Poezii de Ioan Romeo Roşiianu

Scrisoare despre atunci când Dumnezeu nu era acasă la El

Iubito astăzi a fost duminică toată ziua şi Dumnezeu n-a fost acasă la El în catedrala din centru

Îl cred şi eu Iubito decolteurile femeilor erau prea adânci fustele prea scurte şi prea strâmse pe corpuri ce se voiau mângâiate atinse cu patimă surdă

păreau toate trase la indigo Iubito un copy paste neinspirat pentru singura viaţă avută

Imitaţio Christi e alceva Iubito e altcumva femeile lui Dumnezeu n-au fundul bombat silicoane la vedere buze rujate şi fusta despicată

basma mai purta doar florareasa bătrână de la care ţi-am cumpăram mereu florile câmpului noaptea

nimeni Iubito în afară de ea n-avea smerenia în priviri şi în fapte

sfinţii stăteau cu capul plecat în icoanele multe pe ramele groase se uscau lacrimi de mir

femeile lumii îl bucurau pe preotul gras cu daniile lor acesta le făcea complice cu ochiul

când am plecat m-am întrebat unde e Dumnezeu în duminica asta Iubito

iar lumânarea aprinsă pentru sufletul părinţilor duşi s-a stins când femei fără feminitate făceau mătănii să le vadă lumea din jur.

(Mai ştii când ţi-am spus că o femeie trebuie să-şi arate în lume interiorul, nu exteriorul?)

Aşa a fost Iubito azi în catredrala din centru toate femeile au fost la fel

niciuna n-a avut nimic misterios în ea în afară de florăreasa bătrână

în ochii ei trişti citeai povestea trecerii prin lume durerea de-a fi greutatea bucăţii de pâine Iubito vedeai

apoi clopotul a dat deşteptarea la viaţă femeilor cu râvnă de viaţă în trupul fierbinte

fardul sfinţeniei şi l-au şters urcându-se-n maşini luxoase lângă amanţii puternici ai zilei

pe treptele catedralei Isus stătea desculţ şi era trist în tăcerea Lui

a vrut să răstoarne iar mesele negustorilor din templu dar aceştia au magazine acum

a vrut să vorbească pruncilor de iubirea de aproape dar aceştia voiau să meargă la Mc Donalds şi Mall.

(Mai ştii când la mormântul Sfântului Dumnezeu ne-a luminat calea şi sufletul?)

Aşa a fost Iubito şi când am ajuns acasă în flacăra lumânării aprinse îmi zâmbea Dumnezeu

era trist Iubito aşa de trist nu l-am mai văzut nicodată Iubita mea

în tăcerea lui mi-a vorbit de decăderea lumii de păcatul de-a fi fals lângă icoanele sfinte

din mireasma tămâii aerul s-a îmbălsămat cu speranţă

Dumnezeu m-a făcut să sper iar într-o lume mai bună

eşecurile m-au făcut mai umil Iubita mea tristeţea mai bun şi mai tandru

regretul m-a făcut mai puternic Iubito atunci şi-n ceasul ce stătea cu secunde la pândă

am scris poemul acesta cu lacrimi de durere şi sânge

apoi s-a făcut iarăşi noapte şi m-am rugat lui Dumnezeu ce plecase şoptit din odaia mea

să mă ajute să văd iar dimineaţa.

 

Scrisoare despre cerul căzut pe pământ

Iubito în seara aceasta pustie cerul e ilegal de aproape de pământ

razele lunii sunt nefiresc de razante cu sufletul meu plămădit din trăiri

e prea multă lumină iubito în întunericul acesta târziu şi nedrept

e prea multă durere iubito dincolo de zâmbetul comercial

prea multă tristeţe creşte rebelă printre oameni c-o singură viaţă avută

prea multă tăcere a încolţit în secunda clipei iubito

de parcă cineva ar număra pe degete boante respiraţiile inegale ale anotimpurilor rămase.

(Mai ştii că atunci când s-a jucat atunci vântul cu şuviţele tale inima mea s-a oprit să-ţi asculte plecarea?)

Aşa a fost Iubito şi-n ceasul acela catranul tăcerii se dilua printre clipe prealungi

în eternitatea luminii nicio picătură de clipă nu pătează cerul

pe caldarâmul realităţii stau la rând urme din alte vieţuiri

de parcă stafia unui alt poet îşi aşteaptă la poarta-nserării şi iubita şi muza

de parcă ţigara se arde singură şi cafeau abureşte degeaba în ceaşca ciobită

aşa stau iubito trăirile mele rămase pregătite de desfrâu şi sfârşit

de parcă după colţul catedralei din centru stă veşnit o moarte mai nouă la pândă.

(Mai ştii că atunci când te-am luat de mână sângele meu s-a cuibărit repede în inima ta?)

Aşa a fost Iubito şi-n veşnicia ultimei trăiri aş vrea să-mi oglindesc privirea în ochii tăi schimbători

aş vrea să-ţi reverşi pe umerii mei şuviţele rebele în vânt

aş vrea să te-nvălesc în iubire şi-n mătăsuri de şoapte-n cuvânt

aş vrea să te beau ca pe-o apă de rouă într-o viaţă de sfânt

aş vrea iubito să respir infinitul iubirii la o poartă de vis

să trăiesc dimineaţa cu tine într-un mai cald paradis

să iubesc fericirea iubito şi-n povestea cu sfârşitul ştiut

să mai fiu visătorul pentru moarte născut.

Scrisoare despre binecuvantare şi blestem

IUBITO, azi mă uitam la trupul tău zvelt în curtea bisericii şi preotul zicea din amvon că e păcat

zicea că ce iubesc eu la tine-i desfrâu şi că voi fi ca un prinţ în iadul ce vine

vorbea părintele de legi scrise şi nescrise dar sângele meu se răzvrătea pentru încă trei vieţi

te priveam cu ochii deschişi şi-mi râdea din suflet privirea

i-am închis complice dar şi aşa vedeam trecerea ta printre semeni

te vedeam păşind ca o felină să aprinzi lumânări pentru vii şi morţi

te simţeam deschizând înspre suflet cărare.

(Mai ştii când ploua afară şi ţi-am zis să mergem legănat ca să ne strecurăm printre picuri?)

Iubito, aşa a fost azi şi m-am mâniat pe preot şi l-am chemat martor pe Dumnezeu în singura viaţă avută

n-a venit să-l văd dar era acolo şi ştiu când respira iubire şi pace

am simţit trecerea Lui printre noi şi în noi ca un vânt strecurat printre frunze

era tihnă, iubito, şi lumina era în crucea zilei de dincolo de noi norii stăteau la pândă a ploaie

Evanghelia zilei nu se potrivea cu ce simţeam şi cu ce-mi doream eu

şi nu ştiam, Iubito, care-i păcat sau blestem.

(Mai ştii când ne-am rugat amândoi ţinându-ne de mână şi sfinţii ne făceau complice cu ochiul sufletului?)

aşa a fost atunci, Iubito, şi sunt deja prea mulţi martori la singura viaţă avută

prea mulţi ştiu că ne iubim prea mulţi că e patimă surdă

prea mulţi oameni răi ne vor binele şi prea mulţi oameni buni ne vor răul

aşa e lumea făcută, Iubito, din demoni şi sfinţi din blestem şi binecuvântare adâncă adâncă.

(Mai ştii când am strâns prescura în serveţelul cu care ţi-ai sters lacrimile şi că prescura a mirosit a smirnă şi mirt?)

Atunci am simţit că-n curtea bisericuţei de lemn sfinţii ne ţin trena şi Dumnezeu mila

aşa era şi lumea vedea cu ochiul liber că ne iubim numai cuvintele preotului din strană vorbea de păcat

numai el atingea cerul cu mâna şi ne făcea sufletul şi trupul fărâme.

Scrisoare despre bunica mea şi ielele bune şi rele

Iubito în seara aceasta Dumnezeu a plâns cu capul pe umărul meu

atâtea lacrimi n-am mai văzut decât atunci când mama şi-a plâns mama

bunica mea Iubito avea icoane cu şterguri şi busuioc în camerele joase

lumina lămpii ştergea praful de pe sfinţii desculţi mângâia aura lor încălzea amintiri în nopţile reci

în inima ei mare încăpea o lume întreagă şi alta stătea la rând

aşa de bune erau plăcintele ei făcute-n tindă aşa de dulci trăirile aşa de bună dulceaţa de gutui şi cea de vişine

de la ea am învăţat să mă strecor printre picurii reci să număr umbra apei pe asfaltul crăpat

de la ea Iubito am învăţat să iubesc dorul de casă şi să memorez rătăcirea mea ca o-ntoarcere acasă

de la ea Iubito mi-au rămas tăcerile goale şi cuvintele spuse în gând.

(Mai ştii când în noaptea de Sanziene ielele ţi-au aşezat mătăsuri pe umeri şi mie tristeţe nespusă în suflet?)

Aşa a fost Iubito când printre raze cernite de lună cu şoptite priviri flămânde mângâiam trupul tău gol în camera goală

iubirea de dor şi cântarea de jale stăteau la pândă în colţu celălalt al lumii

toată suflarea lumii aştepta să dăm pasiunii noastre mistuitoare ultima suflare

le-am făcut pe plac Iubito fără să ştim trupurile noastre nu s-au mai atins

palmele mele nu au mai vrut să memoreze tandru mulajul trupului tău gol cu sânii obraznici în vântul trăirii

mâinile mele nu au mai vrut să treacă pragul casei făptura ta plamădită din viaţă

umărul meu n-a mai putut fi sprijin pentru capul tău prin care-a trecut ca o săgeată-ndoiala

sufletul meu a stau pe loc atunci ca să-şi plângă cu lacrimi de sânge tristeţea şi jalea.

(Mai ştii că atunci când ţi-am văzut primul fir de păr alb te-am sărutat pe privirea-nlăcrimată şi ţi-am spus că viaţa abia acum începe?)

Aşa a fost Iubito şi nimeni nu ştia ce furtună curgea prin inima şi sângele meu

prin arterele mele se prelingea viaţa spre moarte şi nimeni nu ştia asta

prin colţuri de lume străină visului meu se ducea poemul acela nescris

pe caldarâmul sorţii risipeam poemele închinate ţie cuvintele calde şoaptele dulci

nu mai meritau alte urechi şoaptele închinate ţie cu sufletul meu în mâini

ofranda era mare Iubito şi trupul meu firav îngenunchea în mijlocul zilei şi-a lumii

privirile noastre nu se mai ţineau de mâini deja depărtarea creştea mai rău ca un blestem

aşa a fost Iubito ca atunci când bunica mea a plecat luându-mi parfumul copilăriei

de atunci am uitat până la tine povestea aceea cu zâne când bune când rele.

Scrisoare despre căderea din Rai

IUBITO, când ne-am despărţit am simţit că sunt ca un înger alungat din Rai pentru păcat

m-a durut căderea pe pământ şi-am smuls câteva fire de iarbă răzleaţă

m-am răzbunat pe umbrele înserării pe zorii încă nemijiti pe liniştea nopţii

am dat cu pietre-n norii învolburaţi de vânt şi-n liniştea din jur numai eu auzeam zgomotul inimii

sângele îmi pulsa nervos în tâmple şi venele stăteau să plesnească

mirosea a infarct trupul meu dar tu erai deja departe ochii tăi se oglindeau în alte priviri

surâsul spre alte buze mergea spre altă inimă trupul spre alte atingeri.

(Doamne, pe Tine nu te-a durut când ai căzut din Rai?)

aşa a fost atunci dar eu am uitat să-ţi spun că nu am să renunţ niciodată la ceea ce vreau

am să mă ridic de fiecare dată şi am să merg mai departe poate plângând în ploaie

ca să nu ştie lumea din jur care-s lacrimi şi care picături

până şi viaţa se va plictisi la un moment dat să mă mai doboare, Iubito,

aşa de hotărât sunt să merg mai departe spre tine.

(Oraşul acesta m-a luat prizonier, Iubito, şi nici drumuri bune nu are ca să pot fugi din el mai uşor)

M-am repliat înfrigurat în propria umbră diformă, Iubito, şi de atunci şi până acum numai asta fac

stau la pândă să-mi vad amintirile trecând zglobii şi rebele pe strada plină de oameni străini

stau la pândă să-mi numar pe degete ultimele trăiri ultimele speranţe

e ca un capăt de lume această noapte acum şi mâine va fi ca un capat de lume dimineaţa

amiaza va fi la fel apoi la fel va fi şi înserarea şi aşa va fi mereu fără tine timpul

simt că secundarul se va înneca în nisipul clepsidrei de fiecare dată când vine ziua naşterii tale

ştiu că va fi negură-n jur că-ntr-o prevestitoare de rău ghicitoare ca-ntr-un vis din care te trezeşti speriat şi transpirat

şi când nu ştii dacă visul e vis sau viaţa e coşmarul care ne ameninţă şi clipa şi zorii.