Poezii de Liliana Hinoveanu

Azi am învăţat

să mă lepăd de cuvintele

care m-au vânat

poleindu-mi zilele

cu jumătăţi de măsură

dimineţi plecând la braţ

cu florile îngheţate pe geamurile aburinde

despart apele revărsate în arterele sparte

agăţate de ghearele vulturilor pleşuvi

mersul insectelor beţişor pe scândura udă

sute de picioare ce bat pasul pe loc

într-un dans al metamorfozelor

închide uşa ţi-am spus

maeştrii evadării se târăsc acum pe sufletele noastre

ne captureaza în acvarii uriaşe

ne ard trupurile îmbăiate în ninsoare

pietre rostogolindu-se

în leagănele de metal

atârnate de porţile cerului

Desprinsă din miezul uitării

fereastra își expune balamalele
străpunse de ochiuri de gheață
zboară prin ea brațele tăiate cu fierăstraie de lumină
abia atingând începutul de zbor
aruncat la gunoiul ce se multiplică
în disproporționate guri de canal
se desprind din mine
drumuri ascunse în cercuri de oase
perforate

în adăposturi supraetajate
larvele isi mângâie auzul cu nenăscute războaie
de decibeli și portocalii logaritmi
la pamânt trupul se svârcolește intrus în nesătulele treceri
arborate în diminețile crude
de mistuitorul de galbene căderi anunţațe
la ora cand eu trec spre un alt eu
destrămat în pierderea către pierderea mută

Am trecut peste granițele căldurii

ascunzându-mă în gradele
ce urcă nestingherite spre polul
unde doar învățăm să așteptăm

îmi măsor temperatura inimii
în pași de dans alunecători
pe pârtiile transpirațiilor reci
atârnate în urechile prelungite
de sforțările îndărătnice
ale unui urlet devenit ecou

în vârtejuri
mușcate de vârcolacii
absenți la apelul de seară
închisă între ușile glisante ale uitării
sunt picătura care își tatuează drumul
către înghețul ce se naşte în mine

Mă învăluie cu braţele sale prelungi

cântecul aurorei boreale
zidindu-mă în holograme

înşirate pe socluri de gheaţă
ce se prelungesc

în forme zburătoare

plutesc în derivă
prin estuarele trupului tau

lăsându-mă devorată de peştii piranha
ce-şi plimbă siluetele scheletelor
în corăbiile fantomă
ale unui timp expirat

şi urletul meu
se transformă în albastre păsări
rotindu-şi zborul
în vartejuri de aer fierbinte
intr-un anotimp

ce naşte solstiţii însângerate

Mă despart de mine

precum armurierii de săbiile ruginite
cu tecile atârnate în cuiele
crucifixuri pe memoria nenăscuta

ea se plimbă de mână cu gloanțele
îmbrăcate în cămășile de forță ale fricii
desenând ținta iertării

cea asvârlită în cușca unor lei de carton 
cu colți de smaralde strălucitoare
pe degetele descărnate ale femeilor 
din ramele acoperite cu solzi arămii 
prin trupul meu 
se încurcă în pașii diformi
călcând peste mine cu ură
până când lațul mi se urcă pe umbra
care se răsucește în spânzurătore.

Poemul de azi

Îşi  aruncă  năvoadele

în apele tulburi ale unei dimineţi

ce-şi scutură  secundele

pe care le aşază în ordine descrescătoare

în baloanele ce urcă la cer respiraţii

casa din mine

îşi bandajeaza pereţii

răniţi de cuiele

pe care atârnă amintirile

cu inima străpunsă de atâta linişte

în ziua când rochiile acordeon îmbraca cerul

desenând ochii prin care se varsă călăreţii vămilor

grămezi de ţipete

despart drumurile

ce mă îmbracă în păduri de perfuzii

zidind în jurul lor infinitul