Poezii de Mihai-Victor Afilom

Retorica macilor roşii

Mac roşu
De pe câmpiile getice,
Grăieşti prin inflorescenţa purpurie,
Aureolată de razele Soarelui,
Rădăcinile încleştate în huma răbdătoare,
Lujerii verzi
Şi sămânţa halucinogenă.
Toate îmi vorbesc despre diafanele acuplări

Între fluturi şi petalele încărcate cu polen...
Stropi de sânge
În lanul auriu.

Aripile fluturelui
(Aşteptând între primăveri)

Soarele văzut printre aripile fluturelui
E un surâs diafan
Filtrat printr-un caleidoscop cromatic
De nuanţe incerte.
Soarele se transpune pe aripile fluturelui
Ca într-un şevalet multicolor
Într-o explozie de lumini înşelătoare.
E linişte,
Când priveşti soarele printre aripile fluturelui,
Doar greierii ştiu să o tulbure,
Vibrând cu viorile de chitină
Cadenţa trohaică dintr-o altfel de lume.


Nova Ars Lirica
(lui Eugen Evu)

Înscris în genă
Şi creat de gând,
Pomul vieţii
Creşte în noi.
Cineva picta icoane vii
În suflete agresate
De maladia
“Veacului valpurgic”.
Covârşit de noapte
Am întemniţat demonul,
Născut din conştiinţa ovipară
Şi am aşteptat muza zorilor.
Şi atunci , în ceas de cumpănă,
Au năvălit ispitele,
Vânzătorii de iluzii,
Şoapte dulci, parfum de oleandru, rodii.
Bufniţa a venit în zbor
Şi s-a aşezat pe acoperiş,
Dar veghetorul
Din “groapa din pod”
A alungat-o.
Nu poţi zidi
Ceea ce înainte de veac a fost zidit,
Turnurile se vor prăbuşi mereu.
Am deschis o carte veche
Şi au fugit cu toţii,
Am rămas doar eu
Şi copleşitoarea frică
De Izvorul ce clocotea dincolo
De toate lacătele şi limitările.
Un rug aprins, cândva în temniţă,
Mi-a aruncat o scânteie
În mintea mea de paie
Mă ardea, dar Izvorul
Refuza să curgă…
Apoi…
Nu mi-a mai fost teamă
Şi am învăţat să iubesc,
Timid, ca un copil
Pipăiam formele reale,
Am început să scriu din nou,
Cu grijă, să nu stârnesc gelozia zeilor.
Sunt un hoţ de cuvinte,
Aleg cu prudenţă slovele,
Le filtrez prin alchimia sufletului,
În laboratorul divin.
Înţelepţii descarcă dureros
Memoria istovitoare,
Apoi…
Scriu cu imagini,
Nu mai am timp să cizelez,
Să născocesc metafore,
Să găsesc cadenţa,
Să număr iambii şi troheii.
Arunc cuvintele cu furie,
Şi poezia palpită
În ritmul inimii.
Şerpii din Soare
Au ars , s-au mistuit
În tumultul destinului,
Acum a rămas doar lumina vie
A Astrului veşnic.

Comunicare (pentru sufletul meu)

Comunicare,
Panaceu pentru alienare,
Antidot contra tăcere.
Cuvinte,
Legături printre morminte.
A vorbi,
Şi nu ţi-e teamă că vei orbi.
Glas,
Melodios ca o chitară bas.
Iubire,
Transă copleşitoare.
Spovedanie,
Refulare stranie.
Rugăciune,
Divină comuniune.
Isus,
Telefon tainic de sus.

Veacul apocaliptic

Veac de singurătate,
Veac ateu,
Alungând din cetate
Pe bunul Dumnezeu.
Nietzsche surâde malefic,
Şi inimile sunt de oţel,
Şi gândul său eretic,
Surâde omului infidel.
… Sau nu va fi deloc,
Malraux intuia lucid,
Şi veacul e pândit de foc,
Iar iadul se cască avid.
Cohortele bolşevice din est,
Au modelat monstruos “oamenii noi”,
Iar Noua Eră din vest,
Suflete bolnave din noroi.
Sunt şi eu un om-mecanic
Cu măr putred în piept,
Aşteptînd ceasul messianic
Şi duhul cel drept.
Veac păgîn
Ne ameninţă firea,
Falsul stăpân,
Căderea, damnarea.
Cât timp flacăra arde,
Încă sperăm,
Altoiul e încă verde,
Suntem aici, rezistăm!

Primitivă

Pumnale de silex
Mi-au înfipt în inimă
Neardenthalienii ce mă vânează
În jungla de beton
A urbei lacustre.
Se închină cu fervoare
Zeilor citadini
Ce ne ucid speranţele.
În cavernele paleoliticului
Ard focurile cele mari
Peste care sar neofiţii
Cuprinşi de extaz.
Societate gentilică
Venerează mamuţii
Ce stăpânesc cetatea şi turma
Prin puterea logosului,
Prin puterea drahmei de argint,
Prin puterea totemului,
Pumnale de silex
M-au mutilat dureros,
Mi-au străpuns inima
În ritualul ancestral
Al falsului oraş modern
Din epoca primitivă.

Revoltă

Malaxorul criticii îmi zdrobeşte cuvintele,
Îmi introduce sufletul
Într-o maşină de tocat carne
Şi sângele metaforelor se scurge roşu.
Criticii îmi sfarâmă versurile
Cu ciocane de bătut sniţele,
Amestecă epitetele cu mixerul
Şi le aruncă pe toate
În oala clocotindă a poeziei clasice.
Astfel te poti rata ca poet,
Dacă ajungi în camera de tortură
A unor critici reptilieni,
Ce-şi târăsc solzii de dinozaur,
Din jurasicul flămând
De versuri imperfecte.

NICHITA

L-am regăsit pe Nichita
Într-o toamnă de un roşu vertical,
Rătăcea prin parc la braţ cu iubita,
Căuta sensul iubirii virtual.
Era acolo şi cubul perfect,
Cioplit cu o furie rudimentară,
Iar soarele licărea suspect,
Ca într-o uitată era glaciară.
Am deschis cartea prăfuită,
Nichita cânta plângând
Şi lacrimi de gheaţă topită
Curgeau pe obrazul suspinând.
Suspina prelung când îşi amintea,
Că Uwe a murit ca şi el
Şi pasul lui în van rătăcea
Într-un purgatoriu rebel.

Cobai

Sunt cobai în laboratorul divin
Genomul primordial este agresat insistent,
Crisalida genei de acid dezoxiribonucleic
Este transmutată permanent
În spatiul celest.
Arhetipul închistat în mine
Este transformat în clona eternei dedublări
A eului polarizat şi ambivalent.

Versiuni ale dublei căderi

În paradisul experimental,
Creat în mod experimental,
S-a insinuat un şarpe perfid,
Dintr-un univers arid.
***
În grădina perfectă,
Dragonul prăbuşit ca o cometă,
Cu aripi frânte de mândrie
Se târâia în agonie
***
În grădina interzisă,
A năvălit un mamut stingher,
Fructe-promisiuni în pomul efemer
Există!

Vis cosmic

Sufletul meu sferic,
Fruct recoltat de îngeri,
Sinele edenic,
Pasăre cu aripi aurii.
Trup din plămadă telurică,
Răscolit de dor,
Vas cu scânteie cosmică,
Aprinsă de suflul creator.
Captivi între pământ şi cer,
Năzuim spre stele,
Ne dispersam în eter
În spaţiul infinit dintre ele.
Năvodul constelaţiilor de jar,
Strălucitor ne cheamă,
Purtaţi de vântul solar
Şi iubirea revărsată din inimă.
Glob de foc
Pe cerul conştiinţei divine,
Prins în misteriosul joc
Al creaţiei eterne.


Frânturi de gând

Gustă din liniştea mea, muritorule!
Spuse cerul spre asfinţit,
Stelele care se prăbuşesc,
Sunt gândurile mele răzleţe,
Pe care le-am aruncat
În întunericul dinăuntru.
***
Sfinxul s-a aşezat leneş
Pe laviţa de piatră
Şi a încremenit pentru un mileniu,
Cugetând în zadar...
Între timp, peste zei
S-a aşternut amurgul.
***
E atâta lumină între noi,
Încât umbra-mi copleşită de atâtea ploi,
S-a aşezat pe treptele templului,
Căutând dogoarea focului...