Poezii de Marius Dumitrescu

Peste grumazul amiezii

azi n-am pornit peste câmp

de frică să nu ajung

în locul unde se năruie cerul

e o frică blajină precum

felul de-a fi al celor

ce nu ştiu lumina

 

departe ard focuri umbra mea

se târăşte scâncind

peste grumazul amiezii

iar singurătatea tremură

de-mi acoperă inima

c-un galben plăpând

 

şi trec de-a valma prin mine

să se piardă apoi

în măruntaiele câmpului

roiuri de linişte

nori mărăcini greieri

fântâni ca nişte spânzurători

ochi de copii şi de cai

 

Fără motiv

 

de va fi să mă resemnez

nu va fi din supunere

nici din orgoliu

se va întrezări atunci  lumina

tulbure nehotărâtă

şi-o să dorm precum soldatul

hămesit de-o permisie

 

Pe malul nopţii

 

am început să mă-nvăţ

cu pustiul cu văzduhul său

de sticlă pe care nici

răsuflarea zădărniciei

n-o abureşte

 

nu mai trec de mult

pe aici călăreţi

doar aşteptarea

ucigător de frumoasă

 

mă cotropeşte frigul

pe malul altei nopţi fără lună

nopţile-acelea când

un hohot de râs te striveşte

aşa din senin

 

şi mi-e rău

de atâta răbdare

 

Trezirea la vis

 

pentru că nu mi-a fost dat

să-ţi aduc nimic altceva

decât trezirea la vis

irealitate este numele meu

 

şi unde să locuiască ucigaşul

de gânduri dacă nu în mine?

căci eu sunt el

gata să plec în călătorie

la capătul celălalt al uitării

 

Un fel de cârjă

 

nu mă mai împac

în ultima vreme cu somnul

căci în el s-a-necat cineva

 

rămâne să-ţi fiu doar un fel

de cârjă dacă timpul

ţi-o ia înainte

 

e prima dată când am

în carne o altă înfăţişare

a marilor insomnii

când sunt altfel

 

tot mai timid urc scările

înspre camera unde aşteaptă

o sărmană fărâmă de realitate

şi nu mai ştiu...

 

mi se pare mie sau plouă?

 

Inutil

 

simţea o mare bucurie

să răspundă tuturor tăcerilor

ce-l biciuiau

nici nu aştepta să-i dispară

vânătăile de pe suflet

 

doar încerca inutil

să se adăpostească

undeva de umbrele serii

 

Început de lacrimă

 

ziua fusese frumoasă

doar că nu-nţelegeai

cum s-a putut ca începutul

acesta de lacrimă

să zboare peste clipele

ce nu terminaseră de trecut

să se-ntoarcă în locul

de unde cumplit

o să vină îngheţul

 

şi pentru că nu-nţelegeai

închipuisei

o viziune a vieţii tale

aşa fugărită pe străzi

cu grăbitul  nor de zăpadă

pe urmele ei

 

către seară începu crivăţul

apoi urletul unui lup

şi argintul groazei topit

se auziră curgând

toată noaptea

 

Bariera cuvintelor

 

când nu mai este

nimeni să-ţi poată vorbi

închizi ochii

şi te întrebi dacă

nu eşti doar nimicul

tremurător şi subţire căruia

cine ce să-i mai spună?

 

Cu nimic altceva

 

prea străin ca să duci

cu tine ceva

nici măcar nu mai suferi

deşi doare intrarea-n poveste

 

cu cât vrei să pari mai senin

cu atât eşti mai aproape

de-nţelesul tristeţii:

fără ea tu ai însemna

foarte puţin

 

numai dacă n-ai privit

în ochii unui beţiv

nu ştii ce-i ruina

nici uitarea care de fapt

nu-i în stare să uite

 

şi nu poţi să te lauzi

cu nimic altceva

decât că ai văzut

orele tulburi

cum se duc înspre mâine

 

iar mâine cine să cheme

această zi înapoi?

 

Ar fi timpul

 

mereu pe scări

pe coridoare obscure

a iubit până la durere

lucruri absolut inutile

a inventat memoria

care se uită pe sine

şi-ar fi timpul

să se-mbete acum

cu ploaia de gât

 

Un tren de noapte

 

singur de-a binelea...

întuneric... trenul te duce

habar n-ai încotro

 

de parcă nu ştii

că se vor schimba

în curând nişte ani

priveşti în gol

până la măruntaie

 

şi pentru că nu vrei

să laşi noaptea

să-ţi intre în ochi

îţi închipui că ninge

 

doare prietene?

(te-ntreabă la un timp       

controlorul)

nu doare (îi răspunzi)

ce să doară?

nimic (murmură el

pentru sine) crezusem

că te doare puţin

aşa de dorul zăpezii