cg2Fiecare dintre cei şapte tineri mergea acasă cu familia, evident, cu maşina personală. Lucian mergea alături de părinţii lui, spre locul în care Enka Iulian parcase maşina. Ajunşi în apropierea maşinii, domnul Enka scoase cheile, dar le întinse fiului său:
- Poftim, domnule comandant! Te rog să conduci tu; de acum înainte asta-ţi va fi ocupaţia, de a conduce; desigur, nu maşini...
- Mersi, blondule, spuse Lucian într-un târziu şi luă cheile; îl deranjase remarca tatălui său şi parcă ar fi dorit să-i răspundă altfel, dar se abţinuse.
De ce să înceapă iarăşi o discuţie în contradictoriu cu tatăl său, când doar ce se împăcaseră, deşi, practic, nici nu fuseseră supăraţi. Poate doar i se păruse că tatăl lui, „blondul”, îi vorbise pe un ton uşor ironic, iar dacă ar fi încetat cu amabilităţile, tot el s-ar enerva, Iulian Enka rămânând de obicei calm, nepăsător, sau doar aşa părea.
Lucian ocupă locul şoferului şi le deschise părinţilor săi. Tatăl său se aşeză lângă el, Diana Enka – în spate. Cei doi habar n-aveau că în buzunarele hainei uniformei fiului lor se aflau cheile de la maşina directorului Institutului sau că Lucian avea permisiunea de a utiliza oricând doreşte acea maşină; acum însă, o lăsase în parcare.


Băiatul porni spre casă, unde ajunse în curând. Opri maşina şi coborî. Era emoţionat; nu trecuse pe acasă de o săptămână, iar după alte câteva, din nou nu va mai trece, pentru o perioadă mult mai îndelungată. Închise maşina în garaj şi-i înapoie cheile blondului; acesta nu le luă.
- Dimineaţă vom merge tot împreună şi vei conduce tot tu, domnule comandant! justifică tatăl lui.
- Încetează, blondule! Sunt tot eu, fiul tău, acelaşi; nu-mi spune „domnule comandant”! Mă enervezi!
- Dar nu asta eşti? Ciudat, eu aşa am înţeles! De altfel, iată, nu m-am înşelat, pentru că şase bulinuţe aurii pe haina ta...
- Lasă, nu contează! Vorbeşte-mi ca de obicei; nu vezi că eu procedez întocmai? spuse Lucian.
- Bine, cum vrei, acceptă domnul Enka. Hai să nu începem de acum cu ostilităţile; doar ce-ai venit acasă. Aş vrea să ne înţelegem.
- Întocmai. Şi cred că poţi trece la cititul presei, ai cam întârziat, rosti tânărul. Nu-i aşa, blondule?
- Presa de azi nu prea mă interesează, cea de mâine va fi mai importantă; vreau să văd ce vor scrie ziarele despre misiunea voastră. Dar dacă tot am venit acasă, poate am să răsfoiesc şi ziarele de azi, spuse domnul Enka, intrând în casă.
Lucian rămase în curte, cu câinele său negru, Nero, care se arătă tare bucuros să-l revadă. Desigur şi Lucian se bucura în egală măsură. Mângâia blana negricioasă a câinelui, care se gudura pe lângă el.
- Ce faci, măi, Nero? Ţi-a fost dor de mine? Să ştii că şi mie mi-ai lipsit zilele astea... Hai în casă, la lumină, să te văd mai bine, aici, afară, în întunericul ăsta, negricios cum eşti, de abia dacă te zăresc; dacă nu-ţi sclipeau ochii, nici nu ştiam că eşti aici.
Lucian îi deschise uşa casei, aşteptând să intre; dulăul îl urmă, deşi anevoios. Doamna Enka se ivi în holul de la intrare şi îşi dădu seama ce intenţiona fiul său.
- Luci, lasă câinele afară; e destul de cald...
- Şi ce dacă-i cald, mamă? Aici e locul lui! protestă băiatul, apoi privi bănuitor spre mama lui: Să nu-mi spui că toată săptămâna, cât am lipsit, l-ai lăsat să stea afară?
- Păi, era cald şi n-a plouat deloc, în nici una dintre aceste zile, explică Diana Enka.
- Mamă, Nero e bătrân, trebuie să stea aici, la locul lui, măcar noaptea, indiferent cât de cald e afară.
- Dar are o cuşcă şi în curte.
- Şi ce dacă? zise Lucian, aplecându-se spre câine, pe care-l dojeni blând, mângâindu-l: Şi tu ce faci, băiete? Nu ştii să-ţi ceri şi să-ţi aperi drepturile? De ce te laşi izgonit de pe domeniul tău?
- Nu exagera, Luci; nu l-a izgonit nimeni! spuse doamna Enka.
În acel moment băiatul observă castronelele de plastic goale; atât cel de apă, cât şi cel de mâncare. Se ridică, se îndreptă spre bucătărie şi când se înapoie, i le umplu; câinele, însetat, goli apa imediat. Lucian îi umplu din nou castronul. Îşi privi îngrijorat câinele; i se păru slăbit.
- Ce-i cu tine, băiete? Eşti flămând şi însetat? zise băiatul, apoi intră în casă, unde se aflau părinţii săi; doamna Enka intrase între timp, iar blondul începuse studierea ziarelor, dar băiatul venise destul de furios: Mamă, ce i-aţi făcut lui Nero?
- Cum adică, dragul meu? Ce-i puteam face? se miră doamna.
- I-aţi dat sau nu apă şi mâncare zilele astea?
- Dacă i-am dat sau nu?! încercă Diana Enka să-şi amintească, dar nu reuşi. Cine ştie? Eram atât de preocupată din cauza ta, încât nu-mi dau seama.
- Eram sigur. E clar: L-aţi neglijat, deşi ştiaţi foarte bine cât de mult ţin la el. Nu numai că nu i-aţi dat să mănânce şi să bea, dar în plus, l-aţi mai şi lăsat pe afară, le reproşă Lucian.
- Dragul meu, linişteşte-te! De Nero roboţii trebuiau să se ocupe; poate i-au dat ei apă şi mâncare, presupuse doamna Enka.
- Nu cred, mamă; pentru a avea grijă de Nero, roboţii trebuiau programaţi, sau cel puţin trebuia să li se spună să se ocupe de el, în lipsa mea. Voi le-aţi spus măcar aşa ceva?
- Nu ştiu, dragul meu; eu nu... Poate tatăl tău; ştii ceva, Iuli?
- Poftim?! ridică domnul Enka sprâncenele bălaie întrebător, a nedumerire. Ah, despre Nero vorbeaţi? Nu ştiu nimic, spuse dânsul şi reluă cititul ziarelor.
- Deci, aţi uitat! O săptămână întreagă! Nu-mi vine să cred! Bietul Nero; nu ştiu cum a rezistat atât! izbucni furios Lucian. Probabil doar dorul de mine l-a ţinut în viaţă, spuse băiatul, deschizând uşa dinspre holul de la intrare, să se vadă câinele. Uită-te la el, mamă! Vezi în ce hal arată?
- Linişteşte-te, fiule; doar n-a păţit nimic, rosti Diana. Mie mi se pare că arată foarte bine. E teafăr!
- Ţi se pare, mamă, spuse băiatul şi se îndreptă spre telefon.
Căută prin buzunare, de unde scoase o foiţă şi formă un număr.
- Pe cine suni? se interesă doamna Enka.
- Pe o colegă, răspunse el simplu.
- La ora asta?! N-o deranja degeaba, din cauza câinelui, doar  n-are nimic grav, spuse Diana, dar băiatul nu luă seama la cuvintele mamei sale.
Formase deja numărul şi aştepta în receptor; între timp aşezase foiţa la loc, în buzunar. Cineva îi răspunsese, dar nu era colega lui, ci pare-se, tatăl ei.
- Alo? auzi Lucian glasul unui domn.
- Alo, familia Stoica?
- Da, răspunse domnul.
- Bună seara. Vă rog, aş dori să vorbesc cu domnişoara Maria, fiica dumneavoastră.
- Cine o caută? replică grav domnul Stoica, privindu-şi ceasul.
- Colegul ei, Lucian Enka.
- Ah, comandantul misiunii, se dumiri domnul Stoica, glasul înmuindu-i-se de îndată. Imediat, tinere! Maria, la telefon; te caută şeful tău, o anunţă tatăl ei.
- Şeful meu, tati?! se miră blonda, dar luă receptorul de la tatăl ei, încă nedumerită. Alo...
- Salut, Maria; sunt eu, Lucian.
- Ah, Luci; despre tine era vorba, se dumiri blonda. Care-i problema?
- Scuză-mă că te deranjez la ora asta.
- Nu-i nici un deranj; spune despre ce e vorba!
- Ştii că am lipsit de acasă de o săptămână. Am un câine, Nero; se pare că părinţii mei l-au neglijat în timpul ăsta. Mă gândeam că, fiind biolog, m-ai putea ajuta cu ceva.
- Un câine? Ai sunat exact unde trebuia, rosti blondina, iar Lucian auzi parcă în receptor un fâlfâit de aripi; era unul dintre papagalii blondinei.
- Adică mă poţi ajuta? întrebă Lucian.
- Bineînţeles. Spune-mi doar cum să procedăm.
- Dacă nu deranjez, vin cu câinele acolo. Doar să-mi spui adresa, nu cred că mi-am notat-o; bine că am avut măcar numărul tău de telefon...
- Ascultă, dacă-i este prea rău câinelui tău şi nu se poate deplasa, vin eu la tine, propuse blondina.
- Nu-i nevoie; îl aduc eu pe Nero, în braţe, dacă trebuie!
- Bine, atunci notează... spuse blonda şi-i dictă adresa. Te aştept! Ştii unde trebuie să vii?
- O să mă descurc. Sigur nu deranjez?
- În nici un caz, îl asigură blondina, apoi întrerupseră convorbirea.
Lucian se îndreptă spre ieşire. Îşi atenţionă tatăl:
- Vezi, blondule, că o să iau maşina, din nou.
- Cum doreşti, aprobă domnul Enka fără a-şi ridica privirea albastră de pe paginile ziarelor.
- Stai, Luci! îl opri Diana Enka. Uite, ca să-ţi demonstrez că mă interesează soarta câinelui, am să merg şi eu cu tine.
- Bine, mamă. Hai! o îndemnă Lucian şi o aşteptă.
Nero îi urmă greoi până la garaj, iar Lucian îl ajută să se urce pe bancheta din spate. Doamna Enka ocupă locul din faţă, alături de fiul său, care porni grăbit maşina.
- Luci, îmi pare rău că s-a întâmplat aşa, n-am vrut să-l neglijez pe Nero; ştii doar că şi eu ţin la el. Dar eram atât de tulburată din cauza ta, încât nu mai ştiam nici de mine...
- Lasă, mamă; să sperăm doar că Nero îşi va reveni.
- Nu puteai aştepta până dimineaţă; mergeam cu el la veterinarul nostru...
- Nu, mamă! De ce să aşteptăm până dimineaţă?
- Păi, domnişoara aceasta se pricepe la animale?
- Bineînţeles, doar e biolog.
- Dar nu medic veterinar, protestă doamna Enka.
- Nu contează; a spus că ne va ajuta.
În curând ajunseră în cartierul în care locuia blondina. Lucian, care cunoştea zona, oraşul neavând secrete pentru el, opri maşina într-un loc găsit liber în apropierea blocului blondinei. Coborî şi luă câinele în braţe. Enka Diana coborî şi ea.
- Eşti sigur că aici stă colega ta?
- Da, mamă; n-am greşit adresa.
- Bine, atunci să mergem, zise Diana Enka, pornind alături de fiul ei, care-l ducea în braţe pe Nero, deşi încă era îmbrăcat în uniforma căreia de abia îi fuseseră ataşate însemnele comandantului.
Urcară până la etajul doi al blocului respectiv, iar Lucian sună la uşa pe care scria „familia Stoica”. În prag se ivi chipul bălai al colegei sale. Veselă, simpatica domnişoară biolog îl întâmpină:
- Salut, Luci. Şi... doamna Enka?! Vă rog, intraţi repede!
Lucian, cu Nero în braţe, intră, apoi mama lui, dânsa intrând intenţionat în urma fiului. De cum ajunseră pe hol, se văzură înconjuraţi de o mulţime de animale: câini, pisici, papagali zburând liber... Diana Enka căscă ochii mari, dar şi Lucian păru surprins. Îl lăsă pe Nero jos şi se aplecă să se descalţe.
- Nu-i nevoie să vă descălţaţi, îl opri Maria. Intraţi, vă rog! Mama şi tata vă aşteaptă în sufragerie, zise ea, apoi se aplecă spre câine: El e Nero?
- Da, câinele meu, aprobă Lucian, încă uimit de prezenţa atâtor animale într-un apartament de bloc.
- Salut, Nero, zâmbi Maria, iar câinele se aşeză şi-i întinse laba neagră. Ah, eşti educat; îmi dai lăbuţa...
Maria strânse uşor laba câinelui negru, care porni apoi spre sufragerie, urmat de tot alaiul celorlalte vieţuitoare. Părinţii blondinei, aflaţi în sufragerie, se ridicară să-şi întâmpine oaspeţii:
- Bună seara, domnule comandant! Sărut mâinile, doamnă, spusese domnul Andrei Stoica.
Lucian şi mama lui răspunseră salutului cu ambilitate, deşi doamna Enka părea şocată de prezenţa atâtor animale.
- Cred că ne-am cunoscut puţin mai înainte, la ceremonia de oficializare, spuse doamna Stoica.
- Da, aşa-i… surâse Diana forţat, privind încurcată în jur. Ce de animale!
- Da, avem multe, aprobă doamna Stoica. Dar toate ne sunt dragi. Sper că nu vă deranjează prea mult prezenţa lor.
- Ah, nu, o asigură Diana, deşi nu prea convingător. Am venit cu Luci, pentru câinele nostru, de fapt, al lui, Nero... se încurcă dânsa. Presupunem că nu se simte prea bine, e slăbit...
- Dacă are probleme, aţi nimerit bine aici, spuse domnul Andrei. Nu doar fiica noastră e biolog, ci şi eu. În plus, soţia mea e medic veterinar.
- Ah, ce bine! exclamă Lucian bucuros, apoi se adresă câinelui, care părea şi el încurcat de prezenţa atâtor confraţi necuvântători, nu toţi din neamul lui, canin: Ai auzit, Nero? Ai nimerit printre oameni buni, care nu-ţi vor decât binele...
În acel moment, îşi făcu apariţia un papagal frumos colorat, dar cam gălăgios.
- Intruşii! srigă pasărea cu glas piţigăiat, aşezându-se comod pe umărul lui Lucian. Salut, străine! Eu sunt Rikky! Tu cine eşti?
- Lucian, răspunse el zâmbind spre pasărea cu penaj multicolor.
- Ce cauţi tu în casa mea?! rosti pasărea pe neaşteptate. Ieşi! Afară! Acum! Intrusule...
- Rikky, nu fi nepoliticos; el e şeful meu, îi şopti blondina.
- Scuze, şeful, glăsui pasărea. Şefu’ nu-i intrus.
- Şeful?! se miră Lucian. De ce-l înveţi prostii, Maria? Credeam că doar Nis mi se adresează astfel, nimeni altcineva.
- Nu te supăra, dar nu aveam cum altfel să-l lămuresc pe Rikky; e doar un papagal, justifică blondina.
- Am observat, zâmbi Lucian, dar papagalul zări de abia în acel moment câinele negru, care nu i se păru cunoscut şi zise:
- Marş, potaie! Dulău negru şi rău... Potaie! Marş! Javră! Afară!
- Rikky, e Nero, câinele şefului meu, îl lămuri Maria.
- Nero, câinele şefului... Hopa! Nero nu-i potaie; dulău frumos, mare şi bun, se corectă papagalul, spre amuzamentul lui Lucian. Rikky prieten cu Nero, mai zise papagalul, apoi zbură de pe umărul tânărului comandant.
- Drăgălaş papagal, aprecie Lucian.
- Luaţi loc, vă rog! îi invită domnul Andrei Stoica.
- Tată, mai întâi eliberează locuri, îl atenţionă Maria. Jos, Micky! Şi tu, Lady! goni ea drăgăstos de pe nişte fotolii, mai întâi un motănaş negru cu alb, apoi o căţeluşă, tare elegantă, după care curăţă rapid fotoliile de fire de păr cu un dispozitiv special. Acum puteţi lua loc, spuse blondina amabilă către Lucian şi doamna Enka.
Lucian zâmbi şi se aşeză imediat; mama lui, Diana, se aşeză şi ea după un timp, deşi se strâmbase puţin a nemulţumire, sperând să nu se observe.
- Să vă servesc cu ceva; o cafea, spre exemplu? întrebă cu amabilitate mama blondei, doamna Eleonora Stoica.
- La ora asta? Nu, mulţumim, refuză Diana Enka.
- Atunci, să vedem ce-i cu Nero, spuse doamna Stoica şi se apropie de dulău, pentru a-l examina; acesta nu se opuse deloc.
- Luci, ce vârstă are câinele tău? întrebă Maria.
- 11, spuse scurt Lucian.
- 11 luni? replică întrebător blonda.
- 11 ani, preciză Lucian.
- Ah, e bătrânel dumnealui, dar se ţine bine pentru vârsta asta; se vede că a fost foarte îngrijit, spuse blonda. Ce spuneai că a păţit?
- Nu ştiu sigur, dar cred că se poate să fi stat fără hrană şi apă timp de o săptămână, până azi; părinţii mei l-au neglijat.
- Nu intenţionat; şi nouă ne e drag câinele, se grăbi Diana Enka cu o explicaţie. Dar am avut probleme cu fiul nostru, Luci...
- Ştim, doamnă; Maria ne-a spus, replică domnul Andrei.
- Din cauza asta se prea poate să-l fi neglijat pe Nero; eram atât de îndureraţi, încât nu ne-am dat seama dacă Nero avea tot ce-i trebuia; nici eu, nici soţul meu.
- Lăsaţi, doamnă, nu-i nevoie să ne explicaţi nimic, nu vă învinuieşte nimieni, o asigură domnul Andrei Stoica, în timp ce doamna Eleonora, medic veterinar, continua să-l examineze cu atenţie pe Nero, dulăul negru al comandantului.
- Nu pare de rasă; de unde-l ai? se interesă blonda.
- Nici nu e de rasă; l-am găsit pe stradă şi l-am adus acasă în urmă cu 11 ani. Era tare micuţ şi neajutorat; m-a impresionat cu privirea lui şi a rămas câinele meu, explică Lucian cum se alesese el cu Nero.
- Înţeleg, surâse blonda. Încă are acea privire; cine i-ar fi putut rezista?
- Eu n-am reuşit, spuse Lucian, apoi privi insistent spre mama domnişoarei blonde. Mă scuzaţi, are ceva grav? se interesă el.
- Nu; o să-şi revină, chiar dacă este bătrânel, îl linişti doamna Eleonora Stoica. Se cunoaşte că a fost puţintel neglijat în ultima perioadă, dar graţie faptului că a avut o viaţă bună, îşi va reveni uşor, deci nu există motive de îngrijorare.
- Şi de ce-ar avea nevoie ca să-şi revină cât mai repede? păru tânărul nerăbdător să afle ce-i trebuia câinelui său.
- Cred că ar fi mai bine, dacă eşti de acord, să-l laşi aici, la noi, până mâine seară, să-l ţinem sub control, spuse doamna.
- Să-l las aici?! se încruntă Lucian. Nu ştiu dacă va dori să rămână; nu e obişnuit să-l lăsăm prin locuri străine.
- Te asigur că aici se va simţi foarte bine, printre atâtea animale. Şi poţi fi liniştit în privinţa lui, va avea parte de îngrijirea adecvată. Poţi trece mâine seară, să-l iei acasă, când vă întoarceţi de la Institut, zise mama Mariei.
- Ah, da?! replică Lucian, îngândurat. Dacă Nero va dori să rămână, sunt dispus să-l las, deci... zise el, privind spre câinele său, dulăul mare şi negru, la care ţinea tare mult.
În acel moment, se văzu întrerupt de mama lui, Enka Diana, care sări îngrozită de pe fotoliu, făcând ochii mari de uimire. Arăta spre covor, fără a putea spune nimic, de parcă-i pierise graiul.
- Ce-i, mamă? întrebă nedumerit Lucian, ridicându-se şi alăturându-i-se mamei lui.
Observând ceea ce o speriase pe Diana Enka, se retrase şi el înapoi cu un pas. Pe covor, încolăcit în mai multe inele, sâsâia un şarpe gălbui, destul de mare.
- Un... un ş-ş-ş... şa-şarpe! îşi redobândi glasul Diana Enka, prinzându-şi fiul de mână.
Lucian putea simţi tremurul de spaimă care o cuprinsese pe mama lui.
- Ah, nu vă speriaţi, vă rog, e doar Marta, spuse blonda şi se aplecă spre şarpele care Dianei i se părea imens şi înfiorător.
- Doar Ma... Ma... Mar... Marta? se bâlbâi Diana.
- Da, surâse simpatica blondină. E un piton, o specie neveninoasă, iar ea e absolut inofensivă, pentru că e foarte blândă.
- Blândă?! reţinu Diana doar acest cuvânt, iar în momentul imediat următor, îşi văzu fiul, care prinsese curaj, însă mânat şi de curiozitate, cum se aplecase, pentru a mângâia reptila aceea rece. Luci! îi atrase doamna Enka atenţia.
- E doar Marta, mamă, rosti calm Lucian, nu foarte înspăimântat de prezenţa şarpelui.
- Vezi, Luci, e foarte blândă, repetă Maria, apoi continuă: Doar că, de obicei, afurisita, e răzvrătită; evadează foarte des de la locul ei şi se aventurează în incursiuni pe domenii care nu-i aparţin. Mă scuzaţi, vă rog! O duc imediat la locul ei, spuse blondina şi ridică fără teamă şarpele de jos.
Mărunţica blondină aşezase reptila după umeri, după gât şi pornise spre o încăpere alăturată, în care Diana n-ar fi intrat, nedorind să afle ce se putea ascunde acolo.
- Un pahar cu apă rece, vă rog? îi oferi domnul Andrei Stoica, văzând-o atât de tulburată pe tânăra doamnă.
- Da, mulţumesc, primi Diana, apoi luă paharul şi-i goli rapid conţinutul, fără răsuflare.
- Scuzaţi incidentul, vă rugăm, i se adresă domnul Andrei calm.
- Nu... Nu-i nici o problemă, spuse Diana Enka, încă gâfâind, după sperietura trasă de apariţia neaşteptată a pitonului.
- Gata. Am dus-o la locul ei, zâmbea blondina, revenind din încăperea alăturată, fără reptila gălbuie. Ne pare rău că v-a speriat, dar Marta e atât de afurisită, se strecoară cu atâta abilitate şi iscusinţă, încât evadează, cu toate măsurile de precauţie luate de noi de a nu reuşi să-şi părăsească locul.
- E un şarpe frumos, aprecie Lucian.
- Mulţumesc, spuse blondina. Ţinem foarte mult la ea...
Diana Enka se apropie de fiul ei, străduindu-se să-i şoptească acestuia la ureche, în aşa fel încât să nu fie auzită şi de ceilalţi membrii ai familiei Stoica, gazdele lor:
- Luci, să plecăm cât mai repede de aici, din acest loc!
- Nu exagera, mamă! o linişti el, la fel de şoptit, apoi privi spre colega lui cea blondă: Câte camere are apartamentul ăsta?
- Cinci; şi toate sunt destul de mari, răspunse Maria. Dar numai sufrageria ne aparţine nouă, membrilor familiei, deşi vezi bine că nici asta nu în totalitate; restul de patru camere sunt destinate în exclusivitate animalelor noastre, dar ele se plictisesc să stea numai închise acolo, iar uneori, destul de des, mai pleacă în incursiuni nepermise, să inspecteze restul apartamentului.
- Deci, aveţi multe animale? concluzionă Lucian.
- Cu siguraţă, destul de multe, îl aprobă blonda şi imediat îi propuse: Vrei să le vezi?!
- Exact la asta mă gândeam şi eu, zâmbi el aprobator. De abia aşteptam să-mi propui.
- Ţi le arăt imediat.
- Bine, acceptă el, surâzând.
- Luci, mai bine nu! se împotrivi Diana Enka.
- Mamă, linişteşte-te, te rog! Colega mea mă va însoţi, nu-i dădu fiul ascultare, ceea ce nu constituia o noutate pentru Diana.
Îl privi cum porneşte alături de mărunţica domnişoară blondă, încă îmbrăcată în uniforma ei albastră, cea cu trei bulinuţe aurii, spre camera aceea misterioasă, în care ea, Diana, n-ar fi intrat sub nici o formă. Nero se ridică şi-şi urmă stăpânul; doamna Eleonora Stoica, medic veterinar, nu-l mai examina. Lucian intrase deja, împreună cu Maria, într-una dintre cele patru camere destinate exclusiv plantelor şi animalelor. Întreaga încăpere era dominată de numeroase acvarii mari, aşezate pe rafturi suprapuse, până în tavan, iluminate de tuburi fluorescente. Acvariile se aflau nu doar pe pereţi, în loc de mobilier, gen şifoniere, dulapuri, vitrine, sau altceva asemănător, ci şi în mijlocul încăperii, rânduite paralel. Lucian păşi printre rândurile de acvarii, admirând vietăţile din interior. Unele acvarii, de fapt foarte multe, erau pline de peştişori exotici multicolori, de diferite dimensiuni şi implicit specii, care înotau liniştiţi printre plantele acvatice ce împodobeau bazinele lor de sticlă. În alte acvarii, Lucian recunoscu diverse şopârle, şerpi, iguane, păianjeni de genul tarantulelor, scorpioni, ţestoase de apă şi de uscat, hamsteri, şinşile, cobai, porcuşori de Guineea, alte specii de rozătoare.
- Ai şopârle? spuse el.
- Da, răspunse Maria, cu mândrie în glas. Iguane, guşteri, tritoni, şopârle Gekko, caimani...
- Caimani? reţinu Lucian acest din urmă cuvânt şi întrebă: Ăştia nu sunt un soi de crocodili?
- Ba da, nişte crocodilieni care nu cresc foarte mari, ca rudele lor. Uite-i: dânsul e Wally, iar dânsa – Sally.
- I-ai botezat?
- Absolut fiece animăluţ are denumirea lui.
- Nu le încurci?
- Deloc, preciză blonda.
- Cum îi recunoşti? Spre exemplu, care-i Wally? Mie-mi par identici.
- Ţie-ţi par identici, pentru că eşti matematician, nu poţi remarca diferenţele dintre ei, deşi acestea există. Pentru un biolog experimentat e uşor de observat.
- Aha… murmură Lucian, nu foarte lămurit. Wally şi Sally... De ce Wally?
- De la desenele acelea cu crocodilul, Wally-Gator; nu te uitai la desene animate când erai mic?
- Ba da, desigur; cum să nu? Îl ştiu pe Wally-Gator. Uneori, mai privesc şi acum desene animate, doar nu-i ceva ruşinos în asta, recunoscu el.
- Nu, deloc... Chiar şi eu încă mă mai uit la desene animate, mai ales dacă sunt cu animale, iar de obicei, majoritatea personajelor sunt animale.
- Adevărat, o aprobă Lucian. Ce de şerpi! Asta-i Marta, nu-i aşa? observă el pitonul gălbui, care venise prin sufragerie mai înainte.
- Da, chiar ea, surâse blonda. E piton; avem şi boa şi multe alte specii...
- Aveţi şi şerpi veninoşi? se interesă el.
- Da, vreo câteva specii, dar cu aceia suntem mult mai atenţi; chiar nu trebuie să scape de la locul lor...
- Pricep. Iată şi scorpioni; tarantule... Foarte interesant, spunea Lucian când trecea pe lângă acvariile respective.
- Eşti pregătit să intrăm în altă încăpere? îl întrebă blonda, tare voioasă. Te avertizez, e foarte diferită de asta!
- Bine. Sunt gata să fiu surprins, declară el.
Trecură dincolo de altă uşă. O sumedenie de plante invadau spaţiul cu verdele lor plăcut, iar ciripitul păsărelelor se auzea necontenit, mai-mai ceva ca în orice pădure. În curând, pe umărul lui Lucian se aşeză papagalul cu care mai făcuse cunoştinţă.
- Salutare, şeful, spuse Rikky. Şi tu, Nero, câine frumos; nu potaie. Nu javră. Rikky nu goneşte pe Nero. Nici pe şefu’!
- Salut, Rikky, zâmbi Lucian.
- Ai biscuiţi, şeful? întrebă pasărea.
- Rikky, nu fi nepoliticos! îl mustrului blondina.
- Lasă-l, e drăgălaş; începe din ce în ce mai mult să semene cu Nis. Nu doar că îmi spune şeful, dar îi mai plac şi dulciurile. Singura diferenţă e că nu-i atât de înalt.
- Ah, geograful acela amuzant, se dumiri blonda.
- Într-adevăr, tare amuzant, aprobă Lucian şi începu să se cotrobăie prin buzunare; găsi ceva potrivit papagalului. Îmi pare rău, Rikky, biscuiţi n-am, decât o bomboană, foarte probabil tot de la Nis, rătăcită la mine.
- Una? rosti papagalul, părând nemulţumit. Dublu sau nimic, şefule!
- Rikky! îl atenţionă blondina.
- Lasă-l, Maria! zâmbi Lucian.
- Auzi: Lasă-l, Maria! repetă Rikky.
- Stai să văd dacă mai am ceva pentru tine, Rikky, spuse Lucian, scotocindu-se prin buzunare; dăduse peste cheile de la maşina directorului, al căror zornăit atrase imediat atenţia papagalului.
- Chei! Chei! strigă pasărea. Chei!
- Îţi plac cheile? întrebă Lucian, pregătindu-se să le scoată din buzunar.
- Nu i le da, că n-o să le mai vezi înapoi! îl opri blonda la timp. O să ţi le ascundă, doar el ştie pe unde...
- Ah, aşa stă treaba? se dumiri Lucian. Atunci, nu i le dau, că nu-s ale mele, ci ale directorului; dacă erau ale mele, mă lipseam de ele, dar aşa nu! Uite, Rikky, ai noroc: Am mai găsit o bomboană pentru tine; acum sunt două.
- Chei! Chei! insistă papagalul. Directorul; chei...
- Rikky, ia bomboanele şi taci, sau dacă nu-ţi convine, nu vei primi nimic! îl avertiză Maria.
Papagalul se mulţumi şi cu bomboanele; le luă şi zbură. În încăpere nu erau numai papagali, ci felurite păsărele, nu toate vorbitoare, al căror ciripit plăcut răsuna în toată încăperea. Lucian se opri lângă o pasăre superbă, cu penajul frumos colorat, cu o coadă lungă, cu pene la fel de colorate.
- Îţi place? îl întrebă blonda.
- E splendidă, aprecie el, admirând pasărea.
- Splendidă, dar din nefericire, o specie rară, pe cale de dispariţie, iar asta se întâmplă numai din cauza răutăţii, lăcomiei şi egoismului unor oameni, al căror comportament agresiv faţă de natură duc la astfel de rezultate dezastruoase, în detrimentul unor vietăţi ca aceasta, rosti blondina aceste cuvinte cu multă tristeţe şi durere în glas; s-ar putea spune, chiar cu o urmă de vinovăţie, pe care şi-o asuma, deşi ea nu era deloc vinovată, absolut cu nimic, pentru greşelile altora.
- Ce păcat, spuse Lucian într-un târziu, încă privind pasărea. Nu pot fi salvate?
- Ba da, cu multă bunăvoinţă şi dăruire din partea unor persoane care iubesc natura, s-ar putea rezolva ceva pentru salvarea lor şi a habitatului lor natural, zise Maria cu o fărâmă de speranţă în glas. Hai mai departe! îl invită ea mai apoi.
Intrară într-o altă cameră, a treia, tot cu animale. Din ce în ce mai plăcut surprins, Lucian recunoscu vreo câteva dintre ele: veveriţe, ursuleţi Panda, dar şi Koala, pisici de rasă, dar şi obişnuite, cât şi câini, cam la fel ca pisicile, adică nu doar de rasă. Mai era încă o singură cameră, a patra. Toate camerele erau foarte spaţioase, pentru a putea adăposti acele vietăţi. De cum intrară aici, fără Nero, care rămăsese în camera anterioară, să se cunoască cu alţi câini, Lucian privi încăperea cu şi mai multă uimire; nu părea deloc o cameră a unui apartament de bloc, ci mai curând, un mic colţişor desprins dintr-o junglă tropicală, mai ales că pereţii erau ingenios ascunşi de plante, ca şi tavanul, acoperit în întregime de acelaşi verde vegetal, ce invadase, pare-se, aproape totul. Doar prezenţa ferestrelor, deşi chiar şi acelea cât de cât camuflate, mai putea aminti de faptul că te aflai totuşi într-o încăpere. Lumina, deşi nu provenită doar din exterior (n-ar fi fost deloc suficientă), mai ales că la ora aceea era deja întuneric afară, părea totuşi foarte naturală.
- Uau… rosti Lucian admirativ. Ce vegetaţie luxuriantă, exotică! Parcă ar fi o adevărată junglă aici!
- Aşa am şi dorit să lăsăm impresia...
Deodată Lucian se opri în loc, deşi nu înspăimântat, îngrozit, totuşi, cel puţin uimit. Oricum, nu mai îndrăznea să facă nici un pas înainte. Puţin mai în faţă, printre plantele acelea tropicale, zări parcă o felină de talie mare, deloc o pisicuţă...
- Ce-i, Luci? observă Maria că el se oprise.
- Mi s-a părut că am văzut strecurându-se pe aici o...
- O panteră neagră? îl completă Maria. Nu ţi s-a părut deloc; chiar ai văzut una!
- Cum? O panteră neagră? Nu glumeşti? se miră el.
- Deloc, afirmă Maria cu seriozitate.
- Dar... Nu sunt periculoase? se interesă temător Lucian.
- Periculoase?! Poate în libertate, dar nu aici. Sheeba e tare prietenoasă şi mai blândă decât majoritatea mâţelor pe care le-ai văzut până acum. Uite! îşi arătă Maria mâinile, ridicând uşor mânecile, justificând: Toate zgârieturile astea mi le-au provocat doar pisicile mele, când mă jucam cu ele sau le îngrijeam, deşi nu m-au zgâriat din răutate, răsfăţatele; Sheeba însă n-ar îndrăzni niciodată să mă zgârie câtuşi de puţin. Apropie-te, s-o vezi mai bine! Sheeba, vino aici! strigă blonda, iar pantera neagră apăru ca de nicăieri.
Blonda o îmbrăţişă cu afecţiune, iar pantera începu să toarcă. Lucian se apropie, nu cu teamă, dar cu prudenţă. Privi felina. Era minunată! Mare, neagră, cu ochii galbeni, sticloşi, cu mersul legănat, elegant, păstra parcă ceva din instinctul sălbatic al semenilor săi din junglă.
- Frumos animal, aprecie Lucian, fără a îndrăzni să atingă pantera.
- Hai, pune mâna pe ea; te asigur că nu te muşcă, zise blonda.
Lucian se aplecă şi atinse blana animalului. La început, după prima atingere, îşi retrase brusc mâna, dar apoi se obişnui cu blana moale, mătăsoasă.
- Parcă ar fi Bagheera, din „Cartea junglei”, spuse Lucian.
- Nu-ţi face griji, că se află şi Bagheera pe aici, pe undeva, prin această încăpere, replică blondina. Trebuie să apară.
- Cum?! tresări Lucian, privind atent în jurul său. Bagheera?
- Da, spuse foarte firesc Maria. Sheeba e femelă, Bagheera, chiar dacă numele animalului se termină tot cu litera „a”, este mascul, la fel ca în „Cartea junglei”, explică blonda.
- Ah, minunat, rosti Lucian. Mai sunt şi alte vietăţi ciudate pe aici?
- Nu foarte ciudate, ripostă blonda. Arici, veveriţe, iepuraşi; feline mari, nu. Astea două sunt singurele.
- Foarte interesant! aprecie din nou Lucian.
Puţin mai în faţă, observă chiar un muşuroi de furnici, nu ca cele autohtone, de afară.
- Dumnealor nu pleacă la plimbare de aici? întrebă acelaşi Lucian.
- Nu, deloc. Sunt foarte ordonate; n-au prostul obicei de a-şi părăsi muşuroiul. Doar Marta e nomadă, zise blonda, lăsând-o pe Sheeba liberă, să se îndepărteze, apoi i se adresă colegului ei: Hai să ne întoarcem la mama ta, probabil e tare îngrijorată din cauza ta.
- Aş, mama... Să ne întoarcem totuşi, acceptă în cele din urmă Lucian ideea, pornind spre uşă. Scuză-mă că te întreb, dar voi unde dormiţi? Adică, peste tot, locul pare ocupat doar de animale...
- Ai dreptate; e normal să-ţi pui întrebarea asta... Ce să-ţi răspund? Pe unde apucăm; afară, poate...
- Poftim?! se miră el.
- Nu, glumeam... zâmbi blonda delicat. De obicei în sufragerie; aceea ne e destinată nouă, doar că, tot de obicei, niciodată nu suntem doar noi acolo, însă prezenţa animalelor nu ne incomodează, ne-am obişnuit cu ele; sunt simpatice, iar noaptea, destul de cuminţi.
- Aha, pricep... Cred că ai crescut printre ele, deci, e normal să te fi obişnuit cu prezenţa lor.
- Evident, le am de mică; nu pe toate, se înţelege. În plus, au mai fost şi altele...
Din a treia încăpere, Nero se alătură stăpânului său.
- Ţi-au plăcut? se interesă Maria.
- Animalele? Foarte mult, răspunse Lucian. Dar ce le daţi de mâncare şi de unde procuraţi hrana pentru ele?
- Suntem aprovizionaţi lunar de anumite firme, cu care tata a încheiat contracte; el se ocupă cu aprovizionarea. Hrana soseşte lunar şi o depozităm în subsolul blocului, unde avem amenajată o boxă destul de mare, spaţioasă, special utilizată în scopul depozitării alimentelor pentru animale. Hrana soseşte în saci, cutii, sau altfel ambalată şi este etichetată, aşezată pe rafturi, pe categorii, iar stocul ne ajunge de-a lungul unei luni.
- Cred că aveţi cheltuieli foarte mari, presupuse Lucian.
- Aşa-i, dar animalele noastre merită. Evident – şi plantele, care au şi ele nevoie de condiţii speciale, mai ales cele exotice. Bineînţeles, dat fiind că procurăm lunar cantităţi destul de mari de la aceleaşi firme, beneficiem de unele avantaje, facilităţi şi reduceri de preţuri; altfel spus, ne descurcăm. Principal este ca animalele noastre să nu sufere de lipsuri; pe lângă ele, evident, nici noi.
- Pricep... Şi vecinii nu se plâng din cauza gălăgiei provocată de animale, de miros, sau alte inconvenienţe?
- Înainte de a ne muta aici, tata a avut grijă să izoleze fonic cu luare aminte întregul apartament, tocmai în ideea de a nu ne deranja vecinii. Cât despre miros, s-a rezolvat şi asta – doar n-ai simţit mirosuri neplăcute în incursiunea noastră.
- Ai dreptate, nu, aprobă Lucian.
- Şi cu toate măsurile de precauţie luate, tot am primit unele reclamaţii de la unii vecini nu prea binevoitori; nu toţi ne înţeleg, pentru că nu toţi iubesc natura şi animalele, deci, ne consideră cel puţin ciudaţi, excentrici, dar tăticul s-a descurcat mereu, a rezolvat neînţelegerile.
- Şi totuşi, de ce ţineţi animalele astea într-un apartament, la bloc?
- Vezi, nici chiar tu nu ne înţelegi, îi reproşă blonda.
- Păi, scuză-mă, dar...
- Unde altundeva ai vrea? Nu suntem dispuşi să renunţăm la ele, să le abandonăm, să le donăm grădinilor zoologice, circurilor sau altor instituţii specializate. Crezi că n-am făcut cereri peste cereri, prin care am solicitat terenuri, unde să amenajăm adăposturi mult mai potrivite acestor animale? Ba am făcut o sumedenie de cereri, dar Primăria ni le-a respins mereu, nu ni le-a aprobat, aşa că am recurs la această ultimă metodă, de a ne transforma apartamentul într-o pepinieră, sau minirezervaţie naturală, explică Maria. Cine ştie, poate acum, după oficializarea misiunii noastre, primarul se va arăta mai binevoitor şi ne va aproba cumpărarea unui spaţiu destinat animalelor noastre; parcă a fost şi primarul acolo astăzi, sau doar mi s-a părut mie?
- Nu ţi s-a părut, într-adevăr era; ai dat mâna cu dânsul.
- Ah, eram aşa de emoţionată, încât credeam că era doar o închipuire de-a mea, o iluzie... Ca să vezi, am dat mâna cu primarul şi eu habar n-aveam.
- Nu doar cu primarul, zâmbi Lucian.
- Aş, fugi de aici! De ce nu mi-ai atras atenţia? îi reproşă blondina.
- Credeam că ai observat, se apără Lucian.
Intraseră în încăperea cu papagali şi alte păsărele. Deodată, pe neaşteptate, pe umărul comandantului poposi nu Rikky – papagalul, ci o maimuţică. Lucian nu se speriase, după tot ceea ce văzuse până acum, deşi tresărise niţeluş.
- Ai şi maimuţe? se miră el.
- Patru; altfel cum? Credeai că s-ar putea fără? zise blonda. Ea e Judy. Mai sunt Cheetah, Chris şi Ricco, toate mari amatoare de banane proaspete, dulci.
- Regret, Judy, nu cred că am vreo banană pentru tine, surâse Lucian, iar în curând se auzi glasul papagalului Rikky:
- Jos, Judy! Ruşine! Ce cauţi pe umărul lui şefu’? Acolo stă doar Rikky! Pleacă, maimuţo! Jos, Judy! Jos! Şefu’ n-are banane, are doar bomboane pentru Rikky, de la Nis. Şi chei de la director.
- Scuze, Rikky, dar cred că nu mai am nici măcar bomboane pentru tine; acelea două erau singurele pe care le aveam la mine, probabil de la Nis. Iar cheile nu ţi le dau. Sunt ale directorului.
- Şi ce dacă? ripostă papagalul. Maimuţa jos de pe umărul lui şefu’! Acolo stă doar Rikky, nu Judy!
- Ia te uită la el! S-ar zice că-i gelos, aprecie Lucian, tare amuzat.
- Da, cred că te place, aprobă blonda, apoi adăugă pe neaşteptate: Ca să vezi, până şi un papagal are gusturi alese! Ştie ce să-i placă. Sau de cine...
Între timp, maimuţica se dăduse jos de pe umărul lui Lucian, iar papagalul Rikky, mândru nevoie mare, o înlocuise şi nici că părea dispus să mai plece din acel loc. La auzul cuvintelor blondinei, Lucian îşi întoarse brusc privirea către ea, bănuitor. Ce dorea să spună prin aceste cuvinte? Oare simpatica blondină simţea ceva pentru el? Lucian se încruntă şi rămase îngândurat. Desigur, Maria era tare drăgălaşă, simpatică, dar inima lui îi aparţinea în întregime celeilalte colege, domnişoara psiholog Lia; pentru ea bătea inima lui şi simţea că nu poate schimba acest sentiment chinuitor pentru el. Cu papagalul pe umăr şi Nero alături, Lucian intră în sufragerie, împreună cu Maria. Nici unul dintre ei nu observaseră că pe lângă ei trecuse un micuţ intrus, dar aveau să afle de îndată, pentru că mititelul, cu blăniţa gălbui-maronie zburlită, ciufulită, se opri mai întâi direct pe sandaua elegantă, apoi pe piciorul Dianei Enka, iar aceasta, speriată, sări brusc într-o parte, strigând, fără a ţine cont de prezenţa gazdelor sale, mari iubitori de animale:
- Şoarecele! Şobolanul! Luaţi creatura asta oribilă de pe mine!
- Linişteşte-te, mamă, e doar un hamster mititel şi drăguţ, spuse Lucian calm şi se aplecă pentru a ridica chiar el micuţul animăluţ de pe piciorul mamei sale.
- Orice ar fi... Luci, nu-l atinge! Nu pune mâna pe şobolanul ăla scârbos! îi interzise Diana.
- E un hamster, mamă, repetă băiatul, mângâind blăniţa zburlită, moale şi pufoasă a animăluţului. Şi nu e deloc scârbos, e chiar foarte drăgălaş, adăugă tânărul comandant. Salut, hamsterică!
- Scuzaţi, vă rog, doamnă, zise, cu glas plin de vinovăţie, blondina. Se pare că şi Jerry are prostul obicei, ca şi Marta, de a evada. Îmi pare rău, s-a strecurat neobservat.
- Nu face nimic, se calmă Diana Enka. Regret că am reacţionat astfel, dar... Adică, îmi plac şi mie animalele, dar nu chiar toate, justifică mama lui Lucian. Şi nu atât de mult.
- Vă înţeleg, spuse blând blonda, apoi privi spre colegul ei: Luci, dă-mi-l mie pe Jerry, să-l duc la locul lui.
- Lasă, că-l duc eu! se împotrivi băiatul. Haide totuşi cu mine, să-mi spui unde să-l aşez.
- Bine, acceptă Maria şi reintrară amândoi în camera cu multe acvarii.
Îndrumat de blondină, Lucian aşeză micuţul hamster la locul lui, alături de alţi câţiva hamsterei, albi, cu ochii roşii, sau negri, sau cu blăniţa mai colorată. Acestora li se alătură micuţul Jerry, cu blăniţa zburlită, gălbuie, cu ochii roşii, hamsterul care o speriase pe Diana Enka, mama lui Lucian. Pe umărul tânărului comandant încă stătea Rikky, de parcă micul papagal era lipit de haina comandantului, ca o pasăre împăiată. Dar Rikky nu era deloc împăiat, era un papagal viu, ba încă unul vorbitor şi nu se sfia să-şi etaleze calităţile sale de mare vorbitor. Îndreptându-se spre ieşirea din încăpere, trecând pe lângă nişte acvarii a căror prezenţă Lucian nu o observase, Rikky spuse:
- Gândaci! Goange! Lui Rikky nu-i plac gângăniile!
- Cum?! se miră Lucian. Ce gândaci? Unde? întrebă el şi privi în jos, înclinat să creadă că pe acolo ar fi şi ar putea călca sau strivi vreo câteva astfel de creaturi, pe care le considera totuşi cam respingătoare, sau deloc atractive.
Îşi verifică tălpile pantofilor, dar nu zări nimic neobişnuit; nici urmă de gândaci. Poate papagalului i se păruse totuşi. Deodată zări acvariile în care, într-adevăr, printre talaj, mişunau o sumedenie de gândaci, de diverse forme, dimensiuni şi implicit, specii. Imediat, deşi nu intenţionat, se strâmbă uşor.
- Ai şi gândaci?
- Desigur, diverse specii; doar în acvarii, nu şi pe jos, rosti blonda, zâmbind amuzată, dupǎ ce remarcase gestul lui, de a-şi fi verificat tǎlpile pantofilor. Mie-mi plac. Sunt drăguţi.
- Eu prefer să mă abţin de la orice aprecieri, se arătă rezervat Lucian, neîndrăznind să spună ce gândea el despre gândaci; blonda n-ar fi fost de acord cu el. Nici ăştia nu ies de aici, la plimbare prin apartament?
- Nu, deloc; obiceiul ăsta îl are doar Marta, plus vreo câţiva hamsterei, poate pisicile, câinii, papagalii şi cam atât...
- Ah... murmură el.
Nu întârzie prea mult în a admira acele creaturi, pe care totuşi le considera oarecum respingătoare, din punctul lui de vedere, măcar puţin; nu le găsea deloc atrăgătoare.
- Vezi, noi am fi dorit să avem şi elefanţi, lei, tigri, girafe, zebre, hipopotami, rinoceri, jaguari, gheparzi, pume, lupi, urşi bruni şi polari etc., dar într-un apartament de bloc nu se poate! În plus, chiar atâtea nu putem întreţine, ar depăşi cu mult posibilităţile noastre bugetare, rosti blondina. Hai însă până la baie, avem şi acolo doi locatari drăgălaşi, dacă sunt doar ei, nu şi alţi intruşi...
Lucian o urmă pe colega lui cea bălaie, până la baie, plin de curiozitate. Ce alţi locatari puteau fi acolo? Uşa se deschise. Papagalul de pe umărul lui strică surpriza, strigând:
- Pinguini! Pinguinii! Salut, Cilly; şi tu, Willy!
- Cilly şi Willy; pinguini? zâmbi Lucian şi după un timp zări cele două vietăţi cu frac natural, „îmbrăcaţi” ca de gală; erau micuţi, jucăuşi şi tare drăgălaşi.
- Ei doi stau mai mult aici, le place umezeala. Mi-ar fi plăcut tare mult şi o focă, poate şi nişte delfini – îmi plac atât de mult – dar deja vreau prea multe; ar depăşi nu doar spaţiul şi posibilităţile noastre de a le întreţine, nici măcar timp suficient să ne ocupăm de ele n-am avea. Însă delfinii sunt atât de inteligenţi… spuse Maria visătoare.
Lucian privi pinguinii, iar după câteva minute reveniră în sufragerie; încă avea papagalul pe umăr. Mama lui, Diana, nu se mai aşezase, rămăsese în picioare, după noul incident cu Jerry – hamsterul. Privind-o tăcut, Lucian se întrebă cum ar fi reacţionat dacă ar fi văzut gândacii, şerpii veninoşi, ţestoasele, tarantulele, scorpionii, şopârlele, caimanii, dar mai ales cele două feline mari, negre, panterele. Nici nu dorea să-şi imagineze! Mama lui, Diana, era tare sperioasă! De ce oare? Nu-şi dădea seama. De cum ajunse lângă ea, îi spuse cu voce tare:
- Luci, e târziu; cred că ar trebui să plecăm. Vezi ce faci cu Nero!
- Bine, mamă, acceptă tânărul şi se aplecă spre Nero, având papagalul încă pe umăr: Ce zici, băiete? Eşti dispus să rămâi aici?
- Pa, Nero, rosti papagalul.
Lucian zâmbi, apoi îşi cercetă atent câinele. Ca un fel de răspuns, dulăul negru se lungi pe jos, alături de alt câine.
- Cred că poţi pleca liniştit, Luci, îi spuse blonda.
- Atunci, să plecăm, zise tânărul, văzându-şi câinele împăcat cu ideea de a rămâne acolo. Hai, mamă! i se adresă mai apoi Dianei.
- Stai puţin, Luci! îl opri Diana. Şi cu papagalul ăsta ce faci? observă mama lui.
- Hai, Rikky! Treci la locul tău! îi spuse Maria.
- Nu, se împotrivi pasărea. Pa, Nero! Rikky merge cu şeful.
- Rikky, nu te prosti! îl dojeni blonda. Hai, zboară!
- Nu! Rikky stă pe umărul lui şefu’, nu Judy, nu cedă pasărea.
- Cine-i Judy? păru nedumerită Diana.
- O maimuţică, mamă, o lămuri Lucian.
- Şefu’ are bomboane pentru Rikky, de la Nis; şi chei, de la director, mai spuse papagalul.
- Despre ce chei e vorba, Luci? îl suspectă mama lui, Diana, încruntându-se a nedumerire.
- Rikky, mă trădezi... Cheile de la maşina directorului, mamă; dânsul mi le-a dat, recunoscu Lucian, dat de gol de papagal.
- Cheile maşinii?! Pentru ce? se interesă Diana.
- Pentru mine. Mi-a lăsat maşina dânsului la dispoziţie, să mă folosesc de ea, ori de câte ori voi dori, până pe 27 iunie.
- Cum?! Te-ai plimbat cu maşina directorului prin oraş?
- Da. De mai multe ori, chiar.
- De ce? se încruntă Diana.
- Simplu: Pentru că dânsul mi-a dat voie, rosti Lucian, prins asupra faptului; se părea că Diana nu avusese habar până acum despre aşa ceva.
- Luci... Las’ că vorbim noi despre asta, acasă! Chiar şi cu directorul, mâine, ameninţă mama lui.
- Mamă, n-are rost; dom’ director...
- Taci! îl întrerupse Diana. Şi hai odată! îl zori, mai apoi.
- Rikky, nu fi încăpăţânat! zise blonda şi încercă să îndepărteze papagalul de pe umărul colegului ei.
- Rikky merge cu şeful, acasă la el! Rikky vrea chei de la director şi bomboane, de la Nis.
- Hai, nu fi obraznic! insistă Maria.
- Ştii ce; lasă-l! Îl iau cu mine, decise Lucian. Ţi-l înapoiez mâine seară, când o să-mi iau câinele acasă.
- Sigur?! întrebă Maria. Cum vrei, surâse mai apoi.
- Pa, Nero! Pa, Maria! Rikky pleacă acasă, cu şeful, mai zise pasărea, apoi Lucian şi mama lui ieşiră.
Îl lăsase pe Nero în acel apartament, alegându-se în schimb cu un papagal gălăgios, care stătea cocoţat pe umărul lui. Îşi luaseră rămas bun de la cei din familia Stoica, aceştia scuzându-se din nou faţă de Diana Enka, pentru incidentele cu pitonul şi hamsterul. În sfârşit, coborau treptele blocului, pentru a merge acasă...