Poezii de Eugen Pohontu

ultimul strigăt al lui Zamolxe

am trântit toate uşile în urma mea
lăsând aerul atârnat de-un fir de ozon
şi mâna zidită lângă trupul inert/
strângeam în pumn ultimul strigăt al lui Zamolxe/
n-am mai putut să mă desprind de mine
obsesia ţipătului neomenesc îmi răscolea crezul
o stare Iehova se năştea din durere
fiorii începuturilor aveau gustul fierii

şi ochi de opal
ca o curgere lină
letală

alunecăm pe lângă noi înşine

fără să ne dăm seama
ascunşi printre prundurile secate, din noi
aproape surprinşi că mai putem aluneca
că nu ne-a oprit vreo stare ascunsă
printre prieteni, printre nesimţători
sau chiar prin noi înşine...
sunt lucruri nespuse dar profund tăinuite

voi trece şi prin răceala verii acesteia calde
îmi voi îmbrăca camaşa de sărbătoare
pătată de vinul visurilor noastre
şi vă voi recita din Dante
făra moralia,
simplu

hai să inventăm un anotimp al Apocalipsei, femeie

eram un om viu la marginea femeii îndrăgostite
aproape îngropat în jumătatea ei indiferentă
gustând cuvintele încă la praznicul trupului
îmbătat de lenjeriile rostogolite prin vinile mele
ca o supradoză de iubire

am destrămat toate femeile și le-am zis fum
apoi am iubit copiii și le-am zis oglinzi îngrijorate
am păstrat străzile cu mirosul depărtării ucise
și nu mai era timp de plecare din noaptea trupului tău

înseamnă că ne naștem cu tălpile-obosite
în nopțile când păsările zboară cu ciocul deschis
prin aerul dintre mâinile noastre
pentru o clipă doar
atât cât să-ți îngropi iubita ca pe-o bacantă publică

 

un poem găsit din întâmplare

adăsta pe margine de caldarâm, cuvintele împrăştiate
totul dezordonat ca şi iubitul lor nocturn, poet/
nu se potriveau nici timpului descris, niciunde
acum le mătur harnic înnegrind făraşul de iluzii
ce risipă de culori amestecate în oglinda cuvintelor
câte alămuri ale unor simfonii pierdute cântă fals
sunt doar litere înfăptuind cuvinte
şi tu, trecând primăvăratic printre sunete, voal
desprins de la fineţea gâtului întins armonic/
e doar un poem alandala, găsit aiurea, nedecis
cărei muze, poate cărui muz, o pierdere
de linişte absurdă/
dinspre noi
şi ele

vânătorul de toamne mi-a umilit iarna

nopţile au devenit translucide ca o apă vie
îmbătându-şi venele cu sânge de liane verzi/
noi adormim în visul unei nopţi de toamnă
târzie, cu ramurile trecând prin noi
ţintuiţi de iarba răscoaptă, în sunet de orgă
din alte vieţi, ca o simfonie în cheie violetă/
şi dunărea trece prin noi
şi marea a trecut prin noi
lăsând nisipul neprihănit de valuri
ca-ntr-o noapte amirosind a iarnă
albă