Poezii de Mioara Anastasiu

Duhurile

Povestea moș Dumitru barcagiul
Că Dunărea este plină de duhuri
Pe care le auzi în nopțile calde, de vară,
Când se întărâtă între ele
Și coboară pe luciul apei
Încercând să prindă în vârtejurile lor
Luna, stelele…
Și că văzându-se ele înșelate

De astrele cerești
Începeau să strige cu glas adânc, înfiorător:
”Om, om…vrem om”!

Așa s-a înecat atunci
Vecinul meu Ghiță, țiganul,
Tânăr, voinic și vesel.
Așa s-au înecat Fane, băiatul picherului,
Împreună cu prietenul lui,
Încolăciți unul de altul
Și Nana, care s-a sinucis
Din dragoste…

Și i-au dus duhurile în alai
Departe, departe,
La vale,
Dansând în jurul lor,
Scufundându-i ca pe niște frunze
Spre fundul apei,
Pe paturi de nisip argintiu,
Pentru ca apoi să-i scuipe dușmănoase
Printre rădăcini de salcă,
Pe mal.

”Om, om” strigau noaptea
Și se duceau învârtindu-se
Înspre Brăila,
Înspre Galați,
Prin deltă,
Până în Marea Neagră
Care le aștepta în nopțile de vară:
”Duh, Duh…vreau duh”!


SMINTEALA

”Ți-o plăcut pochii mamă,
Dar nu te-o luat ăla de mă proiectă pă mine”!
Bătrâna oftă și își cătă de lucru…
”Am zis că mă duc odată,
Mă pun în fața altarului și când o ieși el de după perdea îi zic:
Băi aista, știi cine-s io?”
Și când s-o uita mirat la mine, în semn că adică nu știe,
O să-i arunc vorbele astea în față: io sunt fi-tu!
Și o să mă-ntorc spre babele-alea proaste
De se uită-n gura lui și o să lămuresc problema:
Aista nu-i popă. I drac. Să spuie dacă are coraj
Ce i-am spus io adineaurea…”
”Văleu, taci, taci, că focul șel veșnic te-a arde,
N-ai voie să vorbești di rău pi popă,
Trebuie să faci ci zice el, nu ci face el”
”Să tac, ha? Că nu destul râde lumea di mini,
Cică: al cui îs? Și io ce sî li spun?
Păi io asta li spun, că mamii i-o plăcut pochii”!
”Vai di mini și di mini! O să merg la părintele,
Să-i cer niște canoane, ca să nu mă mai cert cu tine,
Că nu-i chip altfel”!
”Du-ti, du-ti, ha, ha, ha,
Că m-am dus și io odată,
Din cauză c-or venit unii la mine, să-mi ceară să li cânt la nuntă.
Și se plângeau săracii că nu vrea popa să-i cunune
Din cauză că-i post.”
”Păi da”…
”Care? Ce post? Io le-am zis:
Lasă că rezolv io cu popa, voi pregătiți nunta”.
”Iaca Doamne, cum are să facă una ca asta în post?”
”Stai să vezi…
M-am dus la popă cu acordeonul în spinare”…
”Of, că multă supărare mi-ai făcut cu lăutăria ta
Și cu șleahta de țigani între cari te-ai băgat”!
”Mda…Și cum ziceam: Am intrat io pi poartă
Și-l văd pi părintili în curte, sub bolta de viță, la masă.
Ia așa trăgea un copan prin gură
Și prioteasa era acolo și-l servea”.
”Vai di mini, taci omule, că nu vreau s-aud minciunili tale”!
”Nu minț mamă!
Zic: Săru’mâna părinte!
Zice: Ooo, bine-ai venit măi băiete, hai, hai încoace,
Ia omenește-l și pe ista preoteasă!
Ce te-a adus la mine?
Eu: Ce să fie părinte, au venit la mine alde Cutare,
Ca să mă tocmească la nuntă, să le cânt.
Dar zice că nu vrei să-i cununi în post”!
”Și vrei tu să meargă nunta asta”?
”Păi de, am zis eu și am făcut așa din dește ca și cum
Aș număra banii, știi”?
”Ăăă, hă, hă, a făcut popa, bând cu sete din cana cu rachiu,
Îi cunun, dă-i în grijania mă-sii
Las’ că-i cunun, călindarul noi popii l-am făcut, hă, hă”!
”Părinte, da să nu te pârască Călugăru’ di la ceilaltă biserică”!
”Bă! se inervă popa, eu l-am întâlnit pi cela în uliță, de curând
Și i-am zis: Dacă nu-ți iei tălpășița din parohia mea,
Îți spintec burta, bagă de seamă, că de mâna mea mori!
Și aud că pleacă, am băgat sperieții în el.
Dar, ia lasă-l în acolo, mai bine fă-mi o cântare
Că nu degeaba ai cărat acordeonul cela după tine,
Fă-mi o romanță, de-aia…știi tu”…
Și puse mâna în dreptul inimii, deasupra burții lui imense.
”Și i-am cântat mamă, o romanță, două, trei
Și popa bea și iar bea, până s-a îmbătat pleasnă,
A adormit cu nasul în blide
Și cu mâinile atârnându-i blană, pe lângă corp”.
”Ți-ai îngrămădit păcate peste păcate,
Cum oare să mă mai rog pentru tine să fii iertat”?
”Roagă-te pentru pochi! N-auzi cum trăgea popa prin gură carnea
Iar dumneata mănânci ierburi, ca vitele.
Nici ulei nu pui în mâncare când e post, zici că uleiul înbuibă”…
”Este cin’ să-i judece”!
”Ai fost la nuntă, să-l vezi cum juca”?
”Nu, că mi-a fost frică să nu mă smintesc”!
”Hă, hă, juca popa cu cin’ se nimerea
Și iote-așa îi jucau poalele, povestea lăutarul
Fluturând în dreptul picioarelor o cârpă luată de pe o sârmă,
Țopăind prin bătătură
Și iote-așa le săltau ălora țâțele în sus și-n jos, ha, haaa!
Și io cântam tot mai cu foc, mai mai să rup burdufu’
De se holbau țiganii la mine și-mi făceau semne disperate,
Că nu ne tocmisem pentru atâta muzică…
Dar io o știam pe-a mea: Că trebuie să-mi râz de pochi.
Cum îi prinz, cum îi belesc
Și nu mă las până nu-i fac di râs.
Și ei cred că eu cânt de dragul lor și vin și mă pupă  
Și scuipă pe câte un ban mare și mi-l lipește pă frunte…
Înțelegi mamă? Că nu mă las până nu-i fac de râs,
Ba încă mai trimit și câte o muiere să-i pipăie,
Să văd cum li sticlesc ochii, ca la draci ”!
……
”Ai amuțit mamă! Nu ti mira di mini, că-s os dintr-un astfel di drac.
Io ce vină am mamă, dacă ti-or plăcut pochii”?


LA CLICĂ

Baba Gherghina deschidea ușa
Care se văita îndelung: ”scââârț”…
Își rezema trupul cocoșat de peretele verandei
Își freca nasul coroiat, ca o aripă dorsală de rechin,
Din cauza mirosului înțepător
De blană de capră netăbăcită
Întinsă pe jos,
Peste pământul din casă.

-Drăgoșică maică, te duci să iei pâine,
Că nu mai e și mai târziu nu mai are?
-Nu! Răspundea nepotul favorit,
Să se ducă Sura, că e mai mare,
Ce dreacu face,
Vrea de-a gata?
-Ce vrei Buleo? răspundea soră-sa Mia,
Poreclită Sura din cauza părului ei blond-cenușiu,
Pe tine te-a trimis băi T,
(”T” de la tebeceul de care abia scăpase Dragoș,
Umblând o vreme prin tot felul de sanatorii),
Al dracului, se leagă de mine!
-Vasilică, du-te tu,
Se ruga baba Gherghina cu speranță în glas
De următorul nepot.
-Nu mă duc bre, de ce io?
Să se ducă Ciungu’, că nu s-a dus demult!
”Ciungu”, adică Gigi, frate-su mai mic cu un an,
(Că așa i-a făcut biata mătușă-mea ”anu’ și cârlanu’”,
După ce mai întâi mâncase bătaie de la Ticu, bărbat-su
Că de ce nu-i face copii).
Nu se lăsa nici el mai prejos,
Mai cu seamă că Vasile a fost cel care
I-a tăiat degetul arătător cu toporul,
În timp ce el ținea cu mâna dreaptă butucul, pe tăietor.
Și apoi a mai fost și conflictul cu ”dâda”,
Adică o tetină rămasă fără sticlă,
Pe post de țâță, sau de suzetă,
Pe care și-o trăgeau unul altuia din gură,
Sau se încăierau care s-o apuce din praful
Și găinațul din curte,
Dar pe care Ticu, tatăl, a luat-o și a tăiat-o cu toporul
Pe același tăietor, cu pricina…
-Ce  vrei Pisică, sărea Ciungu ca ars,
Vrei să te scarmăn?
Și Vasile, cel cu ochii verzi de pisică tăcea mâlc.
Dragoș împărțea dreptatea:
-Să se ducă scobitoarele-astea două,
Că tot stă degeaba!
”Scobitoarele” eram noi,
Verișoara mea Doina și cu mine,
Care, după mintea lor, eram atât de slabe
Încât puteam să ne spălăm picioarele în sticluțele de colonie.
-Să hiți ai dracului cu toții maică,
Se oțâra baba Gherghina cu năduf,
Mă duc tot io!

Și o pornea agale,
O mogâldeață cocoșată, șontâc, șontâc
Până la Alimentara de unde se întorcea
Cu brațele pline de pâinea fierbinte și neagră
A anilor șaizeci si cinci, șaizeci și șase.
Pâine pe care tăbăra toată clica
Și o mâncau unsă cu untură dintr-un borcan.

-Ptiu! scuipa bunică-mea într-o parte,
Nu ți-am fă să nu te duci la sărăntocii ăia,
Te duci și stai nemâncată pe-acolo!
Stai maică-mare în liniștea ta, acasă….


GENUINUL

Dincolo de gardul alb,
Înalt,
Văruit,
Locuia Artur,  genuinul.
Foșnea iarba uscată
Sub pașii lui prin curte,
Iar el se uita printre uluci
La noi copiii
Și cred că își ținea respirația.

Rareori îl puteam zări,
Când mă duceam să cumpăr borș
De la mă-sa mare.
Întindeam sticla și moneda de un leu
Peste poartă,
Iar Artur le prindea cu mâna.
Pentru o clipă
Îl vedeam de aproape
Și Doamne, alb mai era,
Deșirat și slab,
Ca un păianjen de floare!
Melanină, nici măcar pentru o aluniță, două,
Nu avea.
”Un litru de borș”! precizam eu de prisos,
Poate, poate îl aud vorbind,
Dar nu! Nu!

El era cel care purta neîncetat
Povara sticlelor de borș,
De la casă până la poartă,
El, rodul pântecelui unei femei violate
De niște trămăndăi, beți, din oraș.

Iar noi, ăștialalți
După ce ne săturam de joacă,
Dădeam o raită pe la poarta lui Artur
Și strigam în cor:
”Uite-l mamă pe Artur,
Zboară cu motor la cur,
Pufăie și scoate fum
Afu, afu, afu”!

Iarba uscată din curtea lui foșnea,
Ca și cum cineva pășea cu băgare de seamă.
Și ne apropiam cu toții tiptil,
De gardul alb,
Înalt,
Văruit…
Și îl vedeam acolo, ghemuit,
Zgâindu-se printre uluci la noi,
Pe el,
Pe Artur Genuinul.