Poezii de Maria-Ileana Tănase

CIOBURI DE LUMINĂ

Cuvintele se-mprăştie-n cioburi de lumină,
iar tăcerea-filosoafă ne absolvă orice vină
şi-n curgerea anilor ce-a strâns anotimpuri
primăvara-i prin suflet şi toamna pe trupuri.

Un anotimp s-a ascuns în a timpului ramă,
nu anunţă când fuge şi orbeşte ca o flamă

făcând să sângereze macii-n toamne târzii
şi să coloreze cuvintele prin imagini-poezii.

Dincolo de tăceri şi anotimp far' de soartă,
pe cărări de vis paşii minţii încă, ne poartă,
rătăcesc cuvintele pe hotar ce n-are bornă,
dar sufletul nu renunţă şi sună din goarnă.

Cuvintele se-mprăştie-n cioburi de lumină,
rănesc pleoapele şi cad lacrimile-grindină,
chiar de timpul se deşiră-ntr-un ritm anost,
ne vor recunoşte tăcerile, care nu ţin post.


GÂNDURI RUINE

Nu mai ştiu ce simţi, ce te doare,
în sertarele sufletului este pustiu,
iar dincolo de tăcere, înstrăinare
ne strunim cuvintele ca un vizitiu.

Ţi-am păstrat stelele-ntregului cer
ce-au luminat şi noptile neperechi,
dar visul ne-a rămas trist, stingher
şi gândului i-au crescut chiar, urechi.

Anotimpurile au destrămat un an,
dar tăcerea creşte far' de măsură
şi chiar dacă toate par a fi în van,
doar clipele ne ţin minte, se-ndură.

Crezi? ţi-am păstrat stelele toate,
să-ţi lumineze tăcerea de mâine,
dar ca un făcut, deşi-s numărate,
te-ai împiedicat prin gânduri ruine.


COPILĂRIA, LEAGĂNUL VIEŢII

Motto: Copilăria-i leagănul în care urcăm tot restul vieţii

La fereastra unui gând fără tihnă,
mă-nvăluie miresme din copilărie
şi chiar de vieţii nu-i găsesc vină,
simt prin aer, parfum de nostalgie.

Mă las cuprinsă de vechi amintiri,
pe atunci nu ştiiam ce ani vor veni,
le simt atingerea-n simple năluciri,
dar sper că farmecul lor va reveni.

Regăsim mereu, în acest paradis
liniştea, de care viaţa ne-a vitregit
şi niciodată nu vom epuiza-n scris,
acest univers ireversibil şi îndrăgit.

Copilăria-i negreşit, leagănul vieţii,
de lanţurile ei ne ţinem tare strâns,
sufletu'-i copil şi la vârsta senectuţii
şi-n leagăn se va urca neconstrâns.


LANURI DE GRÂU

În lanuri de grâu dogoresc macii-n floare,
iar spicele-s ciorchini din boabe lăptoase
şi-n lanurile-pânză, petele roşii de culoare,
dau un farmec aparte, holdelor mănoase.

Am văzut lanuri de grâu cu macii arzând,
într-un vals vântu' unduia spicele coapte,
am simţit prin toţi porii emoţia respirând,
iar în roşu' macilor iubirea far' de păcate.

Macii sângerează-n lanuri cu spice-aurii,
prin petalele de borangic suspinu'-şi lasă,
ca un tribut al iubirii pentru roadelor verii,
regăsită şi gustată-n pâinea de pe masă.

Soarele binecuvântează spicele de grâu,
ce-s aur cu multe karate, pentru omenire,
iar florile de mac, parcă-s brodate-n brâu,
să-ncingă lumea... ocrotească-ntru iubire.


ŞANSĂ

Mi-am încurcat paşii-ntr-o toamnă zurlie,
un anotimp hain, ce-a desfrunzit poeme,
gândurile le-am înnodat în versuri-făclie,
iar amintirile le-am înfăşurat prin gheme.

În toamna flămândă au-nmugurit cuvinte,
iar cireşii-versuri au înflorit prin călimară,
poamele le-am strâns în lădiţe-jurăminte,
pentruca umbra depărtării să nu dispară.

Livezi de cireşi împodobesc tâmpla iernii,
îşi vor ninge petalele, în albul cel mai pur,
iar parapeţii-versuri puşi-n calea neuitării,
se vor reflecta prin poeme-n roşu-purpur.

Anotimp de căutări şi-mplinire prin cuvânt
toamna mea flămândă, lasă-mi pomii verzi,
ca din frunzele-note să-ţi compun un cânt,
vreau această şansă, sper să mi-o acorzi.


TĂCERILE ÎNCHISORI

Ţi-am dăruit toamna trecută, ca leac,
când suferinţa trece puntea din gând,
dar sufletului nu-i ajunge niciun veac,
să-şi oblojească rănile, rând pe rând.

Timpu'-a zidit un templu sub pleoape,
amintirile se opresc deseori, la taifas,
încercând să ne ţină cât mai aproape
chiar de tăcerile şi-au făcut han-popas.

Pe banca din gând ne regăsim uneori,
dar rămânem tăcuţi-n prezentu' anost,
far' să găsim scuze la tăcerile-nchisori
zidim gândurilor, prin poeme, adăpost.

Iar dincolo de tăceri şi multe slăbiciuni,
mi-ai ridicat un monument din cuvinte,
ca sufletul să răsfoiască aceste minuni,
mărturie, căci inima niciodată nu minte.


N-AM ŞTIUT

Motto:În viaţă se nasc iubiri, ce în suflet nu mor niciodată!


N-am ştiut că-acea zi va fi un început de nemurire,
dar drumul a fost cu obstacole până la despărţire,
doar, amintirea ne-a mai rămas din trecutul nebun
şi drept neuitare poemele au devenit salve de tun.

N-am ştiut că voi deveni pe gândurile tale stăpână,
dar ce culege destinul, rămâne ca legătură divină
şi chiar dacă depărtarea se tot prelungeşte-n timp,
în calendarul vieţii vom păstra acest etern anotimp.

N-am ştiut că-n oglinda timpului voi rămâne un mit,
întotdeauna vor adia miresmele acestui trecut rănit,
se spune că timpu' vindecă a fost doar, pansament,
iar iubirea n-are echivalent, e singurul medicament.

N-am ştiut că vom fi destinaţi să ne scriem poeme,
iar viaţa-i-mprevizibilă, e geloasă chiar şi pe vreme,
dar dincolo de surprizele, cu miresme de nemurire
doar, iubirea ne-mplineşte, iar în suflet-dumnezeire.


SONET PE STRUNE DE VIOARĂ

Îţi cânt sonetul pe strune de vioară,
timpul n-a mătuit amintirea nebună,
chiar dacă teama ne trage de mână,
acelaşi dor... parcă-ar fi prima oară.

Arcuşul alunecă pe-o muzica divină,
iar notele zglobii se-ncing intr-o horă
acordurile săltăreţe, simt că-nfioară,
dar întinderea sunetelor, îmi dă tihnă.

Nu-s cuvinte să descriu dulcele-alint,
când notele cuprind, registru-portativ,
doar, emoţia mărturiseşte că nu mint.

Sufletul fredonează muzica leit-motiv
şi chiar dacă la tâmple-i demult, argint,
voi declina iubirea, totdeauna, vocativ.


LUNA NEAGRĂ
( rondel )

Luna-i tare supărată,
s-a-nnegrit toată la faţă,
se crede abandonată,
iar Cerul o fortăreaţă.

Fără un motiv de ceartă,
stelele se iau la harţă,
Luna-i tare supărată,
s-a-nnegrit toată la faţă.

Sus pe bolta înstelată,
se vede o mogâldeaţă
şi colindă-ngândurată,
până zorii o înhaţă.

Luna-i tare supărată,
s-a-nnegrit toată la faţă !


NOTE DE TOAMNĂ

Motto : Dacă, toamna ar desfrunzi note, ce simfonie !

Miroase-a toamnă şi-n toate a pătruns,
iar anotimpul meu prin riduri s-a ascuns;
i-atâta ruginiu în jur şi ,,creditul'' promis,
prin vânt, în mantie de seară, l-am trimis.

Frunzele-şi iau rămas-bun dar se întrec
să-şi jure credinţă, c-o să revină-n drept;
te-mbrăţisez în gând, amintirea-ţi petrec,
depărtarea suspină şi nu pot s-o accept.

Nici timpul, flămând, nu pot să-l înduplec,
să-ntoarcă anotimpul nevinovat, ca sosie,
dar prea târziu, din iarna ta, să mai plec,
îţi sunt cerul senin, dintr-o toamnă zurlie.

Dar cu fiecare anotimp te strig şi-aştept,
la toate frunzele voi găsi un nou concept;
dacă, toamna-ar desfrunzi note, ce simfonie !
pe care-aş concerta-o, iubitule, doar ţie.