Poezii de Ovidiu Oana-Pârâu

doina primului Amin

de-acum mi-oi face codrul casă
acoperiş cu frunză deasă

perdele fie-mi numai norii

şi muc de de lumânare zorii

iar larmă fie ciripitul
orlogiu însuşi infinitul

cărarea mea să fie vântul

şi numai foşnete cuvântul
a Celui toate ştiutor
şi gazdă când mi-o fi să mor

cu privegheri de paparude

pe năsălii de vreascuri ude

şi un prohod de licurici
frunze linţoliu şi furnici

bocet boncăluit de cerbi
iar lacrimi roua de prin ierbi

când mă vor scrie în lumină
copaci pe scoartă cu răşină

şi-n veşnicia de senin
şopţiţi-mi ultimul amin

 

***

cu doina-n gând ...

 

zboară gând până departe

până dincolo, la moarte

şi peţeşte-o pentru mine

spune-i că ursitu-i vine

din adâncurile vieţii

stins ca roua dimineţii

spune-i cum să se gătească

nunta cum s-o pregătească

eu vin toropit de flori

cu alai de bocitori

supăraţi că plec din lume

şi adăst la ea-n genune

zboară iute, zboară gând

şi spune-i că sunt de rând

să-mi găsesc nouă mireasă

de cu zori plecat de-acasă

dar te rog nu-i cere scuze

dacă vrea să te refuze

m-oi opri din drumul meu

cu gând către Dumnezeu.

luasem de la El iertare

la ceasul de înserare

dar va trebui anume

înc-odată să mă-ndrume

de pot să fac drum întors

să fiu vieţii de folos

n-o să fiu, am fost dat morţii

zboară gândule la sorţii

daţi miresei juruită,

pofticioasă şi grăbită

 

zboară gândule, hai zboară

unde te-am trimis aseară...

 

***

 

doar doină     

 

mai dă-mi din când în când de veste

să cred că totu-i ca-n trecut

când mori de vânt ţeseau poveste

cum alta nu era-n ţinut

era minunea despre raiul

tocmit sub poalele de deal

şi peste care curgea naiul

de turme strânse sub caval

mânate lin către izvoare

de apă limpede şi rece

unde se-adapă şi mioare

şi ciurda când spre casă trece

iar de vreun noaten o ia razna

îl strâng dulăii sub jujeu

şi peste tot se-ntinde hazna

ce-o rânduise Dumnezeu

când seara scapătă-n tărie

se strâng ciobanii lângă foc

cu gândul dus la vreo fetie

eu, numai eu nu am noroc

că-s rătăcit de suferinţa

de-a fi departe de la voi

mă mai alină doar dorinţa

s-aud în staul zvon de oi

iar de-oi sfârşi cum nu mi-e vrerea

măcar m-aduceţi înapoi

şi noaptea risipiţi tăcerea

cu ceteri, flaut sau oboi

......

şi-n zori când iar se scutură

ori ceţuri ori boboci de rouă

vă strângeţi lângă ciutură

şi rostuiţi poveste nouă          

 

***

 

bocet

 

fă o stea s-aprindă focul

să îmi ard în el norocul

fumul să ridice-n aer

al tristeţii mele caier

vântul să mă-nnoade-n ploaie

abur trist printre şiroaie

să mă-ngroape în ţărână

 

nou izvor într-o fântână

să schimb arşiţa-n răcoare

ca o binecuvântare

pe cei sugrumaţi de sete

seva mea să îi îmbete

iar când cumpăna s-o frânge

apa-n ciutură o strânge

şi presar-o în grădină

florilor la rădăcină

iar din flori să faci cunună

şi cufund-o în fântână

să-mi găsesc norocu-n ea

ars de foc cu steaua mea

 

***

 

dor de verde

 

aşterne-mă peste frunziş

iubirii verde ascunziş

în covorul fin de iarbă

umbra trupului să fiarbă

iar roua s-o arunce-n vânt

nor diafan peste pământ

zori spre codru să o poarte

sevă leac ce curge-a moarte

din verde vieţii ascunziş

Tu, cerne-mă peste frunziş!

 

***

 

Romanţă

 

Cavale tânguie prin munte,

Brăzdând cu mult prea lungi suspine,

Tăcerea crestelor cărunte,

Eu plec, gândindu-mă la tine.

 

Chiar valea, iată, lăcrimează,

Subt spuzele de reci lumine,

Bocesc pâraie la amiază,

Și plec, gândindu-mă la tine.

 

Se-aude peste deal un clopot

Chemând creştinii să se-nchine,

La mine-ajunge doar un şopot

Când plec, gândindu-mă la tine.

 

Se-aude ceasul hohotind,

Plecarea mea pe căi străine.

Tu, să spui lumilor zâmbind,

Că te-am iubit numai pe tine.

 

***

din lut, în lut ...

 

O rană-n lut

e pasul meu

un drum tăcut

spre Dumnezeu.

 

Păşesc tăcut

pe drumul meu

mă-ntorc în lut

la Dumnezeu.

 

***

 

de lut n-oi fi

 

de lut n-oi fi

chiar de-oi muri

şi de m-oi pierde

în iarba verde

ţi-oi fi covor

călcâi uşor

să mă alinte

printre morminte

 

sub linu-ţi umblet

recele suflet

chiar după moarte

te-o lua deoparte

înger să-i fii

să-l reînvii

dor renăscut

chiar de sub lut

***

 

ce dor te poartă ... ?

 

ce dor te poartă, pasăre măiastră

pe-aripi de vânt? spre care orizont

îți torci plutirea-n zarea cea albastră?

 

în urma ta ard cuiburi părăsite

sub arșițe din care ning doar colburi

de amintiri în neanturi troienite

 

vei rătăci, pribeag fără de ușă?

sau nemuri ca Pheonix, prin cenușă?

***

 

eu sunt doar eu ...

 

Eu sunt doar eu

acelaşi eu

cum Dumnezeu
m-a vrut mereu:
acelaşi eu

pe drumul meu

şi Dumnezeu.

 

***

 

rime scrise-n rouă

 

din ieslea mea de gânduri

curând vor paşte cerbii
eu împletit prin scânduri
cu firul verde-al ierbii

voi mai hrăni copacul
cu triluri din cuvinte
ce-or înfrunzi-n iatacul
umbrar peste morminte
în care zac tăcute
visând viaţă nouă

şi frunzele căzute
şi rime scrise-n rouă

 

***

 

 

eu sunt ce pot

 

eu sunt ce pot

nu sunt ce-aş vrea

nu sunt un brad

sunt o smicea

nu sunt un munte

plin de piscuri

sunt doar un om

pe drum de riscuri

 

***

 

 

de n-aş fi eu

 

de n-aş fi eu,

cine-ar purta

prin lume greu

povara mea?

 

de ce în mine

pus-au toate

doar reci lumine

de păcate?

 

nu se putea

s-o dea oricui

povara mea,

sau nimănui?

 

mi-a dat dor-dor

cu apăsări

şi viitor

doar cu visări

 

e dorul meu

şi l-oi purta

prin lume greu

povara mea!

 

***

 

 

noroc amar

 

orb amar

mă pui pe jar

strâmb noroc

mă pui pe foc

amar orb

târâi prin colb

noroc strâmb

cu rost tălâmb

 

alb amar

şi strâmb noroc

fript pe jar

şi ars pe foc

daţi-mi iar

un alt obroc

plin de-amar

şi nenoroc

 

***

 

Rugă

 

Doamne,

Închide-mă-n floare

să pătez iubirea

de culori.

 

Ascunde-mă-n mare

să mângâi

trupul ţărânii

cu valuri.

 

Presară-mă-n vânt

să alin patima

cu adieri.

 

Scrie-mă-n cuvânt

să sting aşteptarea

cu înţelesuri.

 

Doamne,

închide-mă-n floare

ascunde-mă-n mare

presară-mă-n vânt

mă scrie-n cuvânt!

 

***

 

leac blestemelor de dor

 

sub pământ să facă rod

de pe fir să le desnod

şi în carte să le-nnod

iar cartea s-o pun în pod

 

poate-aşa nu m-or ajunge

inima nu mi-or mai frânge

cât timp sufletul îmi plânge

şi dorul să mi-l pot stinge.

 

sub pământ de-or face rod

poate-aşa nu m-or ajunge,

de pe fir de le desnod

inima nu mi-or mai frânge

 

dacă-n carte le înnod

cât timp sufletul îmi plânge

cartea o s-o pun în pod

dorul astfel se va stinge.

 

***

Ciclul “Blesteme”
Volumul “Ucenic în dragoste”

 

Epitaf

 

A fost să fiu

Tu mi-ai fost stea,

La ceas târziu,

La moartea mea,

Drumul pustiu

Vei lumina

Cu dragostea.