Poezii Ion Bogdan (Dumitru Iuga)

Terra Maramorosiensis

 

1

Maramureșul este întreg o cetate

nestrămutată și fără de moarte

el vine din Pământ și din spații înalte

 

Ființa-i câte pe lume sunt le încape

 

 

e ca o mare largă semeț învolburată

absoarbe-în ea lumina iar lumii o arată

cu-o nouă limpezime mai pură mai curată

frumoasă cum e gândul și firea

                                                laolaltă

 

o stea de aur veghează din vechime

lumina-i să o stingă nu e nimeni

căci de se cearcă totuși ea mai bine

va străluci în necuprins de inimi

1969

 2

încearcă-a fi așa precum ți-e firea

chiar dacă alți tărâmi te înconjoară

în crugul grav al vremii

nici o speranță nu mai vrea să doară

 

de-ar fi să te cuprinzi năuc

în vană zbatere ce-o are azi puterea

ce-ar însemna și asta pentru tine ?

- un stup imens – tu apărându-ți mierea

 

cine să vină dacă nu din tine

puterea să pornească fără teamă

dar altfel de putere –

            prin lume doar a trece

și a rămâne-închis precum

                        un sâmbure în fruct

în limpezimea ce te cheamă.

6 februarie 1976

 

            Poeme absenteiste la …Izvoare

                                Tabăra Națională de Arte

                                în ale Sculpturii/Picturii și                                   Prozei/Poeziei prozaice

 

1.

 

eu spun un cuvânt

îl și sculptează pictorul

până după amiază

 

eu rostesc

cu rost rostuit

din izvoarele limbii

care m-a plămădit

care s-a și ivit

din asogatul pâinii

cea de mâine

 

! las mâna să asoaje

până asudă grinda !

 

? ce să mă fac

ce să mai fac ?

 

! mă prefac

mă prea fac !

 

nici nu mai văd

nici prevăd

munții

cărunții

 

sunt mai bătrâni

decât mine

au cărunțit mai devreme

de miile de ani

care le stau

ca stane de piatră

în Creasta Cocoșului

pe Igniș

pe îndeletnicirea noastră

de a-i numi

cu nume străvechi

 

cu nume de Izvoare

care apar peste tot

de subt Toți și neTonți

de sub glie

 

! măi

să fie !

 

numai ei

băieții

bieții de ei

 

? dar cine suntem noi

cine vom mai fi ?

 

doar o clipă care ne doare

în picioare

 

în reazămul rezemat

pre acest Pământ

ori înspre Steaua ce strălucește

cu vigoare

cu încă

mare ardoare

 

până ne vom preface

că suntem stâncă

 

un bulgăre de piatră

 

ca și cum nu am fost

și nu vom mai fi

niciodată

 

ca un izvor de dor

de unde

susură și și se mărețesc

toate rîurile

toate pâraiele

 

! pâr ! ! pîr !

ajung până la Dunăre

până la marea cea Neagră

cea liniștită

de atâta liniște

devenită Euxină

până la mediteraneea sudistă

până la cel mai mare Ocean

atât de pacific

atât de aducător de Pace

 

? cui prodest ?

 

2

                De Sf. Ilie la Izvoare

 

a venit Sfântu Ilie

nu avea nici zdici

nici pălărie

era doar o aură

ca o platoșă

a capului

neînduplecatului

 

era când nu a fost

azi nu îl vedem și este

mai mult decât căpestrele

cele neîmblânzite

cele necăpestrite

împestrițate de timpul

fără de anotimp

 

o

cât timp

cât de demult este

între cuiele cerești

lucitoare

strălucitoare ca în

eterna noastră priveliște

            a fi

            sau a nu fi

            iată-întrebarea

 

nici Sfântu Ilie

nu poate

să nici nu o știe

 

ca la Izvoare

mare căutare de sine

 

? de către cine ?

 

mare căutare

 

fără asemănare

 

3

 

despre Izvoare

nu am să scriu nici un vers

nici nu am fost

nici nu am putut să fi mers

 

am păreri de rău

vroiam să văd

să străvăd

cum se nasc

toate izvoarele

- ! nu le dor

în odor de dor picioarele !

 

atâtea izvoare se întâmplă

nu le numesc

mi-e lumea amară pe Mara

mi-e gura strepezită

de rostirea repezită

din acest poem

 

el a fugit de mine

 

? cum să-îl mai chem

cum să îl ador ?

 

dacă îl chem

se face ghem

de cuvinte încâlcite

 

? cine să-îl descâlcească ?

 

! abia a început să se nască !

 

dar cuvântul nu minte

de mai demult

de mai demult decât înainte

 

foarte de demult

 

! uite

ziua de mâine

a chiar trecut !

 

            de dor

                                in memoriam Pătru Godja

 

lucrările lumii

a humii

se fac

se prefac

prin mâinile cele două

amândouă

 

ca un dat

elevat

acoperit de cuvintele

de mai dinainte

și

oi oi oi

de mersul înapoi

 

? cine mai poate ști

cât vom trăi ?

 

suntem

ca un triunghi zburător

zburdalnic în

aripa zburătoarelor

de ianuarie

 

? când suntem

când mai suntem oare ?

 

zburătăcim

peste cele nouă hotare

ca dorul cel mare

 

            Ai,

            Dor și iară dor,

            N-am un par să te omor

            Să nu-mi faci atîta dor.

            Spune-mi, unde te găsăsc

            Să mărg să te omorăsc ?

 

            Da’ omu de dor nu moare,

            Numa’ vezi că n-are floare

            Și să uscă pă pticioare.

6 ianuarie 2016

 

 

 

            ninsoare

 

a nins

a nins din necuprins

 

ziua preazisă

prezisă a venit

 

fluturări de fulgi de zăpadă

fluturau peste noi

peste voi

asemenea unui acoperîmânt

peste Pământul

cel rotund și aplecat

înspre Nordul neînduplecat

 

peste Pământul

greoi

ca lutul

care va veni peste voi

 

peste noi

7 ianuarie 2016

 

            nume

 

numele se pierde în negura vremii

vine cu pași de front

să îl înghită viermii

ca un afront

la ceea ce suntem

! o clipă

întru a lumii risipă !

 

s-a risipit

s-a nisipit ora

în clepsidra drămuită

etern drămuită

pe cărarea cea mare

a stelelor

 

? oare sunt stele

sau ni se pare

că sunt doar ele ?

 

vreme îndelungă se arată

peste vremea visată

ca un lăstun

întru un limpede răzbun

al aripei clipei

 

! uite

s-a arătat o stea !

 

? cât o vom mai vedea ?

9 ianuarie 2016

            mers

 

mergerea/trecerea prin lume

este doar o iluzie

 

este vie

este închisă ca într-o colivie

a timpului

a anotimpului

 

răstimp deplin

în lumea de azi

fără de nume

 

ca un lăstun

nebun

care zboară zboară

peste pârâu peste râu

 

rîmâne

astăzi și mâine

doar umbra

umbra zborului

despicat prin aripa

care

fără căutare

se înduplecă să zboare

 

? până când

până când oare ?

9 ianuarie 2016

 

            eu văd

 

văd lumea cu câmpii și munți

văd cerul cum aduce

ploaie/ninsoare și vânt

 

iarna aduce fuieș

un fel de tornadă

din care poți să ieși

imberb fără de barbă rasă

de urbe să nu mai iasă

nici o scânteie de gând

 

dar vine pe rând

rând pe rând

se părândă

ca o osânză

osândită de rânză

ca într-un vetrs

despre univers

 

? despre sama cui ?

 

a mea

a ta

a nimărui

9 ianuarie 2016

 

            frunze de iarnă

 

            1

 

amiază

și vânt lin

 

salcia plângătoare

își leagănă deplin

frunzele rămase

 

prin aerul solar

își lasă urme de zbor

porumbii

 

îi îmbiu să vină spre mine

la balconul de bon-ton

și de beton

să le dau firimituri

din a clipei petrecere

 

vin

și apoi se duc

înspre salcia cu încă

frunze dansând

în vântul cel câtilin

 

nici nu vor să se ascunză

în clipa de nea

care se arată și ea

în depărtarea munților albiți

de vreme

de necuprins târziu

 

în acest univers al iernii

se cerne timpul

printr-o aleasă sită deasă

 

? cum oare

poate să ne doară

clipa de azi ?

 

uită-te

în plopii zvelți

se străvede vâscul

sub care te săruți în prag

vâscul e veșnic verde

de Anul Nou

 

 

ca un ecou

se presimte trecerea vremii

 

se face soare

se face lună

 

salcia își plânge frunzele

se adună și se leagănă

în vântul

de peste pământ

 

! o

câte sunt !

 

planează peste lutul

etern de trecător

asemenea unui veșnic gând

 

gând uluitor

 

            2

 

sunt două sălcii

una la soare

una la umbră

 

cea umbrită are

frunzele verzi încă

 

cea de la soare

le are de aur

aurare

 

ne urează amândouă

că vine An Nou și ziua

se mărește cu cât

sare cocoșul de pe prag

 

cu mare drag

se fac umbre și închipuiri

despre ziua de azi

despre nicăiri

 

despre mine

despre tine

despre deasupra tuturor

 

asemeni unui clinchet de clopoțel

fără țel

vestind timpul fără de vină

ce va să vină

29 decembrie 2015

 

 

 

            codrii de aramă

 

sub înălțimile albite

se înalță

falnici

vajnici

codrii de aramă

 

mai este

mai este timp

încă un anotimp

să devenim verzi

 

? nu mă crezi ?

 

a venit

din infinit un zvon

cânta la unison

mersul acestei lumi

prin genuni

 

? dar cine

să mai înțeleagă

această lume ?

 

! întreagă !

29 decembrie 2015

 

            amurg de iarnă

 

se surupă vântul în

frunzele rămase

să se ascundă de frig

de iarna care se face

ca un covrig

 

nici nu ne-a venit cu neaua

cea albă ca bruma de azi

printre sălbatecii

nebunatecii brazi

 

când soarele de iarnă apune

cine ne mai spune

câtă nedomesticită ardoare

mai dăinuie

mai doare

în pieptul cel viu

al Universului

 

? poate

al nostru ?

 

? oare ?

30 decembrie 2015

 

            pod

 

noapte cu jumătate de lună

petrecută peste cerul imens

 

ger în această lună de ianuarie

de început de an

 

despre iubire nu mai gândesc

este ca un gândac pândind

să apuce cu cleștele lumea

ca nelumea

și să nu o lase să treacă

pe podul dintr-un fir de păr

 

? vrea ?

 

! o

cum vrea

să ne ia în răspăr !

2 ianuarie 2016

 

            cine vine

 

este trecut de miezul nopții

 

este vreme de somn

            Mare-i noaptea și nu dorm,

            Ce s-a face bdetul somn?

            Da l-oi pune somn pe somn

            Și-nt-o noapte tăt îl dorm,

            Și l-oi pune tăt p-olaltă

            Și tăt l-oi durni odată.

 

este vreme a gândului

a versului din acest Univers

este un vers unic

 

este năstrușnic

 

în noaptea cea mare a lumii

în noaptea de lut

a Pământului

suntem robii humii

 

? cine vine să ne spele

de toate relele ?

            Ieși, rău, din pârâu

            Că-i mai rău fără de rău!

 

? de ce strigi

de ce te îngriji ?

            Taci, urâte, nu strîga

            Că-s aici și te-oi scăpa !