bronz

un soclu de albastru şi

proporţia divină a dimensiunilor

imaginaţia cuvenită înţelesului

rostului lucrurilor neştiute incă

mai caută printre

creierii descompuşi in

capul statuii din

piaţa publică

eram eu şi-mi căutam carnea

carnea şi viscerele

în locul de maximă vizibilitate

nu erau visurile mele

ci sânge

un sânge transparent în care

curgeau ziua şi noaptea

răspândindu-se

în celulele de bronz

eram turnat

pentru totdeauna

fără putinţă de a mai

muri vreodată                                          

emes

şi iata sărman poet

cetatea te-a ucis prin cuvânt

ştergând în timp ce dormeai

cea mai strălucitoare literă

de pe fruntea adevărului

de-acum cadavrul va putrezi

sub vorbele schiloade din

poemul care trebuia să-ţi poarte

faima prin lumea de gheaţă

şi nimeni nu mai ascultă

acele vorbe moarte şi surdă

e lira ta descarnată şi goală

şi nimeni nu te mai cumpără

din rafturile supraaglomerate

ale librăriilor cerului

într-un delir de grandoare dementă

cineva a şters adevărul turnând în

clepsidra timpului moartea

ca o cenuşă de piatră

şi iată sărman poet cum cetatea

te-a ucis prin cuvânt

duminica zilelor pline de glod

vreau să mă astâmpăr de ceaţă

cu degetele tremurând să deschid uşa

mai dor cu spaimă câmpiile goale

în aşteptarea munţilor prăvăliţi

eu ard nu putrezesc vreascuri

oasele mele încă verzi

cer nou termen de judecată

rulez ca o masină veche

şi trag pe furiş frâna

de mână mă ţine destinul

potrivnic ca o plăcinta de balegă

din care ies aburii zodiei

leul cu coama caruntă mai

adulmecă prada pierdută

sunetul părului tău în uitare

la capătul săptămânii ploioase

duminica cerne noroi

lumina se pierde

lumina se pierde cu fiecare bătaie a inimii din ochiul tăcut

s-au terminat şi ultimele resturi de spaimă

oasele au intrat în oase cu zgomot de flacără cenuşie

ne prăbuşim cu viteza meteoritului imposibil de evitat

cineva ştie bine acest lucru şi simte adierea orgasmului absent

în spatele soarelui pândeşte gaura neagră

cea de vierme se scurge în alte dimensiuni erotice

îmi pregătesc nava asemeni căpitanului celor

douăsprăzecemii

voi decola fără tine departe de tine uitând de tine

expirând şi ultimele urme de aer intrate în celulele mele

odată cu sărutul tău inconfundabil

s-au terminat toate reîncarnările mi-a rămas oarbă nemurirea

iubirea cere combustibil de ură, ura cere iubire de moarte

povestea noastră a ajuns de notorietate în lumea figurilor de ceară

iarna e vară iar vara e iarnă fierbinte

numele tau repeta ecoul de gheaţă

dragostea moare în şatră, şatra se duce de râpă

din spasme ultima suflare este păstrată pentru sărutul pietrei

îmi vând insula de taină vântului nestatornic

inima cu piept cu tot să nu ai loc de întoarcere

ciorapul fermecat şi ilicul roşu în zdrenţe le-am pierdut

odată cu tablourile şi cărţile de groază incendiate din pod

pozele le şterg din recycle bin, plec, plec

picioarele tale dor pe zările reci

uităm

trăim numai şi numai în prezent
trăim cu ochelarii cailor pe tâmple
uităm că tinereţii îi lipseşte
sentimentul timpului şi
al morţii proprii

am fost

am fost un abur de sânge în clocot

o adiere de vânt sfinţită de Dumnezeu

o şoaptă de inspiraţie pentru cei care

m-au cunoscut sau au crezut în mine

dacă ar fi să iau de la capăt

aceasta viaţă mi-aş dori-o la fel

cu bucuriile şi necazurile dăruite mie

de creatorul meu după merit

am fost un om ca şi voi un om care

v-am privit în faţă şi v-am citit teama de mine

de unde aceasta teama de privirea mea

prea pătrunzatoare

de ce evitaţi dialogul cu mine

când vârsta nu mai contează nici moartea

care ne desparte o vreme

am fost o lume în care liniştea se căuta

în furtuna din care se naşte şi moare la comandă

o lume în care ne străduiam să

nu mai semănăm unii cu alţii

îmi reproşez o anume fermitate

prost înţeleasă de cei ce mă judecă

parcursul meu profesional a fost unul obişnuit

cu suişuri anevoioase şi coborâşuri prăpăstioase

am cunoscut ca şi voi amărăciunile epocii

mi-a surâs ca şi vouă uneori moartea

am cunoscut ce-i munca istovitoare

fericiri dureroase şi deznădejdi fără margini

am iubit cum puţini dintre voi ştiu să iubească

am ştiut şi am acceptat tot timpul să mor

cu aceeaşi intensitate cu care iubeam amăgindu-mă

cu iluzia sfârşitului fericit

toţi din jurul meu se socotesc mai mari decât mine

pentru că aparţin unei lumi dominată de asprime

şi răutate străină de firea mea

o lume în care se moare de foame şi

durere cu semenii neînduplecaţi

oameni

         fraţii mei de o secundă astrală

         cât de mult v-am iubit