Poezii de Ştefan Aurel Drăgan

ÎNTREBUINŢAREA MÂINII

 

Vă spun în acest poem

lucruri pe care nimeni nu le-a scris,

despre ceva ce nu a mai fost

şi la care, acum, nimeni nu le mai caută rost.

 

Vă veţi uita o clipă la mine cu neînţeles

dar când acel ceva nedesluşit se va întâmpla,

fiecare om

speriat se va întoarce să-şi caute urma

ca şi cum despre ce am îndrăznit nu ar mai fi fost.

 

Ne vom opri cuprinşi de o nemaicântată mirare

şi nimeni nu va şti de ce s-a-ntâmplat :

toate tainele lumii s-au petrecut într-un spectacol

la care nu am participat;

doar l-am privit de pe margini...

şi ne-a încântat

cu un tabernacol ce ne-a supt neobosita frământare

ce se încumeta mereu spre a vinei uitare,

aplaundând neodihnita întrebuinţare a mâinii.

ÎNSEMNE

  

Plec.

Cine vrea să-mi pună o-ntrebare,

să aştepte la crucile drumului.

Voi face loc unui singur sentiment.

 

Cine vrea să încerce cu degetul mersul stelelor,

să mă întrebe

despre regulamentul de funcţionare a ospiciilor:

valoarea diplomelor pentru medicii nebunilor.

 

Am aruncat peceta tăcerii - un zvon depsre mine.

Flutură la ferestre însemnele.

 

Sub talpa neamului meu

                                 a înflorit un spin.

 

În aşteptarea zeiţei m-am sărbătorit,

mi-am odihnit încăperile - toate...

rămâi lângă mine, e atât de aproape

                                   de nu mai pot,

apare ca un tril gândul de noapte,

     saltă pe sub pleoape un fantastic cadril,

la balul mascat se trage la sorţi.

Doar adevărul poate

cu coada luminii să caute-n colţ,

nimeni nu ştie cu cine-a călcat

în necunoscutul, vechiul palat...

îmi picură în barbă leacul ceresc:

câtă durere îi dau,                               

         câtă durere cerşesc,

               cât pe măsură mai stau.

DREPTUL OCHIULUI CE ALEARGĂ

 

Trupul femeii - peniţă de scris,

verbul greu apasă pe gură

şi doar lumina ştie cât cântec am;

durerea supremă o caut în slobodul zbor

                       al mereu truditei osânde.

Statornica roată vântură sângele cu cald colind

spre omenescul joc ce se revarsă

şi iar se adună în muşchi tălăzuind.

O minune coboară în nerv -

cuprins şi punte ce veşnic doare.

Pruncule, nu căuta prin bărbat mama,

durerea în păcat s-a adăpat...

 

Pentru cai, pentru cai, strigă el,

numărând cuvintele în dreptul ochiului

şi galopă palmele peste frâul vremii

apoi porunci să urce până la cer

coloana aprinsă a iubirii...

dă-mi glezna să o colind peste ape,

să culeg privirile întoarse :

le culeg pe toate, îmi spui,

ca pe un dar ce nu înseamnă nimic.

 

Vine un rând, un rând încă număr,

măsura împlineşte peste măsură

                   urcând şi-n cădere

iar eu am un flutur pe pleoape care m-adastă

şi înaripez păsări-curcubee;

basmul nu se gată, nu ştiu de a-nceput.

 

O, Făt-frumos, începi să cauţi trăpaşii

                   prin urmele care se vor întoarce...

Pentru cai, pentru cai, spuse poetul,

aici nu-i loc decât pentru potcoave întoarse,

doar copilul din noi tot galopează

îmbătrânind în fiecare semn de plecare.

O, Cosânzeana, tremuri peste verb

               ca un dicţionar de fericire.

 

 

 

Dincolo, un soare cu alte primejdii

şi aripile nu ştiu să cânte

atâta credinţă pentru cuvântul mereu cântărit -

dreptul ochiului ce aleargă.

 

POEM PE ŞOPTITE

 

Să fii curat ca un voievod tânăr prin tron neumblat,

să-ţi faci din lumină un cântec

                     pentru ţara care te împresoară,

să colinzi neobosit obsesiile de primăvară,

în ceas răstignit, de dorul înverzitelor cocoară...

să aştepţi culoarea să bată

în liniştea pusă căpătâi, tresărită durată.

Curg peste ochi, mă scald pe creştetul zilei,

mama mă mângâie în adânci amintiri...

Li, hai s-abatem porunci peste zăgazul albastru,

triluri să punem în loc de ferestre,

cine mă strigă, demult nu mai este,

dacă vrei pot fi murmur rostogolit în suprema durere;

nicăieri ca aici ochii nu s-au dus aşa departe

răstignindu-şi privirea pe şipotul căldurii.

Luceferi cu braţe întinse

                     mă cheamă în odăi primenite pentru lumină...

pot fi cascadă de culoare colindând prin celule,

ferestrele tale date în lături tânjesc după soare

şi trebuie alt descântec pentru rămurire;

un alt tril ar trebui...

pot fi poem verde şi alb

             copleşit de cerescul noian,

dar mă luminez în fiecare petală de dor,

dacă vrei...

 

ZIDURI DE NEAUĂ

 

Bat clopotele albe în pădure,

un pui de om se roagă în nămeţi,

haite de animale scormonesc foamea,

Domnul se preumblă fericit prin ninsoare,

eu cu uimirea sub blană mă bucur.

 

Vin animale albe peste văi

şi se lăfăie-n voie pe săniuşul stelelor.

 

Se-ndeamnă păsări albe peste munte,

copacii zboară iarăşi către cer şi nu se mai alintă,

bat clopote albe în ziduri de neauă

şi iar ninge de parcă iarna a uitat s-adoarmă,

nici licuricii nu mai defilează,

un pui de puf aşteaptă în ogradă

pândind la verdele ce întîrzie să se întrame

iar eu nu pot să cred

           că gheaţa e un fulg.

 

La moara nimănui se macină saci de odihnă,

peste noapte bat clopote albe

şi în canale

neputinţa guvernelor se lăfăie-n frig.

 

Ninge de parcă norii stau la taifas,

au dat copiilor să cearnă

şi au golit cămara.

 

Boncăne prin carne animalul de pripas

sub duhul care curge alene,

spaima tremură-n copită,

                   în fiară pânda sticleşte;

hai să râdem pe şoptite să nu ştim cine gândeşte,

 

 

prin celule frigul cântă dorul verde şi dorit

   ce se frîmântă să ne scape de moarte

şi în cornul pâinii,

nervul desfrunzit

ne alină cu boala minciunii poticnită în somn.

 

 UNUL DUPĂ ALTUL

  

Calm urcă moartea în noi

               în timp ce viaţa mereu înverzeşte,

apa curge şoptit din rădăcini înspre nori,

unul după altul saltă lucrurile,

călcâiul semnelor se aruncă rând pe rând,

colţul încearcă infinitul

cu faţa întoarsă spre veşnicul zvon.

 

Mângâi prin lume un susur,

peste sfinte pârghii sclad un cuminte zbor,

încet din lut spre nemurire,

cu duhul culorii pătrund prin gând

şi-l măsor din talpă înspre fugă

dar insecta urcă netulburată pe spinarea vârstei

şi nimeni nu ştie dacă va ajunge

                                 pe vărful crengii;

să zboare păpăruza

în timp ce toţi locuitorii pământului

se aşează la ospăţul zilnic

de parcă viermele

nu ar colinda imperturbabil măsura.