Poezii de Mihaela Oancea

Plouă alb

În saloanele halatelor negre,

cei deteriorați, atinși până la os de uzură,

sunt înghiontiți cu lungi cozi de mătură,

geamurile lor astupate nelăsând să se vadă

cum plouă alb.

Cu gesturi lemnoase, de miriapozi masivi,

se târăsc și aplaudă

rarele foșnete ale cearceafurilor apretate

ori ritmul în care păsările lovesc

sticla scoicii care-i adăpostește.

Un halat alb se dă de-a berbeleacul printre paturi;

azi îi va învăța cum să-și țină respirația

până se vor împrieteni

cu eternitatea.

Cu capul plecat

Pun câte un picior înaintea celuilalt;

în pădure, un sâmbure de ghindă

naște anomalii sublime și chiar aici, sub stejar,

umbrele dezvăluie chipuri

eliberate de timp.

Doar tăcerea, nesuferita,

încă mă confiscă în duh

când ușilor false li se surpă oasele,

iar privirea

mi-e arborată-n bernă.

Ceramică

Accentuezi ochii anotimpului ploios

cu roșu și negru (pentru efectul acela de maiko

ce ți se pare seducător);                                       

rostogolești un drops sticlos,                                  

privești umbrela rămasă de la ea,

păstrând pe chip indecizia amintind

de fabula cu măgarul lui Buridan.

Totuși, durerea necicatrizată

trebuie uitată în trepte,                             

într-un regressus ad uterum,

până în ziua în care vreun curios

va descoperi, într-un tumul cu manta de piatră,

un vas cu pântecul bombat, un licăr al durerii           

prinse în ceramica-ncrustată

cu pastă albă.

Înotul stil crawl

Acum, când sângele a învățat să-noate

nu doar vertical, ci și stil crawl,

când tocmai l-a deprins pe corb

să-i șoptească la ureche

ce se petrece-n lume, s-au găsit orele

să-și piardă dinții, gălăgioase,                                   

văitându-se ca niște gospodine                                                              

cărora le-au fugit ochiurile de pe andrele

și nici pilaful nu le-a reușit.

Le-a privit în ochi și-a râs

așa cum n-o mai făcuse vreodată;

nu s-a simțit, cum crezuse,

nici fragil, nici despuiat ca o casă fără acoperiș -

tălpile lui începuseră

să dea lăstari.    

Triunghiul

Știa că îl vei recunoaște numaidecât;

mirosea a liliac și-a flori de salcâm,

iar unghiurile îi adăposteau palme

cu ochi adânci

și-atât de luminoși, încât

înțelegeai că nu ai deloc

destinul unui bulgăre de sare

ce-și urmărește străin

topirea în apă.

Când vrei să-ți pierzi urma

Îți lipești fruntea de zidul camerei

bolborosind ceva despre ușile dezlipite

de pe mormintele faraonilor.

Se perindă prin fața sinelui tău distimic

praguri, vitralii, sonerii, vizoare;

totuși, în toată zăpăceala asta,

ai timp să observi

detaliile de pe un vas de bambus

și calmul mișcărilor dintr-o cameră

menită ceremoniei ceaiului.

Azi, te plimbi fără țintă

printre pinii albi

de pe insula Honshu.

Realitatea dintre omoplați

Plictisit de apatia de la sol,

viscolul s-a pornit să spulbere măștile de oxigen

ce ne-au ținut racordați aceleiași realități

infiltrate între omoplați.

Boala ni s-a stins ca o lampă

căreia i s-a terminat uleiul.