Poezii de Raducan Gheorghe

Vis
 
Târziu, în noaptea adâncă și cheală,
ședeam cu tâmpla rezemată de un vis.
Eram mic, urcam priporul la Crucea Popii,
pe covorașul verde, spre ... paradis.
 
Pe-o cioată de plop bătrână, bătrână,
plouată de vremuri, udată de timp,

Moșul cu barba albă și ochii albaștri,
sta și privea-nspre  bătrânul Olimp.
 
Fabrica în  cazanu-i ... licoare de viață,
pe jerăgai arunca vreo trei lemne,
poteca-mi tremura aspră sub tălpi,
iar moșu-mi făcea din mână semne.
 
 Poteca mi se dezlipește de tălpi.
M-abat spre Moșu’ prin mărăcini,
mă-nțeapă, m-agață să mă oprească,
ba, pun să mă latre și vreo cinci câini.
 
Umbra mă prinde zdravăn de-o mână!
Haide la Moșul! Îmi tot spunea.
Cățeaua de viață mă trage de-ailaltă,
mai stai, mă, pe-aici,... sporovăea!
 
În visul meu, căldura da-n fiert,
Soarele urca pe-acoperișuri de case,
Moșul își punea șolduri în mâini,
se-ndepărta de pământul de unde plecase.
 
Am convenit cu Moșul, cu umbra, cu viața,
să mai rămân pe-aici ..., printre voi,...
mai am multe de spus, de scris, de prășit,
încă mai pot duce-n spate ... nevoi...

Clopotnița
 
 
Mă duc acasă în satul bătrân!
A venit vremea, se învârte roata...
S-au dus părinții-n val și scrum,
mai e un om ce seamănă cu tata.
 
Se urcă zidul pe iedera bătrână.
Of, Doamne, cum mă strigă satul!
A-mbătrânit cumpăna la fântână,
Soarta-mi semnează-apostolatul.
 
Mă ia de mână destinu-afurisit,
clopotnița... și ea mă amăgește...,
cică..., să merg la ea, dar miruit,
că niciodată-n viață nu greșește!
 
 
Noaptea
 
 
Răsare noaptea dintre buruieni
Îşi reazemă tăcerea-n  lespede,
valsează luna prin poieni,
iar visul îmi apare limpede.
 
Se-aude toaca-n vale cum boceşte,
iar mâna scrie vorbele morbide,
tăciunii vremii încă ard în degete,
se sting apoi în oasele-mi lichide.
 
Intru cu tinerețea-n vârsta-treia.
Gândul pietrei mă-ngheață la cântar,
aripi de flutur îmi duc cheia...
și noapte rece-mi vine-n calendar.         
 
Melancolia mă strigă din Țepești,
gânduri umblă pe cerul într-o dungă,
frumoase-s vremile copilărești!...
Pân’ la sfârșit..., nu-i cale lungă.
  
 
Mi-e dor...
 
 
Mi-e dor de un sărut de șarpe,
ascuns smerit în buruieni,
mi-e dor de mama și de toate,
mi-e dor de fraga din poieni.
 
 
Când toamna se ascunde-n flori,
mi-e dor de caii cerului,
nepotcoviți adeseori,
păscând roua zâmbetului.
 
 
Mi-e dor de cireșe coapte,
mi-e dor de teiul nflorit,
mi-e dor de ce-am visat azi noapte,
mi-e dor, mi-e dor, că n-am murit.
 
 
Mi-e dor, mi-e dor de suferință,
prăjită-n singurătate,
aruncând agheasmă-n  ființă...,
mi-e dor de ce-am visat azi noapte.
 
 
Osânda
 
 
Mai iau pe mine cămașa de poet,
nu ca să-i deranjez pe țucălari,
c-o iau încet la vale-ncet, încet,
și am să-i las cu capul în... ițari.
 
 
Când sângele-o ia razna-n albe  nopți
și-n oglinda de apă pică rouă,
schilod, ochii-mi mai fug la o adică...
Osânda mea? Spânzurătoare nouă.
 
 
Mereu mă mint că viața este dulce
și drumul mă tot bate în câlcâi,
dulce-i și rătăcirea, dulce..., dulce...,
singur pe lume om al nimănui...
 

Moartea
 
 
Umblând hai-hui prin mărăcini,
În noaptea cheală cu tăciuni,
Gândind la multe-ntr-un oftat,
Parcă simțeam cum mi se zbat,
Doi sâni nebuni, nebuni, nebuni,
Rostogoliți în ambe mâini.
Călcând în străchini parfumate,
Mi-am zis: Ei, asta...,  nu se poate!
Și-a fulgerat un gând de moarte;
Gustând din păhărelul cu venin,
Am stat pe loc, așa... puțin,
În supărare fără de  susipin,
La umbra unui păhăruț cu vin.
Privind la  cerul ....florentin,
Pământ călca pe tălpi diamantin...
Tot stând așa.... cu viața să mă-nnec,
Vă iau permisiunea și-am să plec.
Că-n lumea cu șorici am stat prea mult,
Mă tot privesc și ...mă ascult...,
Văd... totu-ncepe să mă ningă,
Clopotnița se scutură de limbă,
Moartea-i așa de încăpățânatăăă...,
De-o chemi..., nu vine-i ...ocupată...
Dar când se plimbă omul sus, pe dealul chel,
Deodată, hop, dă moartea peste el!
„Mândra” nu are zile libere ori post,
Te-nhață, nu te-ntreabă cinea-i fost.
Că-n lumea asta multă, grea...., opacă
Puțin bogată și mult rău săracă,
Ne tot certăm, ne dușmănim...
De parcă n-am ști că... mâine-o mierlim.
Vine-atunci moartea și ne-mpacă,
Așa... de brusc și... dintr-o dată...
.............................................................
Of! Fugi de-aici vis rău, urât!
Vai, Doamne, ce m-a zgâlțâit!
Uitasem că-mi dormeau în mâini
Doi sâni frumoși, frumoși, nebuni...
 

Vara spânzurată
 
 
Se spânzură vara-n vie
de ecoul unui cuc,
primenit din veșnicie,
în scorbura unui nuc.
 
Vis deschis pe cer senin,
flori de rugi și păpădie,
rugăciune cu amin...,
se spânzură vara-n vie.
 
Îngenuncheată, umilă,
se spânzură vara-n vie.
Timpul cu a lui șenilă,
ne gonește în pustie.
 
Sus, pe-a delului chelie,
căldura ne dogorește.
Se spânzură vara-n vie,
uite-o, te-nchină, zâmbește!
 
 
Zornăie noaptea...
 
Dă buzna peste mine-o amintire,
așa fără să am de loc habar,
că-un gând rebel în buzunar,
mă duce-ușor înspre ... pieire.
 
Sporadic vânt peste culme adie
și țărmurește nostalgia-n zare,
se zbate-amar singurătatea-n soare,
ecou de cuc e spânzurat în vie...
 
Mă arde rău pojarul nopții.
tăcut amar sorb în neștire,
of, bântuie miros de mănăstire,
acum înspre finalul sorții.
 
Mă zornăie noaptea la subsiori
că șarpele e treaz,vine tiptil,
cu-aromă neagră, rece de azil,
și tot tresar din somn adeseori...
 
Mă calcă piatră grea pe talpă!
sunt cam sătul de dus în spate,
dulci singurătăți pe săturate,
dar rup din viață înc-o halcă...

Otrepia
 
 
Sunt sătul de lumi otrepe
cu minți obeze și sterpe
ce se-ntrec din zi în noapte
să dea like ... pe săturate
 
Își iubesc mâna și pixul
și-o tot țin cu ... dinadinsul
că-s valori... „pâine cu sare”,
nu de-acum, chiar din născare,
 
Iar în lumea lor funebră,
stau tot timpul la ... catedră.
Nu le-atingi fundul de nas
glăsuiesc... în... parastas.
 
Pentru ei nu e scofală,
să dea lecții de morală.
Se hrănesc mereu cu like-uri
de joi noaptea până miercuri.
 
Otrepiști fără măsură,
dau like-uri și când te-n-jură,
ba,-ți mai spun ... fără sfială,
... așa-i viața ... virtuală!...
 
Boborul...
 
 
ne-am născut ca să muncim și să plătim facturi
popor fudul nerod cu mintea-n cercuri
ne zbatem să hrănim atât de multe guri
și suntem biciuiți de joi și până miercuri...
 
 
viața ne-o trage mereu mereu ne păcălește
ăl de muncește ... greu de tot respiră greu
alesul ne subjugă ne bate rău ne jefuiește
noi proștii îl alegem mereu iară... mereu...
 

Odă sânilor
 
dragi mei prieteni dragi cu inimioare de fragi ăi buni și-ăi de mucava vă las ici patalama chiar de ziua sfântă-a mea pentru vecii vecilor sfânta odă-a sânilor
în păcate ne făcute mă tot zbat de vremuri multe gând mă ia de subsiori și-mi vine adeseori să las haine să iau robe și-n chingi reci claustrofobe să nu-i mai văd spânzurați bosumflați ori cățărați
odată mi-a adormit gând firv și pricăjit pe coapsa sânului tău – eram parcă... Dumnezeu m-acoperea Domnul meu cu-n retevei ne ateu și-o ploaie de sâni sălbatici zănatici și nebunatici în mireazmă de leandru tremurau atât de tandru... da-ntr-o furie nebună provocau mare furtună
trup frumos ca de gutuie rană ducle-n carne vie dus eram în praznice de sfârcuri obraznice ce-mi zornăiau peste gură cu dulceața lor de mură sfântă aromă-a pădurii aspră dulceață a gurii leneși în haine de muguri mireasmă – pârgă de struguri dar uite-un gând ranchiunos ți-l trimit doamnă pe jos  și cât îi ceru-ntr-o dungă dămi-i fată să-mi ajungă
calc pe bulevard de umbre și-n viață fac numai tumbe  spre golani-ți sâni trufași  dar.... zac... printre ... nevoiași....
 
Spun tot
 
Privesc atent doi sâni frumoși
Și-n lacrimă îmi fac culcușul.
Mă prind zeci de neuitări,
of! Ce zgâlțâie trecutul!
 
Torn la miere-n suferință.
Fac asta mereu, mereu,
deși-mi e cu neputință,
îi spun tot lui Dumnezeu.
 
De bucurie, mi-e frică,
strâng velințele ninsorii,
din ceruri mesaje pică,
iară mă trec toți fiorii...


Urc tăceri
 
 
Iubita mea cu sâni celești,
mă arzi cu gerul pe bombeu!
De-mi mai trimiți mesaje sumbre,
am să te spun lui Dumnezeu!
 
 
Mă tai cu suferința-n două,
să urc tăceri, treaptă cu treaptă
și-n lacrima bob de rouă,
un suflet trist stă și-așteaptă.
 
 
Ce mai sângerează luna!
Fug anii pe Valea Sorții!
Mă reazem de șoldul ploii,
Vai, clipește... gena morții!...

 
Metamorfoză
 
 
Soare, aer, pământ, ape...,
ară-n rouă plugul minții.
Departele-i mai  aproape,
mă cheamă la ei părinții...
 
 
Urc tăceri treaptă cu treaptă,
să-mi plătesc viața cu ortul.
Merg spre altă lume-n șoaptă,
sângerează luna..., totul...
 
 
A-nceput să mintă-oglinda.
Mi-ai trimis în somn furtuna,
să mă ducă-acasă-n tinda,
unde mă legăna muma...
 
 
Soarele-și ascunde fața.
Rău mă plânge mătrăguna!
Ortu-ncheie pact cu viața...
Am plecat..., vine furtuna!
 
 
Lacrimi amare
 
 
Mai țin iubirea-n mâini și-i  tot dau  să mănânce
Fug ani pe valea sorții..., luna sângerează...
Rumeni obraji scaldă lacrimi amare...
Vai, singurătate! „Vino... ieri  la amiază”!
 
 
Aud șoptiri carnale-n inimă pribeagă
și cu velința iernii îmi acopăr cerul.
O, bucurie mare! Frică-mi e de tine!
Povara morții mele-i tot misterul...
 
 
Până și umbra neagră vrea să-mi ia simbria.
Singurătatea-n suflet dă năvală,
iese cuțitul vieții de sub pălăria,
distinsului ce n-a făcut mare scofală.

 
Optimism negru
 
 
Dacă ploaia s-ar opri,
din spălat petale crude,
la umbre de păpădii,
ți-aș lasă săruturi nude!
 
 
Ce-ar mai sforăi pădurea,
dacă ploaia s-ar opri!
Ce-ar mai defrișa securea,
în lanuri de oameni vii!
 
 
Și eu sunt o lege-a firii!
Stau de pază la un schit!
Am dat sens și pas iubirii,
... sunt un suflet schilodit.
 
 
Simt mireasmă de azil,
și-aromă de mănăstire,
focul curge-nspre fitil,
ducând viața-n povestire.
 
 
Vreau liniște să se facă,
pe dealul cu decolteu!
Puneți-mi sângele-n troacă,
până vine Dumnezeu!
 
 
Oasele nu mă suportă.
De dânsele-o să mă rup.
Coasa spână c-o escortă
-mi scoate sufletul din trup.

 
Sudalme…
 
 
Se zbat  în mâini doi sâni nebuni
Of, ce fiori mă trec…, sudalme!
În noaptea-albastră, la țâțâni …,
Îi văd oftând și răstigniți  în palme.
 
 ‘n nopți albastre cu-ochi târzii,
îmi dau vocea să le-o mângâi!
trântiți  în  stufăriș de păpădii,
stau cu ei și mă tot tângui…
 
Da-n tăcere surdomultă,
pleacă-n drumul către gură,
palmele-mi tot le frământă
cu dulceața lor de mură….
 
 
De numere vorbea maestrul Călinescu
Să-l credem spusa-i este tun!
Se-ntâmplă-ades, este firescul,
Al doilea număr… e mai bun…
 
 
Flori și... flori
 
Flori frumoase, flori frumoase!
M-ați încărunțit devreme;
Valsez prin singurătăți frumoase,
Și-n guri de lupi n-am a mă teme.
 
Gânduri negre, gânduri rele!
„Regret, că, în sfârșit, plecați!”
Flori frumoase, flori frumoase,
Sădiți ispitele-n bărbați!
 
Aș merge, Doamne, și-n „Principiu„
Să scap de grea singurătate!
Vorbescu-mi toți că... „în Principiu”           
Nimic nu-i rău; doar bunătate...
 
Că „în Principiu„ nu-s flori rele...
Sunt o minune, fără spini.
Flori frumoase, flori frumoase,
Ieșiți, vă rog, din mărăcini!
 
Cu sâni obraznici, bosumflați,
Mere domnești; guși de curcani,
Prăjiți pe jar ochi de bărbați
De mii de ani, de mii de ani...
 

Flămânzi
 
Trecea pe drum un om sărman,
flămând, ne băut apă,
privind spre-un cimitir flămând,
cum plânge biata toacă…
 
(Dădea „semnale disperate”;
„Sa șters” unul din listă.
Pomană cu… ceva bucate,
of, viață, viață … tristă!)
 
În urma lui, la câțiva pași,
mergea țața Marița.
Cu fusta ruptă, teniși grași
și-n mână… cruciulița...
 
Plecase-ră-amândoi de-acas’
din casa într-o rână,
era-n comună-un parastas,
avea-vor masa bună.
 
Sărmani în țară putredă,
ce-o guverneză  hoții,
popor  în stare lancedă,
o să murim cu toții…
 
Greierașul
 
Pe iarba din poala grădinii,
de lângă blândul crâng,
un greieruș și-o greierușă,
tandru-n  brațe se strâng.
 
E-ai pune mâna pe genunchi
în umbră rece, deasă,
el o cuprinde peste trunchi;
-N-ai vrea să-mi fi mireasă?
 
-Aud eu bine ce-mi șoptești?
Să-ți devin … soțioară?
El țâște-apoi pe-o rămurică,
o dulce … tămâioară.
 
Și-ncepe-un cântec vaporos,
la gleznă de vioară,
în grai dulce, loc umbros,
din toamnă-n primăvară.
 
De bucurie, el, de-atunci,
mereu privind  mireasa,
cântă prin văi, lanuri și lunci,
pe toată Valea Șasa.

Taine
 
În parc, pe-o bancă lehuză,
se-așează  frunză cu frunză.
O cioată mândră, rebelă,
urcă-n iedera stingheră
și ea ghemuită-n frunze
pat de mândre buburuze.
Jos, pe pulpă de arțar,
Planează blând-un țânțar.
Dăduse-o raită pe-oglinda,
lacului cel vezi din tinda,
unui cerdac mofturos,
cam rebegit, zgrunțuros,
ce păstrează-n nopți fierbinți,
taine ce le strangi  în dinți.
De sub salcia pletoasă,
o greieroaică borțoasă,
cu mâna la subsioară,
tandră, mândră soțioară,
își ascultă bărbățelul,
cum mânuie violoncelul,
după care-i cântă iară…,
of, la gleznă de vioară,
taine care te-nfioară.
Dar, iată, trece sprințară,
furnicuța, Leontina,
cărând bobul cât trupina,
toamnei lungi, iernii fierbinți,
vechi obicei  la … părinți.