Poezii de Mioara Băluță

Andante

ca o lumânare cu flacăra atârnând

puterea mea este tăcerea

atât de puţină glorie în lacrima unui

cuvânt înainte de naştere

de dragul zborului am fost vultur

de dragul înălţimii nu mi-am smuls penele

nimeni nu m-a cunoscut tânără

acum nici atât nu mă mai tem

număr unul câte unul oamenii

unui timp rupt

arhaică singurătate

respiraţia ta mă face ceea ce sunt

 

Ne mai vedem, mai facem repetiţii

 

imaginează-ţi spaţiul dintre lucruri ritmul braţele mele aşteptând să apari

în calea lor

simplu am nevoie de aer

să ajung până la capăt

astăzi am sărutat o piatră apoi

am îmbrăţişat un copac

nepăsării lor i-am spus dragoste

ani la rând am cules grâu

şi am împărţit pâine

mi-am născut fiii

inima mea şi-a primit cuiele

când voi gusta din vinul morţii

voi şti cât de adânc

asemeni unui câmp pe care poţi să numeri brazdele

aştept de undeva

sămânţa care m-ar putea face să înfloresc

 

Firimituri

 

sunt femeia nimănui -

pasăre în colţul mesei

un fel de cădere prin ferestre închise

cu aripile în mâîni

zâmbeşte casei cu pereţii

scrijeliţi de dorinţe

semn de gheaţă trecută prin foc

şi când te gândeşti că

viaţa nu-i decât o lecţie de chimie

după care o pauză lungă

acum şi dacă ar mai vrea

să-şi sprijine fruntea de pieptul cuiva

ar veni îngeri

să-i spună că-i prea târziu

Dumnezeu nu există

 

Oglindire

Un zâmbet trist - o sabie în teacă –

Două tăişuri strânse-n piele. Fine ...

 

Aş bea din aer ora care pleacă

Să pot sclipi în ochiul lunii pline;

Sub semnul tandru al înnobilării

Aş sta cu fruntea-n umăru-ţi de apă

Să-ţi tac...Să-mi curgi...Din râul înserării

Nisipul în deşert să-şi crească pleoapă...

În semicercuri, fără de oprire,

Departele-ţi aproape să mă poarte

Cât să îţi tulbur sfinxul din privire

C-o ploaie, c-o scânteie sau c-o moarte

 

Lăsând, neruginiţi, timpul să treacă ...

Ce zâmbet şi ce sabie... Ce teacă...

 

Încă suntem apă nu pământ

 

și apa e stângace

se apleacă și se tulbură

de netrecut

pentru cei ce nu-i știu mersul

un loc strâmt

o lumină străină

 

când nimic nu e cum am vrea

suntem cei mai bogați

refugiați înăuntrul poeziei

nimic mai mult

 

doar mătase

doar coapsele mele fierbinți şi

în dreptul tău ape

 

Nu mă judeca mai mult decât pot duce

 

mai tânără de atât nu pot fi

n-am cu ce să-ți iau ochii

într-o lume în care doar cuvintele

mai pot limpezi aerul

tot ce spun pare o poveste

 

normal în fața soarelui

văd foșnind ape

bărbați aplecându-se peste trestii

 

am citit undeva că privitul într-o parte

n-ar trebui să separe crengile

chiar și goale fiind

tot coroană

 

Non-sens

 

lumea aceasta a devenit

un câmp minat

lângă torpile scheletele crucișătoarelor

 

cine vrea pace

s-a pregătit deja de război

cine vrea dragoste să mistuie în flăcări

sălbăticia acestui trup cu brațele desfăcute

cine aparține morții să rămână morții

ce e viu să-si amintească pentru celălalt

foșnetul frunzei atinse de iarbă

 

în zile lungi ca nisipul

vorbesc în gând cum aș respira

într-o pungă

apoi mă las să cad

simplu

punct pe o hârtie lângă

o altă hârtie

cărora nimeni

nu le mai poate ghici turnul

 

Compromis

 

aripile sunt o invenție a minții

pe umerii fragili ai femeii

un zid lovind corabia

în aer așchii invizibile

 

ascult nisipul și apa

vorbind despre facerea lumii

fiecare minut devine un pat de moarte

o înfrangere delicată a inimii

și Dumnezeu catargul cu pânzele

și noi amnezici visând o stea polară

un porumbel o ramură

ceva

în vânt să ne arate

drumul

 

Supravieţuitori

 

nu am mai scris demult

despre oameni cu literă mare

şi ei s-au pierdut unul câte unul

.

îţi vorbesc pentru că numai tu

mă mai asculţi deşi

te-aş putea urî pentru asta

dar nu

noi am învăţat să ne luăm în braţe

odată cu distanţa

pentru că suntem dintre acei curajoşi

crescuţi cu frică

în frică

toţi ceilalţi au plecat demult

cei care au încercat să se apropie

ne-au împins de la spate

buzele în cuvinte

.

fără cuvinte

probabil am părea prea mici

pentru umerii aceştia

probabil

noi suntem dintre aceia

cu fluturii de partea zeilor

atât de învinşi

Mioara Băluță este din Bacău.

Scrie poezii din 2009. Din 2014 este redactor adjunct al Revistei de cultură 13 Plus din Bacău, anterior acestei perioade a colaborat ca tehnoredactor și editor pentru antologii de poezii ale site-ului Casa gândului și Confluențe lirice.

În 2010 primește premiul I la concursul de poezie cu tematica “Iubirea”, premiul II la concursul “Poezie de dragoste” din 2011, mențiune la concursul “Romeo și Julieta la Mizil” în 2012 și în 2014 premiul II la concursul național de poezie “Ușor nu e nici cântecul”, primind totodată și încurajarile de care avea nevoie pentru a debuta literar. În același an îi apare volumul de poezii, “În cădere voi râde”, la Editura Eurostampa din Timișoara .