Poezii de Marian Hotca

Cântecul nopții

 

ascultă somnul de sare cum scânteiază somnambulic

în sâmburele închis al serii

deschide sângele înstănit cu sfidarea sărutului

unui suflet uns în sidef

 

apropiindu-mă de visul stins al iasomiei

nisipul din lumină

ucide umbra de piatră din gândul apei,

iar timpul tresare ca un izvor susurând

topind munții abrupți de sare

dintre pleoapele evei

 

Iona

 

am vrut să scriu ceva despre un om singur,

nemaipomenit de singur,

dar am scrijelit în noptiera plină cu praf

zvârcolirea broaștei exilate

în muntele de sare -

 

am vrut să scriu ceva despre un timp,

un timp nemaipomenit de singur,

dar lumina dintre mine și umbra lui

s-a împietrit în gândul ce-mi zbura

cu aripi surde de liliac

printre tristețile macrocosmice,

încât nu am putut să mai scriu niciun cuvânt

 

până la urmă am tăcut, am tăcut de tot,

încătușat în propria-mi lumină

și deodată m-am întunecat

auzind pașii de furnică

cum pregătesc în bucătărie

celelalte războaie

 

scot totul din priză și zic aceasta a fost

Lumea

 

 

Mucegai

 

în colțurile obscure ale camerei

înflorește mucegaiul mov

etalându-și moartea

visam cum cobor în golurile șoaptei

fără să mai port pe piele

istoria dezbrăcată

de veșmintele de hemoglobină

 

în lumina putredă

cuvintele șerpuiesc maladive

aproape ca-ntr-un ecou căptușit la mijloc

și-s gata să moară neliniștite

într-un poem muced

și sur

 

Eva

 

o apă seacă fără lucire

precum ochiul ce n-a văzut lumina niciodată

neagră ca baticul de doliu

se plimbă sângerând

în prelungirea înserării

de abia mai pot să-mi deschid gândul

să văd cum uitarea sfârtecă umbrele de ghimpi

 

tu ești Eva care te tânguiești

orfană de Dumnezeu și de dorul însetat al muririi

tu stai și veghezi apele Styxului

pline de cianuri trupești

tu porți între coaste toate blestemele omenirii

tu mănânci și nu te saturi de întuneric

și poame grele de plumb

 

Tristețe

 

tristețea știe multe versuri din cartea vieții

compune poeme surde

la lumina de sare

și topește în flăcări

fericirea stropilor de ploaie

de pe obraz

 

conturul umbrei mele rămâne ca un vis eterat

adormit în eternitate

e-așa de lungă moartea

încât nici timpul ce-a trecut pe-aici

nu-ți ajunge să o măsori

până la capăt

 

poate noi suntem niște vise

în gol vânătorii străpunși de gloanțele vremii

își numără răsuflările precum copiii

când își numără monedele din pușculiță

dezamăgire - respirația te doare până la ultimul atom

monedele sunt doar nasturi vechi ancorați în rugină

 

 

Timp

 

ar trebui să fim de sare sau de piatră

ca să răzbatem prin vremea aceasta obscură

pe muchia de cuțit rănile

se desfac îngălbenite de istorie

cine te întreabă de ce sângele îți plânge?

cine te alină când degetele se frâng

pe clapele timpului?

cine îți ascută tânguirea șchiopătând

între gândurile inimii?

 

zborul se închide în cârpe

văzduhul spânzură ca o aripă ghimpată,

spânzură poate în mintea mea,

tu, în golul tău,

îți diluezi amintirile cu lacrimile

ce-au mai rămas

după ultima secetă

 

ruginește-mă, lasă-mă să fiu

umbra sfinxului purtată de vânt

prin toate deșerturile

și fă-mă într-un sfârșit

lacrimă de sare

 

Călătorie

 

oriunde am mers

am purtat universul în mine

că am mers cu autobuzul, că am mers pe jos

l-am ținut înfășurat în umbră

să nu se topească la soare

 

cele patru puncte cardinale

le-am pus într-o lacrimă crudă

și n-au simțit durerea când le-am smuls

din hotarele lor nesfârșite

 

am adunat totul în praful din suflet

și acum de abia mă mai târăsc

printre gropi și schelete de stele

ce au murit deodată cu Eva

 

mi-am câștigat libertatea

prin simplul fapt că exist,

port universul în mine

și mor

 

 

Timp plângând

 

am aruncat timpul pe fereastră

de azi nu mai există oră, nu mai există minut,

nu mai există secundă,

de azi nu mai există azi, mâine și ieri

umbrele se târăsc istovite

la picioarele unui Cronos plângând

 

prea luminat sunt de când am detronat timpul

fermentez în lumină ca o oază de trandafiri

și înmuguresc ca o primăvară eternă

pe rămășițele secundelor

ce-au chinuit curgerile cuvintelor

prin largile văi de cântec

 

Lacrimile

 

ce sunt lacrimile?

sunt îngeri ce-au putrezit

de la atâta lumină -

își răspunse sarea

întinsă pe obrazul

faraonului

meditând

de trei mii de ani

 

Lumină

 

în albul crud al hârtiei

mai cioplesc adânc poeme cu dalta-creion

și ostenit îngenunchez între răni deschise de suflet

noaptea îmi spun îngropându-mă în vorbe adânci

că cenușa de oase aprinde placente de îngeri

luminând întunericul

 

Îngeri

 

la spital îngerii dorm pe paturi de rugină

sunt palizi ca o scrisoare fără destinatar

sub perna de carii își țin aureola

obosită cu gânduri

 

e grea moartea la etajul al XII-lea

ea cade în gol ca o scamă ruptă-n amurg

și îngerii mănâncă din blide de ceară

supa de stele a nopții

fără grăsime și sare

 

la o fereastră bate vântul schimbării

Dumnezeu se plimbă prin saloane cu medicamente

un înger mort a înviat și a respirat iarăși

aceeași lumină bolnavă

 

Ora zgâriată

 

curg umbrele păsărilor în cuibul înserării

lumina sură cerne în ea

cântul de brumă

și păsările șerpuiesc

în văzduh cutremurând

cuvintele îmblânzite

 

ora zgâriată lasă o dâră de sânge pe pietre

dormim într-un timp ursuz

și ne trezim în mijlocul nopții

să chemăm din ocna de sare

îngerul cu aripi de cenușă

să aprindă focul în sobă

că e frig în suflet

și lumina-i departe

 

Visele

 

oare ce sunt visele?

se întreba într-o zi hârtia îndoită la colțuri

sunt dorințe ce prin viață

în carnea unui gând

aprins în coastele nopții

 

Culoare

 

mă depărtez de culoare

mișcând planetele cu saltul în gol

nimeni nu schițează vreo vorbă printre șuvițele

timpului încâlcit,

doar ecoul șerpuiește

în sângele sleit

din curcubeu

 

uneori plouă în vizuini și noi ciugulim pietre

crezând că am înviat,

dar n-am înviat

umbrele îndesate în placente

strigau cu glas prelung

că învierea se amână și de data aceasta

pentru încă o săptămână

și mai bine ar fi să ne naștem singuri și păcătoși

pentru această lume

 

azi am decis să mă nasc și eu

la căpătâiul ceasului de sare

 

Plâns

 

întind tristețile pe sârma de rufe

lângă fratele meu vântul

când ora se sparge în bucăți de sentimente

ating cerul cu pleoapa

și-n ea e seceta în spume

 

tălpile-mi atârnă pe o moarte

și cu floarea în mână las lacrimile să curgă

luminând cărările vremii înguste

 

gura îmi tace ca ecoul dârei de lumină

lăsate de un melc pe frunze

și-n ochi lumina orfană

adună ocne de sare

plângând

 

Somn

 

simt lumina cum s-a serbezit printre atâtea gânduri

și curg între rătăcite milenii de piatră

fără să cutez

a mai spera la ceva

 

mi-e somn de lumină

acum când piramidele topesc în deșert faraonii

și nisipul deșertului se scurge

ca-ntr-o clepsideră

ce nu mai are fund

ce nu mai are limită

 

cu toții am dormit măcar o noapte

într-o moarte ce se lungește

ca o iluzie umbrită

de-un cuvânt orb

își spune rădăcina

uscată din humă

 

Deșert

 

poate am înflorit mult prea târziu

să mai cred că exist

poate că sunt ultima secundă

topită în ceas

ce s-a zbătut de milenii

să devină cuvânt

 

e-o minune și ochiul acesta imens

că a văzut timpul în formă brută

cum se întinde și se scurtează

ca un elastic vechi

 

o piramidă cu sfinx

stă de milenii sub un soare

și numără firele de sare ce-au crescut

pe obrazul lui Ra

 

Umbre

 

de acum îmi pot vedea somnul mult mai pal

și mult mai aproape de îngeri

nimicul se înfășoară în aripa de cenușă

și bate în zare zborul

lăsând umbra nimicului

să se lungească

în mâinile mele

 

veșnicia coase încet nasturii pentru timp

va termina mâine sau poimâine

haina chemării

și voi fi cu tălpile de fum

mai aproape

de o moarte

prielnică

 

umbrele curg pe pietre necunoscute

înainte de a se lăsa târziul cel mare

mai jos de pământ

 

Invenție

 

să citim, să scriem cuvinte lungi și neînțelese

să lungim timpul cât de tare,

să ne prefacem că existăm acum,

să ne prefacem o gârlă de fericire fără fund

 

urcându-mă în cer precum urc

în podul casei să scot cenușa veche din horn

am rămas dezamăgit văzând că-n rai

ploua cu cianură

și Dumnezeu a murit

când asambla bucățile de înger

la fabrică

 

am inventat monede

și am făcut atâția zei

până n-am știut cui să ne închinăm

după aceea am inventat și moartea

să nu ne plictisim atât de tare

pe pământ și-n vis

 

Medicamente

 

spune-mi că există medicamente pentru suflet

și că în noaptea aceasta cuvintele

vor prinde rădăcini lungi între pietre

ascultă-mă să vezi ce mai zic

poate că voi zice ceva bun

sau ceva rău

important e că voi zice

și eu ceva

în hermeneutica asta

a tăcerii

 

stăm la un loc și plângem cu noaptea

în blidul cu supă sleită

să putem spăla de praf

stelele stinse

din povestea aceasta

fără de sfârșit

Cv - Marian Hotca (n. 14 august 1993) este un poet născut în Baia Mare, judeţul Maramureş. A absolvit în 2015 Facultatea de Litere (CUNBM - UTCN) specializările Limba și literatura română - Etnologie.

            Este membru la Cenaclul Scriitorilor din Maramureş. În noiembrie 2013 debutează în revista Nord literar. De atunci colaborează la mai multe reviste cu profil literar, publicând poeme atât în România cât şi în Republica Moldova şi Canada. I s-au publicat poezii în revistele: Nord Cultural, Revista Română, Nord Literar, Oglinda Literară, Omniscop, Răsunetul, Revista Singur, Melidonium, Cetatea Culturală, LitArt, Dăruiri Literare, Climate literare, AVA (Agenda Valorilor Actuale), R.O.C.A.D.A, Basarabia Literară, Destine literare, (Montréal), Boem@, Dunărea de jos, Revista Nouă, Urmuz, Negru pe alb, Mantaua lui Gogol, Spaţii Culturale, Arcade, Caiete Silvane, Izvoare codrene, Popasuri culturale româneşti, Glasul Maramureşului, Pro Saeculum, Bogdania, Apollon, Tribuna, Limba Română, Ecouri literare, Citadela, Constelaţii diamantine, Luceafărul, Mișcarea literarăetc.

            Din februarie 2014 este colaborator permanent la Revista Boem@ din Galaţi, efectuând corecturi şi propunând materiale pentru publicare. În iunie obţine Premiul I,

secţiunea poezie la Fesitivalul - Concurs Naţional de Creaţie literară „Bogdania”, ediţia a III-a, Focşani.

            În 30 noiembrie 2014 obţine Premiul al II-lea şi al Revistei Tribuna la Festivalul Naţional de Literatură „Vasile Lucaciu”, ediţia a XIX-a, acesta fiind cel mai

important premiu obţinut de către poet.

            A apărut în diferite antologii de poezie: Cuvânt în lume, Antologie de creaţie literară şi artistică, mai 2014; Lira de foc, Antologie de creaţie literară, Asociaţia Scriitorilor pentru Promovarea Realizărilor Artistice (A.S.P.R.A.), Galaţi, 2014; Poezia, prietena mea, Editura Dandes Press, Drobeta-Turnu Severin; Poezii, poezii, Editura Dandes Press, Drobeta-Turnu Severin, 2014; Iluzii de vară, Editura Dandes Press, Drobeta-Turnu Severin, 2014; Antologia „Limba noastră cea română”, STARPRESS, 2014; Simbioze lirice, Antologie de poezie, volumul VIII, Editura ANAMAROL, Bucureşti, 2014; Antologia omagială Adrian Păunescu, „Să nu-l uităm”, Editura Inspirescu, 2014; Iubirea, dincolo de vis, Editura StudIS, Iaşi, 2014, Revanşa cuvintelor, Asociaţia Scriitorilor pentru Promovarea Realizărilor Artistice (A.S.P.R.A.), Galaţi, noiembrie, 2014, Primăvara metaforelor, Asociaţia Scriitorilor pentru Promovarea Realizărilor Artistice (A.S.P.R.A.), Galaţi, mai 2015, Anotimpul iubirii, Antologie bilingvă româno-albaneză etc.

            A publicat un volum de versuri „Rătăcind cu Euterpe prin lumina lui Guntenberg” (2014) la editura Riso Print.