Cum se ratează Universitatea de partid

     Purtăm în noi numeroase amintiri nedescifrate.
      În 1988, la sfârșitul lui Septembrie, e chemat de Secretarul partidului pe întreprindere în biroul organizației. Acolo lucra și secretara, o femeie sau mai degrabă o fetișcană pistruiată, plăcută la vedere… și la restul! Bănuia că-și găsise combinația parteneriatului ideal deși nu se afișa cu nimeni. Își spunea zâmbind:
-    E credincioasă partidului! 
Dar să lăsăm femeile partidului în pace! Fiecare cu idealul și modelul său indescriptibil!  
     Secretarul de partid, era maistru scos din producție. El îi spunea nea Popa. Nu îi bătea la cap, aveau destule probleme în cadrul serviciului. Știa, vedea, observa care e  situația reală de pe teren și acesta îi spuse:
-    Laure, trebuie neapărat să mergi la Universitatea de partid Gheorghe Gheorghiu, cursuri serale! Am discutat în prealabil cu directorii și ne-am orientat spre tine. Nu trebuie să pleci nicăieri până capitală! Cursurile se fac în orașul nostru, în Constanța! Vin aici profesorii de la București.

Laur nu îi răspunse nimic doar se gândea intens! O onoare atât de mare nu putea refuza! Nu avea curajul să-i spună adevărul în față, de fapt nimeni n-ar fi procedat altfel. Pe figura lui se citea deruta! Trăise o vacanță spirituală din punctul acesta de vedere, însă se pare că i se înfundase acum. Auzi iarăși vocea lui, 
-    Hai măi Laure! Câteva ore seara nu o să crăpi. Astfel î-mi fac și eu norma obligatorie de cadre! Te descurci tu cumva. Vezi mâine, neapărat să te duci întâi la Centrală! Acolo vei primi explicații mai amănunțite. Astfel îl expedie la treburile lui.
     A traversat repede sala de ședințe și a intrat în Biroul Reparații. Era prezentă toată gașca-n păr și le spuse colegilor ce pleașcă a căzut pe capul lui! Fulea era cel mai vechi din birou, îi fusese șef la Straja. Se cunoșteau bine… îl felicită imediat:
-    Bravo! Faci cinste la Ciupercă.
     Fulea Emanoil, nu era membru de partid, având socrul englez, deci era pătat! Au râs amândoi copios. Îi legau numeroase amintiri hazlii și era om de nădejde și bun meseriaș. Învățase multe chichițe contabilicești de la el.
     Laur își încheie periplul de laude, la Serviciul producție, unde avea numeroși foști colegi, să se mândrească cu această știre formidabilă. Cu Florică Obancea hotărăsc să meargă la Ciupercă. Era aproape de casa soacră-si și de turnul unde locuia Fulea.
      A doua zi a trecut pe la Centrală unde îl pune secretarul, secretarilor din CCH, să-și facă înscrierea la cursurile postuniversitare. Mai erau pe-acolo și doi-trei colegi din IRU, uzina de reparații, dar în săptămâna aceea a fost expediat la Oltenița pentru cel puțin un an, așa că a uitat de berea promisă prietenilor.
     La Oltenița numai de ședințe nu îi ardea pipota! El avea grijă în primul rând, să găsească carne pentru acasă si umplea congelatorul directorului Rădoi… nu vă gândiți la spăgi! Laur se întorcea săptămânal acasă, pe când Rădoi, directorul, era din București, și când făcea și el rost de un pachet, îl așeza în frigider, și îl lua seara acasă!  
     În Oltenița și împrejurimi erau cinci abatoare așa că se găsea carne la discreție. Era un orășel bine aprovizionat, orașul unuia Iliescu Ion, coleg de facultate cu Gorbaciov; se zvonea că îi va urma lui Ceaușescu; chiar exista și o stradă cu numele Ion Iliescu revoluționar în anii 44; individul  era tatăl acestui Ion Iliescu tânărul, atunci secretarul de partid al județului Iași. A petrecut un an de vacanță… exceptând programul de lucru încărcat zilnic, 6,30-18,30 iar sâmbăta 6,30 -17 când plecau cu autobuzul direct la Constanța. Dar vacanța a luat sfârșit! Anul a zburat ca vântul.  
     La o lună după întoarcerea și stabilirea la Biroul Producție, prin noiembrie  îl cheamă iar nea Popa. L-a luat prin surprindere:
-    Laur, anul întâi l-ai trecut cu brio și felicitări, dar te rog anul ăsta du-te de acum înainte la cursuri! N-o să pot să te trec la infinit… vezi că ești deja în anul doi, te descurci tu!
Înseamnă că avea încredere în el! Laur crezuse la un moment dat că au renunțat la completarea educației lui civice, patriotice și mai ales partinice.
     S-a prezentat în seara aceea la cursuri. Erau foarte multe cunoștințe! Îl vede un coleg din uzină care-l acostează:
-    În ce an ai intrat?
Îi răspunde sigur pe el,
     -  Doi …ca și tine!
    -  Păi… n-ai fost la examene!?
Laur nu știa că s-au dat chiar și examene! Tipul îl urmărea cu un scop precis oarecare. I-a răspuns,
      -  Poate nu știi exact, dar eu mi-am făcut stagiul obligatoriu la Oltenița! Mi-am dat examenele în vară după voi.
     Și îl privi cu subînțeles străfulgerat de-o idee acuzatoare. Chiar dacă nu l-a crezut în sinea lui respectivul, când a auzit de canalul Oltenița-București, speriat s-a îndepărtat repede! Nu cumva să îi dea lui tata Jean, Directorul General, idei tâmpite și să-l expedieze și pe el acolo! Laur era considerat ciumat, boală transmisibilă.
     Îl  vede pe Georgescu care era un munte de om. Îl întreabă acesta în stilul lui tare:
     -   Ce an ești  ?
     -   Anul doi! Îi răspunde la fel Laur, cu mândrie,
     -  Ești mic! Eu sunt în patru și o să termin marea facultate. Abia aștept să-mi schimb directorul! Ce vrei acum, suntem rezerva lor de cadre!
     Se cunoșteau din copilărie… în jurul lor se făcuse spațiu nemăsurat, vid curat. Râdeau împreună mai puternic, bucuroși că s-au reîntâlnit și-acolo. Georgescu era acum un șef mai mititel, la Centrul de calcul. Lucraseră împreună și la Straja, la Canal. Când voia să se deconecteze puțin. fugea la el în biroul PIR, dar acum Georgescu se grăbea:
     -   Lasă-mă acum… trebuie să-mi caut grupa! Nu am fost la școală de când a început anul. Uite acolo, în îngrămădeala aia, se face prezența? Ai făcut-o?, și dispăru în aglomerație.  
     Erau la intrare mulți inși așezați la un rând, și se grăbeau toți fiindcă îi anunțase o tipă să intre în sală, că începe cursul. Se ținea un curs  comun tuturor anilor. Se desparte călduros de Georgescu și se îndreaptă spre coada imensă. Ajuns în față destul de repede, îi spune tipului care avea condicile că a venit în sfârșit, și să-l caute atent! Se uită tipul la repezeală în condici… mai le ia la control încă odată, și enervat îi spune:
-    Nu ești în ele! Ai dispărut… dar îi anunți pe cei de la secretariat și rezolvă problema!
 Intră la curs într-un amfiteatru. Le vorbea unul care a început să scuipe pur si simplu de furie când a amintit de Cehoslovacia și revoluția de catifea:
-    Cum credeți că partidul nostru va ceda vreodată, în fața mârșăviilor de-acolo! Partidul e inexpugnabil!
Și continuă pe-aceiași temă cu stropituri, cu același ton răstit. 
     La pauză a ieșit strategic printre primii la o țigară. A plecat direct acasă fără nici un regret. Era un maestru în dispariții, obicei din studenție! Dacă nu-l trecuseră în condici nu aveau cum să-l prindă mult și bine. În condica oficială unde umbla doar secretarul, deci era pontat posibil prezent!
     A doua zi îi șoptește la serviciu prietenului Obancea:
-    Nu mă mai duc la școala asta de partid să ascult prostiile lor, sunt sătul de ale mele! Cum m-au trecut un an, o să mă treacă și mai departe. Nu sunt în condica lor neoficială deci sunt prezent!
Nu a mai mers la cursuri și a uitat de ele.
     Prânzul, servea masa cu Obancea, Davidescu și Mâner de la *PIR. Era grupul cel mai compact! Se aplecau spre centrul mesei și vorbeau în surdină despre politica statului… partidului, de greutățile inerente de care permanent se loveau la serviciu, de întunericul din case, de frigul în care erau ținuți permanent, de lipsa proteinelor din alimentația familiilor, de alergătura inutilă pe care erau siliți să o facă pentru cel mai neînsemnat lucru, de penuria benzinei și cărților de literatură, polițiste, de aventuri sau de călătorii, care erau hrana, bruma lor spirituală, și peste tot și peste toate lucrurile trona umbra neîndurătoare a Secretarului General al Partidului! De multe ori lipsea unul dintre ei de la masă, și imediat completa locul secretara aceea drăguță, cu pistrui. Probabil, simțea și ea nevoia de a sta printre oameni obișnuiți, totuși nu se divulgau în fața ei, discutând numai de mărunțișuri și nevoile inerente de la serviciu sau spuneau glume gastronomice. 
     Odată când au stat la masă cei patru bărbați, Laur a izbucnit:
-    Nu mai pot să-i văd moaca peste tot! Sunt saturat și de ea, de nevastă-sa! Voi muri și nu vor exista în fața ochilor noștri alte figuri centrale. Știu că există protipendada beneficiara tuturor acestor lucruri vulgare dar normale, pe care le jinduim din răsputeri… mai ales hrană, lumină, căldură! Vreau libertate, să fac suplimentar și ce vreau eu nu numai ce-i trebuie partidului! Doresc lumină și numai adevăruri! În definitiv nu există în lumea asta nemărginită o singură doctrină, religie! M-am săturat de atâtea minciuni! Vom deveni niște animale sălbatice care se vor îngropa singure, să scape odată din acest calvar.
Sări Davidescu îngrijorat,
-    Cum domnule Laur, sunteți tânăr, dacă dumneavoastră nu sperați într-o revenire spectaculoasă  dar noi!? Veți vedea curând, totul se va îndrepta neașteptat.
Mâner îl completă și el, cu autoritatea de mâine, poimâine a pensionarului încă activ.
     Avea nevoie de acțiune pe care i-o dărui peste câteva zile Cepragă, directorul. Era Noiembrie. Îl adusese pe Herbei, fost director în Centrală, acum pensionar, să evalueze perspectivele întreprinderii! Această lucrare vastă, laborioasă, cuprindea toate sectoarele de activitate ale acestei Întreprinderi de Utilaje Grele, ținând cont de normative tehnice și legi în vigoare, care trebuiau respectate, altfel te împotmoleai când îți era lumea mai dragă. Aveau de urmărit activitatea celor peste 10.000 de angajați ai întreprinderii uriașe, cu o dotare fabuloasă, de invidiat, beneficiarii și eventualii contractanți posibili. După ce Laur își termina treburile zilnice, se puneau amândoi pe treabă. Herbei încercase și un alt inginer, dar i s-a părut încet, nereceptiv la noutățile de care te lovești la tot pasul într-o lucrare de asemenea dimensiuni. Îi părea bine că-l descoperise pe acest tânăr, Laur. După o lună aproape că terminaseră evaluarea, și veni un Decembrie tulbur. Laur îl agrea pe acest bătrânel optimist, priceput, uns cu toate alifiile în normative și legi. În Dobrogea nu se iveau alte lucrări, canalul București-Oltenița se termina în doi, maxim trei ani. Luptele din culisele Ministerului erau hotărâtoare, asta pentru cine înțelegea toate aceste frământări și dedesubturi.  
      Pe neașteptate veni 16 Decembrie! Dimineața colegi săi de la Producție, îl puneau pe Tudoraș un coleg, stagiar, să-i dea telefon vărului din Timișoara, să le spună noutățile zilei precedente, care se amplificau zilnic deși rămâneau aceleași. Timișorenii erau hotărâți să nu cedeze până nu le erau respectate cele nouă puncte din proclamație! Zvonul se întinsese în toată țara agitată.
     Într-o zi directorul convocă tot personalul în sala de ședințe să citească comunicatul partidului, care se identifica cu țara.
     El cu Tudoraș nu mai prinseseră locuri, și sprijineau un perete din sala arhiplină. Toți oamenii erau îngândurați, triști, tăcuți, bănuind că se petrece ceva grav prin țară, și poate izbucni într-o clipită chiar și-un război civil necruțător.
     Prezidiul luase loc… format din Ivaniuc Directorul Tehnic, Hudea Traian, Șeful Producției, Secretarul de partid și bineînțeles Cepragă Ion, directorul general. Era liniște în sală, nu se auzea nici musca. 
     După citirea comunicatului se auziră câteva aplauze singuratice. Hudea îl întrebă pe director:
-    Trebuie să aplaudăm?
-    Da! Desigur!
Și începu să bată din palme, sperând în puterea exemplului.
     Derutat Tudoraș, se uită la Laur cu mâinile-n aer. Acesta înfuriat își sprijinea în continuare spatele și mâinile la perete… Tudoraș îl imită nescoțând nici un alt sunet. Iar câteva aplauze, sporadice izbucniră din sală. Directorul nemulțumit spuse prezidiului:
-    Să mergem!
     Se făcuse liniște în întreprindere. Se eliberă sala, numai scârțâitul vreunui scaun deranjat de la locul lui, divulga tulburările și frământările acestor oameni.
     În seara aceea de 21 Decembrie s-a îmbătat cu Obancea la Furnica! Orașul Constanța părea părăsit, doar câte un felinar abia mai lumina intersecțiile. Localul se umpluse de bărbați. Ei vorbeau tare, erau expansivi, și aminteau mereu de Timișoara; le era indiferent dacă îi băgau la beci. A doua zi trebuiau neapărat să meargă în locul lor la muncă! Nu s-a găsit nici un amator-trădător prin cârciumă!    
     A doua zi s-a pornit așa zisa revoluție, și nimeni nu le-a mai spus nimic, dar lui îi părea rău la figurat, râzând adeseori; astfel a mai ratat încă o facultate și nu oricare… a partidului!
     Și-a păzit întreprinderea într-o seară cu niște colegi… au fost dotați și înarmați până-n dinți cu pușcoace, fără baionetă și fără gloanțe, provenite de pe vremea primului război mondial, aflate în dotarea Gărzilor patriotice! Paza era inutilă asemeni celorlalte măsuri luate de conducere! Cine ar fi intrat în uzină decât niște țigani care-ar fi furat câteva piese pentru a le valorifica la centrele de colectare a fierului vechi? Totul era propagandă, mistificare pentru calmarea spiritelor prea încinse!  
     La câteva zile după ce s-a inversat conducătorul statului cu alt comunist, la terminarea programului în întreprindere a izbucnit o revoltă spontană. Muncitorii nemulțumiți și mințiți se adunaseră într-un grup compact și voiau să stea de vorbă cu directorii; erau agitați, prea multe nu aveau să le spună atunci, doar… să îi scarmene nițel. Erau în acele zile la modă păruieli, fugăreli, chiar linșaj-uri, așa că nu îi aștepta nimic bun. Îi urmăreau de la ferestre din spatele perdelelor și neliniștea lor se transmisese și personalului TESA, cum se numeau la vremea aceea, așa că nici aceștia nu mai aveau curajul de a părăsi birourile.
     Laur, nu se știa vinovat cu nimic, își terminase programul de lucru, și împreună cu Obancea, şi Davidescu, martir al închisorilor comuniste, coborau scările întreprinderii. Oamenii făcură un culoar pe unde îi lăsau să treacă și vociferau nemulțumiți. Directorii erau și mai speriați, și se încuiaseră în birourile lor. Muncitorii nu erau violenți, însă o scânteie ar fi fost de ajuns și totul s-ar fi prăbușit într-un vacarm de brutalități… amenințarea plutea în aer ca o caracatiță ce se pregătește să atace crud, și ușor putea totul să degenereze într-un conflict deschis.
     Glasurile lor încărcate de ură l-au trezit la realitate, și enervat se cocoță pe soclul de beton al unui stâlp electric, și luă megafonul. Nu se știa un orator însă era și el nemulțumit de multe lucruri nespuse în ascunzișuri neumblate, așa că se iviră ca prin minune câteva fraze și idei la obiect. Nu știa de unde le scosese la iveală, dar în acele zile se trezise în toți spiritul adevărului. Nu era mulțumit de întorsătura ce o luase revoluția, de Iliescu care mințea dezinvolt, fără pic de rușine, și se folosea de naivii ce chiar credeau în revoluție. Revoluția, o himeră prea îndepărtată, ar trebui desființat acest termen.
     S-a făcut liniște, oamenii îl ascultau împăcați, și s-a potolit revolta. Au urmat câteva aplauze răzlețe și muncitorii s-au împrăștiat la autobuze. Femeile, au început să iasă de prin birouri și să coboare jos. Directorilor le rămăsese să răspundă la întrebările lui Laur. Niciodată n-au fost în stare de acest lucru.
     Își dădeau cu toții seama că nu aveau decât o cale, demisia… cea ce nu s-a întâmplat aproape nicăieri!
     A doua zi mulți îl priveau ciudat. Și-a dat seama că fiecare gândea în funcție de interesele sale.
     Mai târziu a venit șefa unui serviciu la el în birou, și când au rămas singuri i-a spus:
-    Frumos discurs şi la obiect! Ai spus exact ce ne rodea de ani de zile. Mi-ai plăcut foarte mult, însă ți-ai făcut numeroși dușmani, și știi că-i o utopie să realizam societatea perfectă! Avem familii, copii, obligații, părinți bătrâni și suferinzi, dar să știi că și eu sunt cu inima alături de tine. Recunosc mi-e frică, mi-e atât de frică de ce se poate întâmpla, de violență, de ceilalți, de nesiguranță, de adevăruri care dor și adesea fug în cercuri. Sunt femeie, totuși și voi cred că simțiți la fel!
S-au privit în voie o clipă nesfârșită, până și-au dat seama că în alte condiții s-ar fi căutat mai târziu, și i-a răspuns uimit de ecoul ce îl stârniseră cuvintele sale:
-    Nu știu ce m-a apucat ieri, însă am spus întotdeauna numai adevărul și nu-mi pasă de repercusiuni! Sunt inginer meseriaș, și vreau să rămân așa; nu pot fi torționar o clipă ca în secunda următoare să retractez pentru diverse avantaje. Te înțeleg ești om și eu sunt la fel!
În momentul acela femeia a dorit să se-apropie nepermis de el, însă începuse vânzoleala. Voia neapărat să-l apere chiar cu trupul ei! L-a privit în ochii albaștrii, visători, ce plăcea multor cucoane din întreprindere, și părăsi cu regret încăperea, mândră, mișcându-se ispititor, știind că bărbatul îi admira spatele, coapsele, pulpele și bineînțeles gambele, atât de reușite.
     Laur realiză de ce în jurul său se învârtea multă lume. Era simpatic și veselia lui se împrăștia în valuri! Nu avea dușmani, așa credea el sau spera din tot sufletul; toți îi apreciau sinceritatea, modestia, corectitudinea și istețimea; nu avea nevoie de nimic de la alții decât de prietenie. Îşi venera amicii, colegii! Oamenii care îl vedeau pentru prima dată, instinctual deveneau imediat amicii săi! Nu conta funcția, trăia într-un vis continuu fără dușmani, pe de altă parte se născuse societatea concurenței și îmbogățirii nejustificabile, peste limite, din furturi. Era lupta cu sine însuși și împotriva tuturor .
     A ținut la întreprinderea lui! Tocmai împlinise 39 de ani.
  *PIR - personal, învățământ, retribuire
  

          Fragment din textele antologice, ,,Înghițiți de pustiu”, volumul III, proză, din memorialistica comunismului, adunate si finanțate de Munteanu Mongolul Mircea.