând, pas cu pas, renumite-amintiri.
Cine poate veni din trecut în prezent,
Să ne ţină de mâini cu brăţări de ciment?
Cine poate pleca pe acelaşi drumeag,
Dezgropând, pas cu pas, amintirea şirag...
Gloanţe de argint
Nu veţi putea să-mi răstigniţi cuvântul
Nici la altar păgân, nici în scripturi
Şi nu-mi veţi mai răstălmăci nici gândul
Aproape mort din mine, în torturi!
Sunt ca un sloi de gheaţă ce descreşte
Spre limita pastişelor de azi
Şi-acesta doar în mine se topeşte
Până la rădăcinile de brazi.
Pereţii mi-i zidesc în detestare,
Fereastra fumurie de pământ
Îmi va păstra lumina asta mare,
Pe care numai eu pot s-o cuvânt!
Nu veţi putea să-mi aşezaţi nici paşii
Pe ochii şi pe pieptul vostru gol,
Căci eu urmez umilă-naintaşii,
Plătindu-le prin scriptul meu obol.
Nu am un dumnezeu să-mi ţină partea
Nici în elogii şi nici în icoane,
Căci dumnezeul meu îmi este cartea,
Iar pentru voi, – cuvintele-mi, – piroane.
Şi-n infinitul care se sfârşeşte
Şi pentru mine, dar şi pentru voi,
Luaţi aminte – sufletul vorbeşte
În viaţa tuturor şi-n cea de-apoi!
Lui Adrian Păunescu – in memoriam
Privesc îngândurată masa goală,
Mă tulbură că eşti în nefiinţă,
Simt inima că suferă de-o boală
De renunţare, fără de dorinţă.
E neagră călimara, poate ştii,
De gândurile care mă ucid;
Întoarce-te, te rog, printre cei vii,
Revino-n peisajul translucid,
Să faci lumină într-un întuneric,
Ce pare că umbreşte abitir,
Revino, chiar şi de ar fi himeric,
Aici este realul cimitir...
Că-n fiecare zi, încet, mai moare,
Câte o literă, câte-un cuvânt
Şi fiecare zi parcă mă doare
Tăcerea ta, cu tine în mormânt;
Privesc înlăcrimată reportaje
Despre credinţele-ţi acum stafii,
Şi văd cum diletanţii fac partaje;
Întoarce-te, te rog, printre cei vii!
Nu ştiu dacă acolo sus e vară,
Nu ştiu dacă există Dumnezeu,
Dar ştiu cum e să fii orfan de ţară,
Tu ai iubit valorile! Şi eu...
E prea târziu acum ca să mai sper
Că voi putea să fiu, ca tu să fii
Un nepătruns de elocvent reper,
Întoarce-te, te rog, printre cei vii!
Au fost câţiva, trăind, contemporani
Cu pumnul tău de sticlă, aburind,
Dar moartea i-a scutit de câţiva ani,
Lăsându-i ca pe tine,-aşa, murind...
Iar mama şi cu tata şi-amintesc
De recitalurile-ncendiare,
Spunându-mi că şi ei, totuşi, iubesc
Cum le puneai speranţe-n buzunare.
Cred că sunt blestemată fără vină
Că m-am născut în anul de final
Al flăcării, ce n-o să mai revină
În spaţiul nostru artificial.
Privesc îngândurată masa goală,
Mă tulbură că n-ai să poţi să fii
Pentru copiii mei un zid de şcoală;
Întoarce-te, te rog, printre cei vii!
Ultima noapte
Tenebra morţii-n prag de toamnă
Îşi pregăteşte sarcofag
Şi frunze ruginii îndeamnă
La simfonii pe un drumeag,
Pe care viaţa mea înseamnă
Mai mult decât un pas pribeag.
Mă pregătesc de-un cancer veşnic
Al râului ce-a sfredelit,
Puternicindu-se temeinic
În miezurile de granit,
Sub luna sobră, ca un sfetnic
La-mpărăţii de mezolit.
Eu de pe-o margine pe alta
Am construit un pod de nuc,
Mi-am aruncat în ape dalta
Şi strălucea-ntr-un nor uituc,
Desprins de luciu-n care balta
Adăpostea un cuib de cuc.
Aud ecou de mocăniţă,
Venind agale dinspre munţi,
Aud şi râsul de fetiţă,
Născută din părinţi cărunţi
Şi-n inima de prepeliţă
Se mai sărută două punţi:
Pe una trece, în fanfare,
Secunda orei ce mă-ntrece,
Sfidând pendule, calendare,
Cu timpul ei atât de rece,
Pierzându-mă în fiecare...
Pe alta nimeni nu mai trece!