Poezii de Teodora Gheorghe

Timpul care a coborât din ceas

Din ceasul cu pendulă se coboară

Un timp cu braţe lungi şi pălărie

Îmi face semn aşa, într-o doară

Cu ochi vântoşi şi umblet de stafie.

Măi, timpule, spre ce eternitate

Ai apucat-o aşa de dimineaţă

Cu ore negre-n spate înşirate

Săltând în mers ca o paiaţă?

Îmi trage o ocheadă pişicherul

De zici că i-a îngheţat secunda

Se-ndoaie plopii, se înclină cerul

Oceanele îşi pleacă unda.

Om trist şi gol pe dinăuntru

Ce-ţi pasă ţie unde-mi port eu clipa

cu ce singurătate gri îmi umplu

apăsător şi falnic pripa?

De secole întregi îţi stau alături

Şi te veghez ca pe-o icoană

Dar tu mereu mă dai în lături

Preocupat de-o veche rană.

Eu îţi ofer aici, acum şi Este

Tu mă înşeli cu ieri şi niciodată

Aştepţi o neîntoarsă veste

În stânci de nicăieri săpată.

Te părăsesc, monşer, îmi spune

Şi-mi face semn cu pălăria

De-acum sunt un copil pribeag în lume

Mă duc la Dumnezeu să-mi iau simbria!

Poezia pe care n-o ştia nimeni

Am o poezie în buzunar

nu ştiu cine mi-a strecurat-o

când nu eram atentă

cine-a abandonat-o

e deja ponosită, respiră greu,

are silabele încărunţite

îi cad litere boţite.

Mă plimb cu ea de colo-colo

ca şi când ar fi crescut din mine

babă, babă, dar se ţine;

caut pe cineva să i-o dau.

Nu vreţi o poezie blândă şi timidă?

îl întreb pe un moşneag

n-am nevoie, am sacoşa plină

zice el şi-mi arată o ceapă degerată

şi-o sfeclă murată.

Am o poezie veche într-un buzunar

şi nu ştiu cui s-o dau

doamnă, n-aţi vrea un poem

curat, suav şi dantelat

pe deasupra şi rimat?

Dar femeia are un poem

agăţat de -o ureche, boem

îl aude neîncetat

s-a săturat

de versuri înşelătoare.

Nimeni, nimeni nu se-arată

să-mi adopte poezia

poezia minunată

dintr-un buzunar de toamnă.

Într-o seară o găsesc

mai mult moartă decât vie

se scria singură pe hârtie

se lăsa ca testament.

Am luat-o şi-am îngropat-o

în cimitirul cărţilor uitate

la periferia oraşului

i-am aşezat pe sicriu două nestemate

ochii mei

s-o citească mereu, doar ei.

În tihnă

În soba inimii tale focul arde stins

seamănă cu un şarpe ce se unduieşte la chemarea flautului.

Condamn la moarte câţiva cărbuni

şi mă aştept ca din clipă în clipă să mă cuprindă o vâlvătaie

să-mi împletească oasele în forma unui ceas cu pendulă

care bate mereu ora singurătăţii.

Dar focul tău e la fel de cuminte

ca tăcerea spaţiului dintre oglindă şi perete.

Pe gaura cheii

Mă uit pe gaura cheii sperând că o să-ţi zăresc prima naştere

tu îţi acoperi timid gândurile de teama privirii mele

semeni cu un bătrân de hârtie pe care dumnezeu a scris ochi, mână, coate

şi alte lucruri asemănătoare unui strigăt în pustiu.

Dacă ţi-aş spune că eşti om ţi-aş tulbura somnul

ori tu eşti aici de la începutul lumii şi ce rost ar avea să te trezeşti

la chemarea mea, la orice chemare ce nu e vânt sau ţărână.

Îmi pun şosete noi împletite din aşteptare ca să nu fac zgomot

ştii, uneori mi se întâmplă să strivesc umbra cuiva cu tălpile

din cauza nerăbdării, sunt mult prea dornică să-mi spui că exist

dincolo de uşa asta.

Elefantul cu portocale

În spațiul dintre gândurile tale s-a strecurat un elefant

e puțin bizar și deloc explicabil

de-a dreptul abominabil

îţi ocupă liniştea într-un fel care mă irită

face acrobaţii cu o portocală

o cabală.

Îmi ghiceşte trecutul într-o damă de pică

de unde ştie atâtea despre mine

e un elefant mic, dar le zice bine.

Dacă ţi-l imaginezi devine real

de-asta ţi-e frică, n-ai unde să-l ţii

ai putea să-l scrii

zic eu. da, spui tu, bună idee

şi începi să scrii un poem despre un elefant

care jonglează cu portocale

şi face cabale.

Acum ne uităm amândoi la el

cum se zbenguie pe hârtie

frumoasă nebunie!

Ceasul şi fata care aşteaptă

Pe plajă e plin de ceasuri

răsar din nisip cu feţe curioase

veşnic întoarse spre locul unde apune soarele.

Iau unul, îl scutur de scoici şi-l pun la ureche:

tic tac? întreb

Ceasul îmi răspunde cu o voce tulbure:

Mă bucur că eşti aici, eu sunt băiatul-sirenă,

locuiesc în adâncul mării

de când aşteptam o fată ca tine...

Nu ştiam că există băieţi-sirenă, murmur eu,

dar cum o să te recunosc?

Mergi pe dig până la stânca în formă de cap de pisică

aruncă-te de pe ea şi vei aluneca în braţele mele solzoase.

Mi-e puţin frică, nici nu-ţi cunosc numele.

Chronos, s-a auzit un şuierat dintre limbile ceasului;

nu sunt prea popular în rândul muritorilor

poate pentru că nu le îngădui să o ducă mai mult decât mine

deh, metehnele zeilor

dar tu îmi placi, ai o tăcere dantelată

în care îţi ascunzi faldurile tristeţii

ştii să iubeşti cu pleoapele, închizând în ele

lucruri tainice, neobservate de alţii

şi îmi mai place cum te temi de umbre

dar le laşi să stea la masă cu tine

şi le serveşti cu pâine şi ceai.

Totuşi, dacă mă răpeşti?

Chronos s-a auzit stins, ca dintr-un gramofon defect:

Dragostea mea pentru tine e mai mare decât orice îndoială

am să te-aştept să-ţi aduni şi să-ţi scazi singurătăţile

până îţi dă ceva cu plus.

Ceasul din palma mea s-a topit

parcă mă aflam în tabloul lui Dali.

În depărtare digul părea un majordom

care mă poftea într-o sală de bal

o sală scufundată.