Poezii de Ştefan Aurel Drăgan

ŞARPELE


Despre mine nimnei nu ştie să spună
      cum am tăiat copacul cel mare...
deşi tata era la celălalt capăt al securii,
nu bănuia că eu sunt cel hărăzit să izbesc.
Când a căzut soarele peste umbră
ne-am privit fără grai
lângă o cruce de grîu şi un ochi de sete.

Despre trezirea mea nu a ştiut nimeni să spună,
tata nu putea să scoată din gheaţa donurilor
durerea mamei îmbrăcată-n glonţ
iar la naşterea mea
universul în ultimul sclipăt l-am cuprins :
amestec între bocet nepriceput
şi hohot de plâns fără ecou;
numai aproapele a răsturnat cuibul luminii
fugind cu rodul în gură până în cer
şi-i spune zeului că tăierea copacului
începe cu sângele piciorului meu -
mersul pe verticală, aripa,
smulgerea din praf spre zidul nevăzut,
doar frunzele stăruie în suflet,
greierii aplaudă somnul aproapelui
                   pus de zeu la pândă
şi cheia ce ne încearcă neruşinată...

ochiul, ochiul,
săgeată şi umbră
peste lumina încurcată peste casa mea
unde minciuna basmelor îşi preumblă animalul
şi peste cerul unde tata a pus la-nfrunzit visul,
şi aş putea să mă laud
că Domnul m-a lăsat să cutreier coridoarele morţii
ca să vă înspăimânt
ca un fir de spaimă la sfatul strigoilor.


NAUFRAGII NEÎNSEMNATE


Însemnăm naufragiile pe spinarea trestiei -
valuri de puf şi gând verde pentru verile care pâlpâie;
coborâm o clipă în durerea foamei -
iulie pustiitor şi ploi fără rost -;
încercări strecurate prin gerul sângelui,
nimic nu se măsoară prin glasul aştrilor.
Am braţe pline de poveţe;
nu încercaţi credinţa prin ulitmul pic
          rezervat de ziuă subsuoară
căci iată,
cai albi se plimbă prin garaje
şi albul nechează pe trotuare,
      şi femei spulberă senzaţia ploii...
ieri am văzut oraşul împânzit de femei şi cai albi
cu coama în vânt,
da, cu pieptul în vânt, îmi zice...
uite, vine poetul, îi spun...
oamenii se feresc,
poporul risipeşte cotidianul :
mici omuleţi/cutia milei/moneda sufletului;
sentimente, cărucioare, proteze
cutreieră urmele pompelor văduvite de aer.

Colţul casei nu înseamnă paşii trecătorilor,
falsa carte de vizită a marilor eroi
sau moneda strâmbă a casei părinteşti.

Plecaţi departe.
      Metalul învrăjbit în braţ,
            caii albi şi pieptul femeilor -
prea multă durere;
bucuraţi-vă oase de odihna domnilor/
gerul teatrelor,
aici nu vin popoare
              împotriva cotidianei măsuri umane,
natura nu mai e păcatul etern
              adormit în cuibul visului.
Ieri oraşul m-a împresurat cu femei
şi un val de saltimbanci pe trestii călare.



MILIMETRICA PIEDICĂ



Lângă mine,
un pas înainte, un pas înapoi sau alături,
o umbră mă petrece,
mă apără de flacără şi de ploaie
şi-mi spune să nu umblu pe margine,
îmi face semn cu mâna, mă ameninţă:
de nu am fi noi doi
lumea ar încăpea doar într-o imagine –
un necontenit abur în care chipurile al pluti
răsfăţate într-o mare de libertate;
un fantastic roi ce se agaţă de marginea vremii
şi într-un continuu spectacol s-ar petrece.

Dar mă înconjoară milimetria piedică
care în fiecare clipă nu mă lasă
mai mult de atâta a trece.



SPRE UNDE



S-a întâmplat cândva, dar nu de multă vreme,
când a sosit sau s-a rostogolit ca într-un joc
o făptură cu faţa ca o lună;
mi-a frânt cărarea pe care am început să fug,
pe care un tată s-a-ncumetat să mă cheme
şi am urmat minunea ce nu m-a lăsat să mă-ntorc.

Spre unde nu ştiu să mă duc,
                 spre unde nu ştiu să mă caut,
spre care odihnă m-am pornit să-i dau mâna
şi care începuturi trebuie să le-ascult?

Numai numărând şi sângerând pe umărul meu
voi putea să-mi revărs marele val ce îl port
pentru a duce mai departe furtuna.


             
INVOCAŢIE


Animal cu duh hain şi cu aripi de durere,
nu mă-ncape aşa plin, nu mă zidi cum cere,
dă-mi crescutul râs în mugur şi tăişul din altoi,
lasă-mă să mă prind singur numărând din doi în doi.
Rămâi tu în blana-ţi neagră
   cât timpul poate să se mai hrănească
din licoarea caldă                                                                                                                            

ce adapă boala lumească.

Animal cu sânge-anume şi cu pas în sfânt colind,
mai greşeşte cu un număr din câte spui că mi-ai dat,
pe la curtea cu lumină se-aud multe simfonii,
numai tu vrei să mă aşez întâi după cel din urmă.
Mai încearcă-un pic copita într-un colţ necăutat
ce şi-a stins carnea-n orbita ancestrală-a păcatului
sau scuteşte-mă de plată ca să intru furişat,
plasatoarea să m-arate, să fiu afară-aruncat.