Poezii de Luminiţa Potȋrniche

ploi ȋn republicile sud-americane

plouă şi ȋmi imaginez cum plouă

şi ȋn republicile sud-americane.

cum ȋşi spală creolele cerceii

de două ori pe an.

şi apoi ȋi pun pe noptieră,

când apare luna de aur vechi ȋn geam

câte un iubit bătrân fumând havane

pe prispele arse de sete.

plouă şi ȋmi imaginez cum creolele

ȋşi suflecă fustele lungi, colorate, ȋndrăzneţe

şi ȋşi clatină cerceii, brăţările, inelele,

dinţii de lapte, nostalgia din genele lungi şi negre,

ude de ploile care n-au mai avut loc.

ȋn cuba când plouă

toate femeile plâng

şi sunt creole.

despărţiri

iubite, nu ştiu până unde pot să te conduc.

ȋntre noi se cască răscruci

de cruci adânci.

nodul vieţii parşiv se-ngroapă.

până vor germina din nou

sensurile acelea expirate

vom ignora conjuncţia şi.

iubite, nu ştiu până unde te pot petrece.

ȋn lume e o ploaie rece

şi de durată.

poarta odată ȋnflorită

geme sub apă

şi zice nu, nu,

nu mă mai deschid ȋnc-odată

dinăuntru ȋnspre afară.

cocorii sinucigaşi zboară

cu testamente sub aripi.

iubite, eu nu te pot ȋnsoţi.

mă tem de oamenii gri

şi de drumurile lor pâcloase

şi n-aş mai şti să vin ȋnapoi,

unde trebuie să rămân

pentru amândoi

o bună bucată de vreme.

de eclipsă plouă

ȋn zadar am mijit ochii,

lumea asta de azi

nu mai are lună.

ne-om descurca bâjbâind

prin stelele din labirint

şi lampa din dulap.

ce-ai ascuns nu se vede.

ce nu vedem nu există.

un nor cu ȋntrerupător

face lumină ȋn ploaie.

umbrela, un felinar

sub care nu mai aştept

pe nimeni.

timpul peste tot

casa asta ȋşi ceartă timpul.

minutarele sar din pereţi.

câte sferturi academice

o fi aşteptat mama

la ȋntâlnirea cu viaţa?

eu ȋnsămi fac tic-tac

imitând un ceas vechi CFR

din tablă verde

căruia tata ȋi rupsese arcul

când ȋl ȋntorcea din noapte.

pendule aurii văzusem ȋn casele altora,

ceasornice solare

desenasem vara ȋn nisipul

iubirilor mele fugare.

ornicul din fântâna din curte.

oamenii bătrâni ȋşi ȋngropau durata.

dar casa asta le ȋntrece pe toate.

e plină de timp pierdut

şi de ore ȋncropite ȋn graba risipitorului.

nu-i ajunge apa la gură

şi moare de ȋnsetarea aceea macabră.

te uită cum bancuri de peşti

alunecă prin acvariul din orologiu.

e o linişte mută

aşa cum şi zgomotele-s surde.

tac-tic nervos.

identităţi de schimb

şifonierele-s pline.

femeile-şi caută identităţi de schimb.

le sufocă, le locuiesc.

astăzi n-au ce-mbrăca.

vor fi sincere.

tremură ceaţa

priveşte ȋn urmă, te rog!

sub arcada aceea am rămas

ca să sprijin aşteptarea

cu trupul meu fricos.

nu ştiu cât voi mai putea.

tremură ceaţa.

nu privesc fotografii vechi

nu privesc fotografii vechi

de teamă să nu rămân captivă

ȋn clipa care-a murit.

martor mi-e mirosul acru de celuloid,

marginea zimţată a dedublării,

paloarea care mă cuprinde.

albumul care-şi trânteşte coperta 

peste mine.

absenţă

şi oamenii ȋmi strigau,

hei, unde ai fost până acum?

eu, ia, prin poveştile altora.

nici măcar nu era povestea mea.

toamna un fel de trecut

tot aşa era o toamnă.

tot aşa bătea un vânt.

jurasem, făcusem legământ

că toate toamnele ce vor fi ȋntre noi

să nu ne lase copacii goi

mai-nainte de orice ȋnfrunzire.

nici alei pustii.

de n-ai unde să vii,

nici ȋncotro te duce.

drumuri cu răscruce

interzise pe veci.

unde n-or fi poteci

să facem culcuş

ierburilor adânci

cam până la brâu,

cam până la bărbie,

cam până unde-ar trebui să fie

inima pădurii.

tot aşa era o toamnă.

tot aşa bătea un vânt.

pomii ȋnfipţi ȋn pământ.

noi ȋn trecut.

sau trecutul ȋn noi.

dar cât trecut ȋncape

ȋn nişte trupuri de copii?

cu ochii ȋnchişi

ȋnchide ochii şi vei vedea oraşul.

case ruşinoase cu felinar,

câte un geam albastru,

rufele agăţate de funia norilor,

roşie adulmecând urma noastră

fiara cu şapte peceţi.

ȋnchide ochii ca să nu te vadă.