Poezii de MB MARICA

PLIMBARE

Din paginile pe care le răsfoise își fixase câte o frază atât de cunoscută.
Curgeau amintirile, ape de râu spre vărsare.
Tresărea uneori clipind alene surâzînd.
Nu putea crede, i se întâmplase și ei toate acestea.
Călca peste frunze îngălbenite, căzute obosite pe asfaltul umed.
Se întreba mereu de cum.
O pasăre cât un pumn de copil o făcuse să-și simtă inima bătând.

Era atât de speriată, ca și cum atunci ar fi văzut lumina zilei.
Țopăia pe frunziș părând mulțumită, cineva o privea.

Era frumoasă cu penajul ei tomnatic.
Deși avea două aripi, nu putea zbura.
Întipărise în sufletul ei privirea păsării.
Își repeta mereu, trebuia să zboare odată și-odată...


IUBIRE

Dulce îmi ești iubire,
un zâmbet de copil
ce râde în neștire
ca muguri în april.
Dulce îmi ești și suavă
tu, floare de cireș
ce-îmbraci în rochie albă
un vis din care nu mai pot să ies.
Îmi ești și-amar iubire,
din fructul de măslin,
te-îndepărtezi de mine,
eu tot ție mă-nchin.
Căci viața fără tine
nu are niciun rost,
născută-s din iubire
și bat un drum anost.
Speranțe din lumină
îmi chem în dimineți,
ca florile-n grădină
aș vrea...mai multe vieți!


Casa părintească

O amintire dragă, casa părintească,
oglindă cu pistrui, fără de cioburi
în care eu mă văd ba mic, ba mare,
cordonul uniformei cel cu noduri.
Amitirea cea mai dulce, mama mea și tata,
ochi de catifea și mână dură,
lacrima ușor căzută și rodire,
blândețe împletită cu furtună.
Pătuțuri calde, păpuși de cordele
și gemul de gutui întins pe pâine,
coli albe, chiar albastre învelind caiete,
noi, școlarii de ieri...oamenii de mâine.
Loc de visare, nopți de așteptare,
casa părinteasca, visuri tinerești,
o mare fără mare, un munte plin de sare...
și omul drag, ispită să iubești!
Cum datoria-i mai presus de toate,
,,să nu mănânce cel ce nu muncește,,,
lăsat-am tot...ieșit-am într-o noapte
c-o singură valiză, singura mea zestre.
Și dus-am fost...și azi încă-s departe,
valiza o mai am, păcat...ea nu vorbește
de ani de muncă, friguri, foame,
dar știu că Dumnezeu încă mă mai iubește!
Un frate și surori da, am avut,
dar risipiți am fost în cele patru zări,
la lecții eu i-am ajutat cât am putut,
frați la distanță...nu pune întrebări!
Din ziua-n care am plecat din tinerețe
din casa bucuriei părăsind pe-ai mei,
în ochi mi-a stat o lacrimă să-mi cadă...
dar asta n-au știut...și n-o vor ști-o ei!
Nepoții buni ce mângîie bunici
jucându-se cu ei...stând la povești
vor povesti vreodat- la  rândul lor
istoriile casei părintești!


 Stare III

 Îi plăcea să se piardă deseori
pe cărarea prăfuită a copilăriei
chemând tăcut
ecouri de poveste...
Îi răspundeau lăcrimând,
într-un târziu, amintirile înghesuite
în coșulețul cu nestematele vieții...

UN CERȘETOR

 Un cerșetor, o inimă pustie
ce speră, încă speră de-a mai putea primi
o oră de iubire, o singură felie
pe care să o poată și el împărți.
Un cerșetor, o haină ponosită,
doi ochi ce sfredelesc încă-n pustiu,
după senin de cer, o aripă de înger,
să poată înțelege și el că este viu.
Un cerșetor, o mână aspră-ntinsă,
o palmă ce nimicul poate strânge
în lacrima luminii sfinte,
un ghemotoc ce-adesea plânge.
În lacrima luminii sfinte
un ghemotoc ades ce plânge,
un cerșetor...o inimă se frânge.



Am pierdut cândva
Am pierdut cândva o țară
știu bine, n-am s-o mai găsesc,
muguri deschiși în primăvară,
plaiul mioritic, românesc.
Am pierdut, știți voi, o țară,
umblând să găsesc comori,
mare-albastră-n plină vară,
oameni buni, în ochi cu sori.
Am pierdut și rău îmi pare,
dor îmi este de-a doini,
Floare-albastră văd în zare...
casa mea, pân-oi muri.
Am pierdut dar caut încă
prin cuvântul românesc
mă mândresc că sunt româncă,
dulce-mi fagure de vers.
Am pierdut cândva o țară,
unde o găsesc -napoi,
să trimit doar primăvară
fraților ce au nevoi.


Urmez cărarea

Mărgele de lumină dansează-n depărtare
fâșii de soare-apune în luciul de pe lac,
e-o feerie-n natură și-n suflete lumină
dar noaptea-mi pregătește tristețea ca să zac.
Răsare mândra lună, far mare-n întuneric
îngălbenind lumina ce zace împrejur...
Suspină în rafale-o frunză încă verde,
timid vorbesc iubirii, ba chiar o și conjur.
Înotând în întuneric strig literele-afară,
le-amestec și descântec sub razele de lună
imagini de poveste s-apară în zori iară,
singurătăți alung din suflet, să-mi apună.
Mă răsucesc în umbre de visuri solitare
rătăcitoare-amoruri mă cheamă ca în vis,
urmez cărarea ce-mi luminează-n față
un drum plin de iubire ce încă n-a apus.‎