Poezii de Stela Cheregi

UNEORI

Uneori mi se pare că sunt o secundă,
Secunda unui timp din alt răstimp ...
Sentiment de apartenenţă într-un vis
Trăit într-o eră îndepărtată, un alt timp.

Uneori mi se pare că sunt un tablou,
Un pastel plin de culoare cu tonuri ruginii,
O pânză neterminată, rămasă pe un şevalet

Doar pictorul întârzie să dea tenta finală.

Uneori mi se pare că sunt doar o mireasmă ...
Uneori sunt un parfum suav de liliac,
Dar dacă mă vei întreba vreodată,
Aş vrea să fiu a teilor mireasmă.

Uneori mi se pare că sunt o adiere de vânt
Ce seara adie uşor răspândind parfum de tei,
Dar dacă ar fii să spun ce sunt cu adevărat
Aş recunoaşte că sunt doar un crâmpei de vis neterminat.

Uneori mi se pare că sunt o partitură,
Partitura unui cântec lent, cu ton suav
Sunt melodia veche ce-n alte timpuri
Era uşor de fredonat, cântec suav greu de uitat.

Uneori mi se pare că sunt o chemare...
O şoaptă ce vine din cerul înalt,
O limbă neînţeleasă de alţii, pe bunul meu plac
Limbaj înfocat dintr-un timp îndepărtat.

Uneori mi se pare că sunt o confuzie,
Eu şi cu tine într-un timp deja vu
Reflexie luminoasă între da şi un nu
Deja vu intr-un cer efemer, plin de mister.

Uneori mi se pare că sunt norocoasă
Călătorind între răstimpuri din alt timp,
Având în bagaje mereu la îndemână
Acest deja vu devenit aşa pertinent.

Uneori aş vrea să pot să mă întorc,
În acel timp aşa îndepărtat
Aş lua cu mine şi timpul, şi adierea
Şi aş lua şi cântecul suav, şi aroma cea de liliac.

Uneori m-aş întoarce pe acest tărâm uitat,
Te-aş căuta pe tine un deja vu etern
Te-ş lua în lumea aceea îndepărtată
Şi ai fii unicul,indispensabilul mister.

SĂ MĂ IUBEŞTI

Să te iubesc este dorinţă
Şi este tărâm ilegal,
Să mă împotrivesc e neputinţă
Devine act convenţional.

Să fiu în gândul tău
E un tărâm alunecos,
Un fior plătit cu adău
Şi sufletul tremură duios.

Să vrei să mă iubeşti
E iureş într-o fugă,
Să vrei să mă priveşti
Voi spune câte o rugă.

Şi dacă clopote vor bate
Am să ascult la fereşti
Ştiu inima o să salte,
Te voi lăsa să mă iubeşti.

PATIMA UNUI GÂND

Dacă vreodată am coborât privirea
E pentru că gândul meu este candid
Şi tu mi-ai răstignit convins iubirea
Pe crucea unui dor , ce e pierdut...perfid.

Am vrut să cred în şoapta gândului
Ce cobora într-un adânc uitat de tine
Dar rătăciţi şi tu şi eu în ţara dorului
Sunt relevanţa gândului din mine.

Mi-am permis să zbor spre marele înalt
Acolo unde gândurile noastre se unesc
Şi din povara aşteptărilor spre cer fac salt
Pierzând elanul ce-l credeam prea pământesc.

Şi am să fiu din nou doar o iubită mică
Ce prea uşor s-a prăbuşit în marele abis
Un loc în care neantul ţine loc de frică
Şi negura ţintită printre nori e doar un vis.

Şi mai apoi în rătăcirea gândului anost
Vom reveni ca simpli, paşnici cercetaşi
Speriaţi de sentimente ,vom plânge fără rost
Ca doi iubiţi pierduţi în timp, prea pătima

AMĂGIRE

Ştiu timpul este mult prea trecător
Şi noi infatuaţi de multe rezonanţe
Lăsăm un semn că am trecut precum un nor,
Vom depăşi multiple şi stinghere concordanţe.

Într-un alcov uitat la marea închinare
Eu mai pioasă dintre toate, las semn o cruce
Să-ţi aminteşti cum clipele de rugăciune
Vor fi doar şoapte de mărire pentru cine duce.

Deschide dacă poţi fereastra unui cer de vis
Şi lasă-mă în agonia unui dor nebun
În care lacrimi, ploi şi tunetul e interzis
Am să culeg doar file vechi şi în album le pun.

Iar dacă în muţenia atâtor şoapte risipite
În drumul unui vechi şi tainic dor
Doar clipele mult prea uşor, spoite
Se adună, se grupează asemeni unui nor.

Ştiam mereu că eşti o dulce amăgire
Că acest gând firav nu poate fi consemn
Şi-n visele uitate dulce-amară tresărire
Nu pot ca să mai fie nicicând îndemn.

Dar eu îndemn în vis la neuitare
Şi zările străpunse de lumini celeste
Voiesc să fie în fiecare noapte încântare
O tristă amăgire pierdută pe înălţimi rupestre.

REFUGIU PENTRU DOI

Un umăr eşti tu pentru mine, în nopţi târzii şi reci
Când fruntea-mi este obosită şi peste neguri o aplec,
Iar de va fii măcar o clipă şi peste toate o să treci
Cuprinde-mă cu braţele-ţi deschise, nu vreau să plec.

O oază eşti atunci când în deşertul vieţii rătăcesc
Fete Morgana cauţi privind mirajul ce se arată,
Doar clipe ce par condensate în gândul, mai deloc lumesc
Răpesc din mine siguranţa de care sunt privată.

Mai e un vis ce nu a fost trăit la timpul potrivit
Nu vreau dezamăgirea că toate trec neânsemnând nimic
Şi de în greaua încercare te vei simţi prea istovit,
Nu vreau să fii o umbră trecătoare, rămâi un bun amic.

Aş vrea să spun că eşti mai mult, când sufletul mă doare,
Că eşti balsam ce mă alină şi toate sunt nou început
Că vorba ta prea caldă devine pentru mine tainică chemare
Şi vreau să fie sufletului meu un dor ce n-a trecut.

Eu sunt refugiu pentru tine în serile târzii
Şi sunt precum sărutul, menit să te aline
Când sufletul ţi-e singur şi rătăcit printre iluzii
Voi fi în gându-ţi o chemare cu inflexiuni divine.

FEERIA UNUI VIS

Împiedicând-u-mă în umbre reci
Şi revărsate dintr-o matcă relevantă
Întins-am plasă unui dor imens
Ce rătăcea prin codrii vechi,
Doar şuierul pădurii de argint
Din jurul redutelor de piatră
Îndeamnă la visarea unor aştrii reci
Ce-şi tânguiau durerea toată.
Ştiai că strălucirea doare
Şi-n traiectoria celestă
E câte o biată stea ce moare
Cernând cu pulbere albastră...?

Dulce delir peste acest gând
Roind în zbor de pasăre măiastră
Şi toate peste aceiaşi codrii de argint
În care nici frunza nu-i rămasă.
În umbra umbrelor rămasă
În foşnetul metalic cu zgomot de scântei
Doar nevisarea dorului mai poate
Să răzbată printre sclipiri de astre
Care au trecut din dor în vise
Prin uşi mereu închise...
La care nu vom găsi chei.

Şi în tăcerea care la greu se lasă
Peste copacii vechi
Răzbate ţipătul durerii
Din tărâmul neumblat
Şi-n murmurul de şoapte
Eu las o rugăciune
La ceas târziu de noapte,
Mai ştiu că n-are cine să asculte
Doar astre vechi ce ard în depărtare...

Şi în a nopţii întunecime
Doar licurici zburdalnici
Şi angrenaţi cu voioşie
În zborul cu sclipiri de stea
Mai tulbură tăcerea şi liniştea bizară
Sperând ca să atragă din marele înalt
Un roi de îngeri ce aduc un cânt suav
Şi-n zborul lin spre nemurire
Să mai deschidă porţi spre vise
Iar noi sărmani şi firavi pământeni
Să-ntrezărim feeria din visul altei primăveri.

ULTIMUL HOTAR

În zorii unui nou ajun de sărbătoare
Când doi nomazi prin visele uitate
Se vor uni în gând dorindu-şi cu ardoare
Un echilibru noianului de doruri scăpătate.

Şi în dulceaţa unui dor ce e de mult apus
În zborul gândului spre poarta unui vis
Descoperit-am câte lucruri nu s-au spus
Şi toate aşteptau într-un portal deschis.

Să nu mai crezi vreodată că zborul este frânt
De vei credea că-i ultimul, şi tu sleit peste putere
Înfruntă doar destinul ce ne reduce la cuvânt
Apoi să ne închidă pe toţi într-o mare tăcere.

Nu ştiu dacă-n tăcerea minuţios creată
Vom mai găsi plăcerea unui simbolic dar
În neputinţa mea mă simt ades certată
Dar peste toate, ştiu...mai este un hotar.

E un hotar cu graniţele toate închise
În loc de paşaport e viză doar un zâmbet
Şăgalnică încercare când visele-s proscrise
Şi tânguirea aşteptării nu e decât un bocet.

MĂSURI

Şi de clepsidra n-ai să o întorci
Doar paşi mărunţi
Vor măsura distanţa
Când timpul obosit
În zborul efemer
Prin nopţi cumplite
Vor absorbi substanţa
Acestor vise rătăcite
În care a buzelor petale
Se vor aşterne peste îmbrăţişări
Ce-n singurătatea dorurilor tale
Devenivor triste şi jalnice mustrări.
Şi dacă dorul clipoceşte
Dorinţa ta fiind fierbinte
Prea multe aşteptări...
Nu poţi să fii cuminte,
Din nou mă întorc la tine
Şi timpul care a trecut
Încearcă să ţii minte
Sunt doar momentul care l-ai pierdut.
Şi-n nări miroase a cetină de brad
Şi focul iar trosneşte
Îmbrăţişări fierbinţi mă ard în gând
Şi focul se înteţeşte.
Scântei puzderie...femeie
Se aprind în ochii mei
Când chipul tern de lut
Se sfarmă sub privire,
Că lutu-i ars şi prea încins
În amintiri de neatins.
Doar cioburi mai rămân...bărbate
Din negurile grele
Şi toate sunt un vis
În care, oglinzile sunt sparte...