Poezii de Luisa Neruţ

I.    Când plânge-o roză într-o carte
              

Când plânge-o roză într-o carte
Şi-nvie urma palmei tale,
Simt adierea de departe
Ce se aşează-n vechi petale;

De toamna-n sân o să mă poarte,
Mă vor veghea ecouri pale
Când plânge-o roză într-o carte
Şi-nvie urma palmei tale;

Iar mă topesc parte cu parte
De dorul clipelor ovale
Ce-s mângâieri fără-de-moarte,
Şi-adorm tânjind alintul moale
Când plânge-o roză într-o carte...



II.  Răvaș

Poemul tău mă cheamă și m-adună
Din plăgi de vânt cu brațe vaporoase;
În tine vreau etern așezământ
Cu flori lila și-un scrin din vechi răvașe!
Urcând spre piscul tău cu zborul frânt,
Cum să-ndrăznesc cu versu-mi să te-ncânte
Pe când abia-s o larvă de mătase?


III.   Eu…

Sunt lăcrima din dorul nelumesc...
Tot hoinăresc prin frunze recompuse;
Sunt doar o umbră care rătăcesc
Pe un peron cu visele apuse.


IV.  Rondel marin

Val şi ceaţă în cascadă
Pe la ţărmuri fac escale;
Tu, din versuri  faci  arcadă
Peste stâncile opale;

Tot amurgul e-o şaradă
Cu tâlcuri filosofale...
Val şi ceaţă în cascadă
Pe la ţărmuri fac escale;

File, păsări, vin grămadă,
Gândurile-o iau la vale
Transformându-se în nadă
Clipelor ce-nghit agale
Val şi ceaţă în cascadă.





V. Gând lângă gând

M-aşez sub vişinul cărunt
Să-mi spună-o vorbă despre tine,
El cheamă vântul să m-aline,
Şi vine-ncet, tot mai mărunt…

În braţe strâng genunchii goi,
În mine-adun gând lângă gând…
Iar frunze cad pe rând, pe rând,
Ca o romanţă veche-n doi;

Aş vrea s-o  scriu… dar oare pot
Să scurg din cer fir de cerneală
Şi s-o aştern pe o petală
Să-mi fie-alin, să-ţi fie tot?

Se răstigneşte-n zare-apusul
Făcându-mi pernă din trifoi;
În vis, îmi vei veni apoi… ?
Doar vişinul ştie răspunsul.



VI.  Urma

aici i-am găsit sufletul. obosise.
m-am aşezat lângă el fără cuvinte
doar frământările i le-am suflat ca pe o păpădie
certându-le goliciunea
printre ramuri de sălcii evantaie subţiri aşteptau o daltă
brâncuşi dormea.




VII.  Coperţi de-aramă (triolet)

sub stropii reci,  sub frunze rare,
câte-o potecă-ncet adoarme,
iar noaptea, tremurând apare
sub stropii reci, sub frunze rare;
 mai cară vântul, în spinare,
portrete vechi, doruri să sfarme?
sub stropii reci, sub frunze rare
câte-o potecă-ncet adoarme.




VIII. Ploaie bacoviană

Bacoviană-i ploaia
şi noaptea-ncet se lasă…
odaia e tăcută
 iar toate-n jur  apasă;
din voaluri de perdele,
o umbră-n piruete,
presară melancolic
petale violete
în vreme ce-n  surdină
o clapă de pian
suspină ca şi ploaia
pe-un vers bacovian…




IX.   Parfumul roz


Parfumul roz, de trandafiri, s-a dus
Cu-aceiaşi zori urmaţi de un apus;
Ţi-am spus că toamna -acoperă lumini
Cu frunze reci şi bolte de rugini…
Doar vechiul tei priveşte cuibul  gol
Când ploaia cade rece, rostogol,
Peste poteci cu băncile-nvechite,
Peste-amintiri  şi gânduri neştiute.

Parfumul roz, de trandafiri, s-a dus
Cu-aceiaşi zori, urmând un alt apus
Cu tonuri pale-n anotimp brodat
Ce mai răscoală timpul cateodat’…


X.  Memento

E o seară  în care  tonuri gri
se aşază peste un azi rătăcit;

fluturi îngenunchiaţi, perdele uitate,
umbra ascunsă sub degete-ncleştate
 pe o frunte ghicită mereu,
toate s-au oprit
în albastrul mai obosit ca o zi de ieri

valize de ceaţă cărau gările de piatră.



XI.   AMPRENTĂ

Nu ştiu nici azi de ce cuvântul tău
m-apropie mai mult de romanţa pământului ud
Nu ştiu nici când braţele tale m-au arătat
luminii

Ştiu doar că nu mi-a fost de-ajuns
să mă pot defini prin atâtea frunze galbene
până nu m-ai înălţat pe umerii tăi
să văd că şi îngerii palizi strălucesc
apoi
odihnindu-mi nesomnul în palmele tale
să învăţ cum se frământă icoane mărunte
din lut

De-abia atunci ploi dezlegate în suflet
umpleau golul măsurat de timp
Încet, încet, din gândurile stinse creşteau
punţi.


XII.  Labirint

 Minuni lila m-ascund în ierni trecute,   
 Păpuși de pluș mă încălzesc în vis,  
 Ciocnesc pe rând idei - troiene  mute,  
 Ne-amestecăm pe rând într-un abis;  
 
 Nici viforul albastru nu mai geme  
 Nici  doine pe la cuiburi nu mai sunt,  
 Doar sub omăt mai scârțâie poeme  
 Doar eu și ele ne-adunăm cărunt.




XIII.   Sonet pentru doi

Se-aștern pe rând ninsorile în noi,
Pe creste, mugurii plesnesc prea verde…
Ghicești, tu, oare, gândul ce se pierde
În nopțile cu cetine și ploi?


Trufașul timp e singurul erede
Ce ne va scrie mâine pe-amandoi…
Vom curge râu, iar plânsul din zăvoi
L-om împăca cu cea mai dulce strede.


Acele nopți lila - ca un cașmir
Mi le-ascundeai de gândurile lude,
Priviri de foc, atingerile ude
Făceau din noi și timp un zarafir!

Se-așează-n noi zăpada... Nici n-aude
Cum verdele se scurge din potir…


XIV.   Ad multos annos

Când îngerul  de vremuri o floare-ţi mai desface  
Pe-obrazul de mătase , în  clipe  împlinite,
 Când fruntea  ţi-o-ncunună  cu stele ce-s  menite
A duce mai departe un imn  ce astăzi tace…
Iti recompun speranţa cărărilor gândite
Adulmecându-ţi  tainic coroanele de foc
Că vremea care vine  adăposteşte-un loc
Acelui care- a fost  şi va mai fi,  prin tine!

Vin  fluturii bezmetici,  se-apleacă-n vechi tipare
Spre-a scoate  rânduirea firescului  promis;
Coboară-un cor de îngeri … Auzi? E vechiul  vis  
Ce de-astăzi se desface  sub  ramuri de ninsoare!
Din aerul albastru o cale-ţi s-a deschis…   
Păşeşte, mândre laur, şi gându’ ţi-l îndreaptă
Spre tot ce-i azi şi-o fi de-acum pe-a  vieţii treaptă,
Ramâi etern  prin file, iar eu într-un ,,cuprins,,…


XV.    In urmă  gara…
Paşi mărunţiţi crestează siluete
Prin stropi cuprinşi de tremur şi delir,
Ce vânt păienjenit, ce piruete
Rotesc pe umeri flori de mohair.

Căzuţi în gol, împăturim un gând
În zaţ şi scrum,  în gri şi zvon şi ploi,
Ce greu atârnă noaptea… În curând
Acelaşi drum – în faţă şi ‘napoi.

Priviri şi ceaţă, pânză-n nemişcare,
Un şuier ars şi ochii te pierduse.

Mai pot s-aduc de-acum tot ce se duse
Pe un peron lipsit de felinare?