Poezii de Luisa Neruţ

Finala opintire a clipelor incerte

Tardiva frământare a suflului bolnav

Străbate tâmpla mută şi braţele inerte,

Zvâcnirile febrile dezlănţuiau mai grav

Finala opintire a clipelor incerte;

 Orbitele atee priveau cărarea firii

Dar ceasului de piatră, doar dalta-i este zvon;

Dumbrăvile de vise, sub gâdele gândirii,

Adăposteau suspine şi rugi ca-ntr-un amvon;

Urmam plutirea smirnei pe îngânări de vânt

Când giulgiul mov al nopţii mă învelea în criptă

De valuri făurită - un petec de pământ

Chema cuie de stele în inima-i infiptă.

Doar lira prăfuită mai aşteptă o noapte

Gravând pe fruntea crucii un vers rostit cândva,

Pe drumul fără-ntoarceri, băteau în toacă şoapte

Odată cunoscute, ştiute de-undeva...

ECOU

Erau doar ochii nopţii, şi-n ei a mea durere
Ce rătăcea poteca din sângele-otrăvit;
Se adunau imagini, şi-n gol a mea cădere
Tot încerca să-nvie un timp îmbolnăvit;

Scrâşnea tăioasa clipă pe cumpăna de stele,
Zdrobindu-mi fără milă un ultim puls dorit,
Mă agăţam de lacrimi, cărbuni ardeau în piele,
Muream parte cu parte sub cerul aburit;

Te auzeam departe ca un ecou de valuri,
Cu strigătul durerii m-acopeream plângând
Şi înnodam din vene un drum cu negre şaluri
Şi-mi spânzuram cu ele ce nu ştiai – un gând!

Antet de toamna

Priveşti bizar la clipe,-n scrumiere,
Zvâcniri de bronz sculptează pe obraz.
În somn îţi mângâi visul, ştiu că-i treaz
Purtând cortegiul verii care piere...

Dar timpul nu adoarme nicidecum
Sub troiţe de frunze, ci-n cădere
Trezeşte siluete efemere,
Chiar dacă simţi că toamna-i nu-ştiu–cum,
Prin vise, fum si foi ai dezertat...

Ţi-am spus că înc-o frunză-a mai căzut
Pe-acelaşi drum ce calea ţi-a-nchinat?
Mereu în toamna-aceea am crezut!
Iar azi, prin ochii tăi am revăzut
Cum anii trec prin noi, treptat-treptat.

Sub teiul lui e toamnă iar...

E toamnă iar pe-aleile tăcute…

Frunzişul se aşaza, spre-adormire;

Gândiri mai vechi,şi noi, azi sunt ţesute

Pe-un fus nostalgic nedorind umbrire.

Tăcuti, de mâna, iar străbatem locul

Poetului ce ne-a hranit iubirea.

Sub teiu-i înca dainuie sorocul

Acelor versuri ce ne-aprind privirea.

În braţe mă cuprinzi cu sfiiciune

Când vers mi-aşezi sub tandra mângâiere,

Şi toate-n jurul nostru vor s-adune

Trăirea ce ni-i lungă mlădiere.

Întoarcem clipele născânde pline-

Ce-a fost odat’- fiorul pieptul strânge…

- Auzi cum “vreme trece, vreme vine”?

Şi, parca glasul Lui prin frunze plânge…

Priviri ne cad pe marmura cea rece,

Îngălbenite frunze-i fac vesmântul;

Lasou de vânt misterul îl petrece

Spre-acele vremi ce-i vor păstra Cuvântul!

Doar vânat dor launtricul si-l plouă

În sufletele ce-şi primesc căderea;

Sub teiul Lui, e toamnă iar…si nouă

Ne-ncremeneşte ochi in ochi tăcerea.  

Capricii de April

Tot cade floarea de cireş…

În zborul frânt adună dorul

De locul unde căpriorul

Se oglindea-n izvor ales;

Poiana-i toată un frison

Când vântul aprig o-nconjoară

Pe-un sunet vechi de gramofon

Ce-adună semne din cerneală;

Ascult şi tac, şterg şi rescriu

Un stol de verbe migratoare,

Le-alung, le chem – ca o prinsoare-

Cu un April prea plumburiu;

Se duce-o zi, mai moare-un rând

În alb şi-n gri neînţeles,

Iar eu mă-nchid cu-n ultim gând

În dorul florii de cireş.

Novembre

pe alei zglobii
mă întrec cu un novembre
fără rădăcini

aprind felinare prin zodii
făcând zidiri din duminici
cu uşi deschise către tine

miroase a tufănici ascunse
în sânul pumnului de frunze
iar sufletu-mi se întoarce
în destăinuiri

în ochi port amiezi însorite
în timp ce păsări galbene
mi se rostogolesc în păr

în dansul prizonier
al îngerilor goi
simt trupul tău cald
ce alunecă tăcut în mine.

Lăsând în urmă storul şi-o noapte înainte

Când foaia-i răstignită de alba agonie,

Pătrunde-n necuvinte un murmur şi învaţă

Tăcerea-n două note:  un zbucium de hârtie,

Şi-o simfonie-a firii. Şi slova  se înalţă.

Dar tot n-o pot întoarce. În tuş ea nu respiră;

Ea-şi umple zborul simplu cu golul ei cuminte.

Aşa şi noi ne umplem – c-o margine de liră

Lăsând în urmă storul, şi-o noapte înainte...

În mine-adun crâmpeie; revin, apoi se duc

Spre chinul călimării ce încă e momeală

Acelei slove mute. Mai ard, iar tu, năuc,

Mi-afunzi răvaşu-n mână, şi-adormi la mine-n poală.