Poezii de Monica Buciuman

Doar ochii

Limpezi doar ochii-mi vor rămâne

Să-şi înrămeze veghea-ntr-un înger fără chip

Se vor zdrobi-n pustie oglinzile livide

Fără să lase dâre de rouă pe nisip.

Şi ca-ntr-un joc cu pânze de păianjen

Voi năvăli spre dincolo de vreme

Fără s-aud cum sar păduri de plânset

Din sâmburii albastrelor poeme.

 

Frumuseţe apusă

Ce repede apune frumuseţea

Şi înserează ridurile-n noi

Curând vom semăna cu nişte cuiburi

În care se înfig unghii de ploi.

Şi vom simţi cum creşte mucegaiul

În colţul nesfârşitului ecou

Când ne-om roti spre-o altă depărtare

Ca zborul înăuntrul unui ou.

 Îndemn

Iubeşte-mă-n luceferi de tortură

Ocean bătut în cuie mari de flori

Şi-n răstignirea toamnelor de zgură

Presară iar câmpii de stea şi sori.

Iubeşte-mă nebun abstract de toate

Zvârlind în limba toamnelor tocite

Iubirea care-n glezne ne mai bate

Ca un sonet de frunze învechite.

Iubeşte-mă, înmoaie-mă-n cuvinte

Dând flăcărilor aripi de cristal

Când lacrima ţi-o beau aşa fierbinte

Mai simt alcătuirea din fiecare val.

Îmi urcă-un fulger tresărind în piept

Ca brazdele săpate pe ogoare

Sub străveziul mării drumu-i drept

Să ne ucidem floare lângă floare.

 Întrebare

Voi nu vedeţi că nu sunt o păpuşă

Atrasă de un joc de mâini subţiri

Ce-şi leagă aşteptările de-o uşă

Pe care intră numai năluciri?

Voi nu vedeţi că-n mine scânteiază

Marmura albă-a soclului visat,

Pe care mai dansează o amiază

Strângând în braţe un soare vinovat?

Irosiri

Ne irosim menirea în trudă şi durere

Spre asfinţit ulcioare de întrebare cresc

Din lutul fiinţei noastre crăpat de priveghere

Când vocea nu ne-ajunge să spunem: te iubesc!

Pârjol de neodihnă ni-s mâinile ce cară

Singurătăţi prezise de-un ghioc muşcat de ploi

Fără să bănuiască că nu vor fi în stare

Să îmblânzească cobra pustiului din noi.

Mergem

Mergem încărcându-ne cu vreme

Coşurile oaselor fragile

Fiare însetate şi flămânde

De singurătăţile sterile.

Poţi

Poţi să îmi zgârii obrajii lăuntrului de nea

Poţi să îmi muşti sărutul aşa ca pe o pâine

Sunt parcă o fantomă şi nu mă pot vedea

Mi-s braţele liane şi leagănă ruine.

Poţi să-mi închizi cuvântul dar nu îl întreba

De-i viscol colivia în care va fi sânge

Când javre de secunde se vor încumeta

Şi palmele-nserării de mine le vor linge.

Reântoarcere

Mă reântorc din nou înfiorată

Cu sufletu-ngenunchi spre-a te iubi

Pe culmea dimineţii-mbrăţişată

De fluviul înspumatei reverii.

Mă reântorc iubite renăscând

Ca Phoenix din propria-i cenuşă,

Egală cu un foşnet de rază tresărind

C-o să ne bată veşnicia-n uşă.

Teamă de iubire

Plouă cumplit peste poteci umile

Cu frunze otrăvite de-un cântec neştiut

Şi nu-ndrăznesc s-acopăr distanţa dintre zile

Cu mantia de rouă a unui început.

Ţi-aş spune-nfiorată eşti totul pentru mine

Dar mă-ngrozeşte foamea şi setea ta de joc

Când îmi arunci în faţă cuvintele jivine

Să-mi pipăie obrazul cu dinţii lor de foc.

Ţi-aş arăta femeia nascută pentru tine

Ce te-ar iubi sălbatic într-un decor festin

Dar îmi opreşte gestul în aer nu ştiu cine?

Şi iar mă simt povară pe-un umăr de mălin.

Vine o zi

Vine o zi în care va trebui să ierţi

Cu sufletul întors către iubire

Să-ţi faci bilanţul vieţii să înduri

O toamnă înmuiată-n nesfârşire.

Vine o zi în care va trebui să-ţi laşi

Cuvintele afară pe pietre să viseze

Cum un mormânt visează-n alt mormânt

Singurătatea lumilor obeze.