Poezii de Rodica Elena Lupu

ARS POETICA

O sabie de lemn în muntele stâncos
Aceasta-ar vrea să fie
Mai noua mea poezie.
Să tremure, să cânte, să răsune
Când stă să-nfrunte piatra
Ca un potop de strune.
Să i se-audă glasul

Peste prăpăstii sumbre
Şi să-i urmeze pasul
Cor imens de umbre...
Rămâi aşa, rămâi de-a pururi dreaptă
Să urc cu tine treaptă după treaptă
Până acolo unde ştii
Că ne schimbăm în stol de ciocârlii.
 

LICURICI

De prin Ardeal, de pe la noi
Vin licuricii în şuvoi
Cortegiu lung de lampadare
În noaptea singură, prea mare.
Mă cheamă să mă lumineze
Să-mi fie gândurile treze
Ca până-n zori când ne-ntâlnim
Să-mi pară lumea un chilim
Peste pământ scânteietor
De-atâta dor, de-atâta dor...
 

ÎN GRĂDINĂ

Pierdută printre strofe
Mă regăsesc târziu
Şi iar mă-ndeamnă gândul
Un singur vers să scriu.
Dar cine poate scrie acum un singur vers
Când e-o grădină-n floare întregul univers?!
 

IUBITĂ MAMĂ

Te-ai dus şi anii au trecut
Plini de dureri şi supărare
Chiar dacă tu mi-ai spus atunci
Că vei veghea a mea cărare.

Nu te-am uitat, nu te-oi uita,
Prin vis te chem, iubită mamă,
Să te întorci în viaţa mea,
Căci fără tine-mi este teamă.

E-atâta răutate-n lume,
Nu ştiu pământul cum ne ţine,
De-aceea eu te rog anume
De sus să te-ngrijeşti de mine.

Nu te-oi uita, măicuţa mea,
Şi-n trista mea singurătate
Voi plânge fără să m-auzi
Cu gândurile mele toate.
 

BUNICUL ȘI BUNICA

Sub mândrul soare, pe sub mal abrupt,
Drumul se strecoară strâmb, uscat şi rupt.
Gardul într-o rână să adoarmă vrea,
Prea rărit de soartă şi de iarna grea.

Casa se înalţă din chirpici clădită,
Peste ea tronează tabla ruginită.
În cerdac un scaun suferă din greu,
Un picior se zbate, aninat mereu.

Se roagă bătrâna la ceva ce-o fi,
I-a uitat în noaptea lungă zi de zi.
Moşul, cu răbdare, taie-o creangă ruptă,
Toamna-i prea târzie, braţul nu-l ascultă.

Ochii lor se înalţă rugători spre cer...
Trecătoare stoluri, tot apar şi pier...
Doar de Sus aşteaptă milă şi-ndurare,
Într-un ceas de seară, la apus de soare.
 

IARBA

Ascultaţi iarba cum cântă
Pe spinarea muntelui,
Cel ce ştie si-o ascultă
Află taina vântului
Urmăriţi-i unduirea
De ocean răcoritor
Şi spălaţi-vă privirea
În culoarea florilor.
Mirosiţi boarea suavă
A pădurii vegetale,
Savuraţi tăcerea gravă
De sub şalul negru, moale,
Şi gustaţi cu duioşie
Fire proaspete de iarbă
Ca mai limpede să fie
Gustul pur, să se absoarbă.
Ascultaţi iarba cum cântă
Înnăuntru, în afară.
Cel care de ea se-ncântă
Niciodată n-o să moară.


AMINTIRI

Aş vrea să pot să cern
tristeţea zilelor în linişte,
să tac împreună cu ea,
să oftez şi să plâng.
Citesc timpul prin tine,
Atâtea, atâtea aşteptări
şi tot atâtea bucurii
se reîntorc din amintiri.
Nimic din ce a fost trăit
nu mai poate fi schimbat.
Departe sunt acele zile
când albele flori de măr
ne ningeau în plete
şi soarele ne juca în ochi,
inundând totul în jur
ca o mare revărsare
de ape transparente.
Am luptat pentru amintiri,
Le-am împletit în ghirlande
În ele se-ngeamănă
căldura unui dulce glas,
culoarea unei blânde seri,
o caldă mângâiere
sau rana unei despărţiri.
Nu mai suntem decât aşteptare.
Ca să treacă timpul
înşirăm gânduri,
Dorul e focul ce arde speranţele,
Dorinţele, durerile...
Cenuşa ce rămâne…
 

NU AM UITAT

Sub nucul uriaş, în curte la bunica
Se aşezau la masă toţi sfinţii mei din vis:
Elena, Nicolae, Ion, Gheorghe şi Maria
Şi fiecare-n parte avea câte un tiz.

Eram cu ei acolo şi mă ţineau în braţe.
-Mergi dragă şi te joacă, fugi, nu sta cu bătrânii!
Plecam încet, sfioasă, rupând fire de iarbă
La cuşca din grădină şi mă jucam cu câinii.

Puteai să uiţi de mine, grădina mă fura,
Şi mă uitam atentă cum creşte firul ierbii
Şi mă uimea bobocul: Cine îl deschidea?
Şi cum de aveau pomii corniţele ca cerbii?

Un paradis cu stele grădina mea cu flori:
Narcise, trandafiri, lalele, lăcrămioare,
Mă îmbătau degrabă cu tot parfumul lor
Şi adormeam adesea pe iarba din cărare.

Chiar dacă nu mă strigă sub nuc nici azi, nici mâine
Voci dragi aud şi-acuma şi râsete de sfinţi,
Din tot ce-a fost visarea îmi rămâne,
Când simt că sunt acolo şi mă privesc cuminţi.
 

CASA PĂRINTEASCĂ

Pierdută în tăcere şi nemişcare,
Trăia şi răsufla ca înainte.
Razele lunii jucau închipuiri,
Feste ciudate şi pentru imaginaţia unui visător.
Cum stăteam pierdută în tăcere şi nemişcare
Puteam să jur că nu era goală,
Casa trăia şi răsufla la fel ca înainte.
Ferestrele erau luminate,
Perdelele fâlfâiau lin în noapte,
În bibliotecă uşa întredeschisă,
Uitaţi pe birou ochelarii mei,
Alături de vasul plin cu trandafiri tomnatici.

Un nor nevăzut până atunci
Acoperi luna, oprindu-se o clipă,
O mână întunecată înaintea unui chip.
Nălucirea pieri
Şi luminile ferestrelor se stinseră.
Aveam înaintea mea
Ziduri tăcute… fără suflet.

În vis, pe când norul acoperea luna,
Mă aflam departe
Şi aveam să mă trezesc în camera mea
Oftând, deschizând ochii
Mirându-mă de soarele strălucitor,
De cerul larg şi senin,
Atât de deosebit,
De dulcea lumină din visul meu.
 

TIMPUL

Timpul nu trece niciodată,
Noi trecem şi privirile,
Şi ca o ţară depărtată
Rămân doar amintirile.

Doar prin ele, pot crede
Că iubirea-i anotimpul
De veghe al destinului...