Poezii de Silvana Andrada Tcacenco

SUFLETE ÎNVELITE ÎN OM

Suntem doar niște suflete- nvelite-n om,
În mantia- ne prea deseori sărăcăcioasă,
Departe de-mplinirea frunzisului de pom
Sau razelor ce se reflectă-n iarba deasă,

Un trup ce uneori își pierde puterea de-a vedea,
Un trup șovăitor atunci cand nu mai poate merge,
În care sufletul, salvează puterea de-a visa,

Chiar dacă mantia timpului din frumusețe-i șterge.

Am fi salvați dac-am putea, ca prizonierului din noi,
Să-i dam curaj, din propria-i frumusețe singulară,
S-aleagă controversele din viața-ne de ploi,
De zgomotul iluziilor ce-au încetat să doară,

Pe trupu-ne vremelnic brăzdat de cicatrici,
Al vietilor cuprins în semne desenate,
Ca mărturie a faptului c-am fost profund aici,
În trecerea-ne scurtă spre zări mai luminate

Și cânta sufletul în noi, compune și recită,
Creeaza, construiește ca dupa un razboi,
A noastră strategie a vieții ce palpită,
O meteorică alunecare de constelații noi,

Nimic nu poate strânge în menghină de trup
Suflete libere, înalte, visătoare,
Ce stau adăpostite doar până ce se rup,
Sa iasă, să se dăruiască-n așteptare,

În așteptarea-n care fiece picătura,
Într-un transfer al conștiintei primului atom,
Ne-aduce aminte de suava-ne natură,
Că suntem numai niște suflete- nvelite-n om.


SUNT DEALURILE VALURI

Sunt dealurile valuri, care se sparg în maluri de pământ,
Pe cerul prăbusit în agonie- albastră în menghină de vânt,
Sunt brazi, păduri prea înverzite, îmbrățișate strâns în sine,
Precum un infinit de visuri crude care se refugiază- n bine.

Sunt munți bătrâni care zâmbesc cu dinții lor de alba piatră
Și care știu să muște din ideatica ce nu mai pare dreaptă,
Într-o statornicie ideală, nelumească și adânc definitivă,
Aproape de neînteles în lumea noastră aflată în derivă

Și ape, ape clare așa cum doar un suflet cald le înțelege,
Ce spală în uitare- adâncă trecut de nedreptate și fărădelege
Și care iși regăsesc întotdeauna-n calea sinuoasa către mare,
Codul principiilor, clădit din însăși frumusețea lor tulburătoare.

Un dar neprețuit, pe care l- am primit cu drag de ziua noastră,
De la părinți și sfinții noștri, prin existența lor de dăruire castă,
Uităm să- i spunem “te iubesc”, în realitatea care copleseste,
Însă în frumusețea ei de rai ucis, ea România înca ne iubește.


TĂCERE

Tăcere, s-a lăsat cortina, prea roșie parcă, mult prea grea,
Se lasă-n fiecare seară, în gândul meu, pe viața mea,
Am repetat mult îndelung murirea, în gandul meu, în jurul meu,
Acea secunda fără timp și spațiu din drumul către Dumnezeu.

Un act sau poate două acte, un monocrom tablou fără de ramă
O comedie prin excepție, ce-ades se-ncheie într-o dramă,
Unde sufleorul uneori îsi pierde într-un monoclu dereglat
Rândurile ajutării tale, ieșirea ta din ceea ce-ai uitat…

E sala plină, de murmur iar muritorii te iubesc stând în picioare
Aplauzele mute, fac liniștea deplina, privirea lor iubește-n resemnare,
Ca mai apoi să fugă fără a da răspuns la întrebarea regăsirii întru sine,
În obsesiva și perfecta lor senzație, a trăirii, unei stări de iluzoriu bine

Iar tu, străin actor, într-un scenariu fără de vorbe scrise,
Rămâi dublura-ti însăși în piesa gândurilor tale interzise.
…
Am exersat prea îndelung murirea, în gândul meu în jurul meu,
Schimb astăzi piesa, schimb sufleorul si exersez un curcubeu.


TE IUBESC

Iubite, inutil mă mint,
Suntem pierduți în labirint
Si căutăm în contratimp

Ieșirea viselor uitate,
În deznădejdile acumulate,
Din goana clipelor furate,

Noi căutăm lumina-n sine,
Scursă din mine înspre tine,
Ca o suavă senzație de bine,

În jurul nostru sunt pereți de piatră,
Sunt gândurile care nu ne iartă,
Și timpul care nu ne-asteapta

Și glasu-i mut și suntem uzi,
În labirintul oamenilor surzi,
Nu te aud, nu mă auzi,

Pământu-i transparent ca efemerul,
Deasupra noastră uneori doar cerul
Mai e albastru, precum gerul

Din sufletul curat si blând
Pierdut de noi pe-acest pământ,
Pământul oamenilor deseori plângând.

Dar zid de zid putem sa sfărâmăm
Daca nici tu, nici eu, nu renunțăm
Să mai visăm, să cautam…

Prin zid de-ar fi să fug, să te găsesc,
Aici, acum, aceasta îndrăznesc,
Pentru că eu iubite…, te iubesc.


TRISTEȚE ASTĂZI TE BOTEZ IUBIRE

Tristețe, astăzi te botez iubire,
Iubire, azi te denumesc murire,
Murire, azi poți să iți spui cum vrei
Am încuiat eu iadul, cu ale tale chei.

Iar cheii, ii voi spune fluture în zbor
Și zborului, avânt ucigător,
Ucigătorului îi voi spune renunțare
Iar renunțării, vis duios ce moare,

Doar morții nu știu cum să-i spun
Și „spun”- ului să-i dau avânt la drum
Ca-n drumul lui lovească-n acea poartă
Prea vesnic de zavoarele iubirii ferecată.


ZIUA COPILULUI DIN MINE

Clipele trec, se scurg, se pierd,
Am pus deoparte, vise, amintiri,
Am ridicat la cerul sufletului doar iubiri…

Viața își duce infinitul, caută sfârșitul,
Scapând dar de povară,
Suflând în focul lumânarii ei de ceara

Ca într-o zi de sărbătoare care doare,
Copil matur rămas pe lume
Caut în oameni gândurile tale bune,

Aici pe lungul drum spre fericire,
Aș vrea să-ți spun iubite Dumnezeu,
Ca ori de câte ori mi-e dor de o iubire,
Mi-e tare, tare dor de tatăl meu.


ASCUNDE-MĂ ÎN POEZIE

Ascunde-mă în poezie de răul dintre noi,
În nopțile înguste nu mă lăsa în ploi
Care în pletele-mi bălaie urmează să înghețe,
Prea ferecându-mi chipul în umbre de tristețe,

În lumea-n care suntem, o lume uluitoare,
Mai mor pe rând iluzii iar viața încă doare,
Mai sunt atâtea care ar mai fi fost în plan,
Dar care- n forța sorții s-au spulberat in van,

Eu simt că începutul încă n-am terminat
Și că am pierdut în timpul în care-am renunțat,
Pentru că suntem cumul viu de vis și renunțare,
În viețile prea scurte, din marea înscenare,

Însă eu nu vreau să renunț și nicidecum regret,
Am forța infinutului din viața-mi de poet,
Și în a lumii crudă, uneori nemernicie,
Îi voi răspunde veșnic vieții, cu o poezie!


FURTUNA MEA

Cu vaiete de vijelie
Trece fiorul prin frunziș,
Strivind a nopții feerie,
Gonind tot viul în hățiș,

Tună tot cerul plin de noapte
Către nevinovații uzi,
Târâți de foame către moarte,
Spe a ucide alți flămânzi,

Al ploii plâns rece și umed
Cădea strivind totu-n nămol,
Apoi curgea adânc în suflet,
Un suflet rece, întristat și gol,

Cadeau brutal stropi împâcliți
În disperarea lor strivind copaci,
Și se- nfigeau adânc, neimblânziți,
În oameni triști, oameni săraci

Și fulgere brăzdau neantul
De neputință dintre noi
Și pârjoleau mult prea înaltul
Al nostru simplu sentiment de doi,

În liniștea rămasă ca o miere,
Când ploaia piaptănăîncet,
Cărări prea răzvrătite de durere
Ale pământului cel incomplet,

Privesc spre noi, adânc în noi,
Să regăsesc ‘cea ancoră- n definitiv,
Dar mai departe numai ploi, doar ploi,
Urmează să revină obsesiv.


ÎNTREBARE RETORICĂ

Ești oare conștient ce mi-ai răpit ?
Eter nematerial, timp mărginit,
Copiii-mi nenăscuți, părinții,
Imaginile proiectate, sfinții,

Îneci realitatea în cuvinte,
Înnozi cărările spre cele sfinte,
Ne lași ca într-o piesă de un rar grotesc
Să căutăm un ințeles ce nu e pământesc,

Nici sclav nu aș mai spune azi că sunt,
Simt gust pe buze de amar pământ
Și caut suflul să respir în agonie
Dumnezeirea dăruită să ne fie

Alin, tămăduire, poartă vis,
Așa cum Dumnezeu însuși a zis,
“Să fie de acum, aici lumină!”,
Doar întuneric dăruiești și tină,

Meticulos, perfid, fără de luptă dreaptă,
Nu recunoști că între noi stă o treptă,
Pe care tu nu vrei să o urcăm tandem,
Privești cu satisfacție numai cum cădem

Și nu te plictisești de propria-ți limitare,
De repetabila, nemotivata ta eroare,
În care la finalul căii aduci doar oameni triști,
Ce-ai fi tu timp, dacă n-am sti că tu existi?


 M-AI PREFĂCUT ÎN LUT

Apusuri care mor născând un răsărit
Și nașteri care dor, vestind un nou venit,
Iubiri care se pierd chiar fără nicio vină,
Când nu pot deveni iubirea cea deplină,

Sărutul tău pe buze, așa ca în povești,
Avea puterea vieții pe care o trezești
Din negura pierdutelor, dalbe depărtări,
Din încă fumegânde, fierbințile uitări,

Lumina-mi cea născută la orizontul lin,
Nu se mai regăsește în sine pe deplin,
Doar dragostea-mi enormă de această lume
Ramasă-mi e durere și înțelepciune,

Nu am ce să-ți mai dăruiesc a mea natură,
Nici praf de stele nu mai am, nu am nici ură,
Nu mai am cum să încerc măcar să te ajut,
Răpusă de iubire, m-am prefăcut în lut.