Poezii de Zinca Marius Iulian

Am...

descoperit o fundaţie de căutare

a sufletelor. Mă gândeam să-mi depun

actele (necesare). Am luat

foaie

cu

foaie să mi le găsesc. Toate le-am găsit,

doar certificatul de naştere al lui,

al sufletului,

Mă voi declara nul.    

Gura...

îmi plângea lacrimile ochilor,

fără cuvinte, zugrăvite pe fereastra

ce-mi împărţea 

înlăuntrul

şi 

nu ştiai

de ce cu mâna aşezată la bărbie,

dezabuream mângâierile ce zvâcneau

în locul acela gol,

unde trebuia să fii tu.

Îl acopeream cu cealaltă mână.     

Telefonul...

sună. Îmi beam cafeaua şi el

sună în continuare. Arunc

o privire pe ecran şi văd cum

sufletul îşi sună mintea. Ea

nu

era

acasă. Era plecată

să-l găsească pe el.

Aşa că i-am inchis. Nu erau pe aceeaşi 

undă.   

Nu...

ştiu de ce ţi-a plăcut lutul acela brut

şi bătut de vânt în toate părţile. Fumega

albastru. Aşezat pe faleză, la o margine de apă,

l-ai udat cu o lacrimă cât să-l poţi modela.

Ai plecat apoi.

N-ai lăsat

decât fărâme

(din mine)

sub forma lui, a lutului. Sufletul l-ai luat. Scot

doar rotocoale în aer

şi purtate de ape

spre tine

să ştii 

că te aştept

să-ţi odihneşti

capul în braţele mele când te vei gândi la mine.    

Rămas...

singur, mi-am vizitat viaţa. În colţul buzelor,

se afişa un zâmbet. N-am ştiut de care era.

Vedeam în faţa mea doar victorii. Câştigasem

toate bătăliile cu viaţa,

dar nu,

nu erau ale mele. Întotdeauna, alţii şi altele

se perindau 

cu bucuria

întipărită pe chip. Niciodată n-am ştiut,

n-am luptat

pentru mine

şi 

sufletul a plecat. Voi învăţa să (mă) lupt?   

Tot...

întreb şi mă întreb cum e să iubeşti

“chiar şi atunci când nu se poate”.

Cum e să-ţi doreşti

pe un glas ascuns

în a suspinelor pungă, lumina iadului.

Să-mi fie, într-un nesfârşit drog,

salvator de semne mute,

în gând şăgalnic,

în tot şi-n toate (plecat departe),

sufletul.    

Uitasem...

ziua de naştere a sufletului meu, deşi

îmi gravasem sub piele clipa

să nu o uit,

să fiu

primul. M-am legat de ziua legământului

(re)găsirii noastre,

dar nu a fost deajuns. Acum, am uitat-o

pe a mea. Nu mai ştiam cine e începutul

şi cine e sfârşitul. În eternitatea lumii mele,

nici nu conta,

dar el a plecat. Întrebaţi-l voi

dacă vă spune când îl întâlniţi.

Eu nu mai am grai.   

Ne...

simţeam fără să (ne) vedem locul

în care întrebam cum va fi când

vom realiza

că n-am plecat

niciodată de acolo.

Sufletul şi mintea. Doar priveam

cerul cu alţi ochi. Unul

într-o parte, sus- albastru.

Celălalt, jos- roşu.    

Sunt...

mintea unui copil necopt, ascunsă-ntr-un rest

de lut, un ciot neterminat de modelat. Ai lăsat

în mine doar dorul şi ai plecat. Acum alerg,

te caut

mai departe

de capriciile răsfăţului nealintat  

să mă umplu cu tine.

Să termin.

Să am (şi) suflet.

Să fiu eu.   

Rugăminte...

sau provocare să fie, nu ştiu nici eu, dar

te rog să-mi aduni cioburile din inimă

rămase pe străzile întortocheate ale minţii,

să le lipeşti

într-un întreg,

ca pe un bibelou

să-l aşezi în biblioteca ta

şi

(din când în când)

să-l ştergi de praf.

Sufletul.