Cutremur de singurătate

Timpul își târâia picioarele clipelor pe alei de vieți trăite pe sărite. În tic-tac-ul cartierului de lux, un pian își fredona simfonia inimii la geamul unui bătrânel sorbit de amintiri. Depăna de zor în caier de vise cu ochii deschiși și privirea aruncată în gol spre fereastra crăpată ce dădea spre curtea interioară a blocului.
Zgomotul trecătorilor grăbiți se contopea cu muzica ce răsuna de la pick-upul moștenit de la tatăl lui, singurul companion de nădejde al vieții sale. Aplecat de gânduri și de ani cu pipa în mână, număra rotocoale de fum ce dansau pe notele inimii ca într-un spectacol cu ușile închise. Când deodată auzi o bufnitură puternică ce-i îngropa timpanele în tăcere tăindu-i respirația, începu să-i tremure genunchii și mâinile iar cerul parcă se făcu pâmânt și pământul cer. Credea că-i doar o altă criză de Parkinson ce îl lovea și vlăguit de puteri se îndreptă spre sertarul cu medicamente. Ca într-un carusel fără buton de oprire se simțea, picioarele nu-i mai dădeau ascultare și totul în jurul lui se prăbușea. Zidurile cădeau pe rând, ferestrele și ușile se scoteau singure din tâțâni într-o continuă dușmănie, praful se alegea și se așeza pe toată munca lui de o viață. Ajunsese cu greu în bucătăria făcută fârâme să-și ia un pahar de apă, câlcând peste molozuri își făcea inventarul trăirii pe retina sufletului într-o secundă când realiză că era un cutremur puternic ce-i zguduia casa și existența.

Un alt cutremur decât cel al singurătății ce-l ancorase în vise, îl arunca acum într-o realitate ce-i adâncea rana suferinței cu fiecare obiect distrus din apartament încărcat de amintiri ce-i generau viață. Își călca la propriu în picioare clipele frumoase făcute țăndări într-o secundă, sângele îi clocotea în vene și cu fiecare pas pe care îl făcea își călca pe inimă parcă, atât de tare durea.
Arteziene de amintiri îi tâșneau din tălpi îngreunându-i mersul și sufletul ce nu-și mai găsea locul printre grămezile de ruine. Se dădea o bătălie în fiecare centimetru de apartament distrus ce vroia să-și cânte povestea cu ultima suflare pe note de pian ce-i acompaniau cutremurul de singurătate. Tăcerea din contratimp îi sfredelea mintea când toate clipele trăite până acum se dădeau pe tobogan și-l încorsetau în timp. Simfonia îl ținea de mână purtându-l pe brațe de ani dându-i viață cu fiecare notă ce-i respira în venele vlăguite de apus.
Își vedea zilele tinereții cum aspirau frumusețea trăirii, când își căuta momente de singurătate să se găsească și să-și încarce bateriile, așteptându-le ca pe un cadou de Crăciun. Nu știa că singurătatea vine la un moment dat nechemată aducând cu ea tristețe și disperare în același timp. O luptă continuă cu golul din timp și din suflet, un periplu de amintiri ce te salvează de întuneric sau te aruncă în el.
Doar muzica rugăciunilor și a mâinilor ridicate înspre cer se mai aude în imensitatea vidului dintre răsarit și apus.