DOAMNE!

Dacă tot ai coborât azi noapte-n dudul copilărie mele din Țepeștiul fragil, de ce nu m-ai strigat și pe mine?
Timpul mult m-a făcut un val-vârtej procopsit și nu te-am auzit. Ce mai face dudul meu, Doamne?
Iartă-mi neputința și timpul făcut cocoloș în jurul lui! De Înviere am fost doar sub borul pălăriei tale.
Am fost singur, Doamne! Mă rugam  la dudul crescut în mejdina cu nea Dumitru Iepure și  am simțit că ai coborât în el.
De-aia mi-am lipit tâmpla de umăru-ȚI drept și mă ștergeam la ochi și pe frunte cu mâneca hainei tale veche, zdrențuită. Mă priveai speriat, Doamne, cu ochii Tăi mari și albaștrii. Și de mine îți era frică, Doamne?  
Ai urcat apoi în Sudos la Salcâmul aplecat. Era în floare. Părea un moș cu căciulă albă ce dormea cu capul în brațele Dumitale.

Era acolo un fel de templu în zumzetul pădurii. Se auzeau heruvimii transformați în păsări albe care-și luau zborul spre înalt, dar și câinele copilăriei, Ursei, era acolo….
Degetele Tale de aer curat îmi umblau prin  păr, prin vise… Sufletul mi s-a făcut o torță uriașă pentru gândurile lumilor de-acum, aproape păgâne.
Încerc să-ți scriu, Doamne, cu mâna stângă, pentru că cea dreaptă mi-a rămas pe inima TA...
Hristos a Înviat din Morți cu moartea pe moarte călcând!...