Conferințe - Din ciclul ”Meserii”

POETUL

Poeții, dragii mei, sunt aproape oameni. Există câteva mici particularități despre care nu știu dacă este bine să vorbim. Cei mai mulți se cred CREATORI. Se  amăgesc. Rămân la stadiul de observatori. E mai de bun simț. Nelezant. Nu tulbură ordinea universului, să zicem. De fapt, pe nimeni.
Modul lor de lucru diferă. Au, totuși, câteva puncte comune:
distorsionează realitatea ca să atragă atenția. Le reușește aproape totdeauna;
scriu pentru a fi lăudați, nu neapărat citiți. Asta nu le prea reușește;
pornesc timid, dar capătă tupeu. Totdeauna.
Vedeți dumneavoastră, prieteni, poetul vorbește întâi și-ntâi cu el. Cu el copil, cu el adolescent, cu el îndrăgostit, persecutat de șefi, neănțeles de confrați. Nu bătrân. Evită cuvântul.

Ce nu-i convine, e ”apoetic”. Și așa, poetul democrat, adică pe stil nou, ajunge să vorbească și cu obiectele. Cel mai des, cu cărțile. Apoi cu autorii lor. Cu cei mai buni, dacă se poate. Ce dacă sunt morți! Nu-i nimic. Închină ode, se ”identifică” și dorm liniștiți pe grămăjoara lor  de valoare. Apoi, căpătând curaj, vorbesc, mă rog, se adresează elementelor naturii. Zarvă mare. Nu intrăm în amănunte. Flori, pomi, văi, dealuri, munți, râuri, mare. Chiar și ocean, deși nu toți l-au perceput fizic.
După ce ”termină” discuțiile subsumate, evident, iubirii, se odihnesc. Vedeți dumneavoastră, iubirea devine artă cel mai des. Nu orice latură a ei, ci preponerent două: împreunarea și dezpreunarea. Vai, ce poezie rezultă din părăsiri! Tone de lacrimi. Ce să mai spun, vocația nefericirii este maximă. La toți. Mai ales la doamne. Știți câte obiecte de îmbrăcăminte poate mirosi o poetă privind evident, la lună și la stele?
Sunt și poeți ambițioși, care se detașează de ceilalți și ”vorbesc” la nivel înalt. Foarte înalt. Se adresează Demiurgului, fără intermediar. Relația avansează, Stau la masă. La un pahar de socată. Mai privesc un meci în care norii negri sunt învinși de cei albi și rezultă de aici norișori gri... Tot felul de discuții. Mare lucru comunicarea! Partea proastă e că poetul n-are măsură. Mă refer la interlocutor. Acel interlocutor. După ce e luat, de bine, de rău, în seamă, i se pare că e egal cu Creatorul. Sau mai mult, că ar putea crea o lume mai bună. O fi bine? N-o fi bine? Unii se învată minte. Cu greu. Alții, rămân așa, vorbind....


OSPĂTĂRIȚA
Dragii mei, ați privit vreodată atent, dar atent, ospătărițele? Mă rog, chelnărițele. Câți fac diferența între una și alta! Ați văzut ce zâmbet au? Câtă răbdare? Cum ascultă ele fără să se enerveze toate platitudinile sau ofensele? De la cine? De la snobi. De la bețivi. Pardon, snobi băuți. Care-i diferența?
Cum pleacă ele să ”plimbe” comanda. Cum știu ele că tu comentezi mormăind: ”durează prea mult”. Cum se străduiesc să umple golul dintre momente. Timp în care le ”fuge” mintea la lecțiile copilului, la mama bolnavă, la rate, la vecini, mașina de spălat. Cum privesc ele ceasul de aur al clientului și știu că nu vor primi bacșiș! Cum observă cămașa roasă la guler a altui client și știu că acela va lăsa 50%...
Bune fete! Femei frumoase pe care le ”apucă” pensia în picioare. Alergând printre mese. Cu sandale comode. Sau papuci. Cu varice. Cu zâmbetul profesional ca o amprentă în ADN.
Vara, la grădină. Iarna, în salon. Adună pahare, duc și aduc farfurii, scutură fețe de masă. La stăpân. La doi stăpâni. Câți sunt recunoscători mâinii care le pune o farfurie în față?
- Poftă bună! Mai poftiți pe la noi!



PIȘCOTARUL

Ați auzit vreodată de ”pișcotar”? E totdeauna prezent la vernisaje, lansări de carte, tăieri de panglici, comemorări. Un om trist, care se arată interesat de discurs, indiferent în ce limbă ar fi, cu gândul și ochii la masa laterală, unde cineva ”de-al casei” pune, cât se poate de atractiv, fursecuri, pateuri, cornulețe, suc și, după posibilități, alte lichide. Sunt pahare de plastic, șervețele care despart farfuriile de plastic (să se ia ușor). Le evaluează ”din ochi”. Masă. Nu contează cu ce. Ia cuvântul, discret, doar la ”suc” și doar dacă e vreun ascultător necunoscut.
 Pișcotarul este prieten cu aproape toți. Le spune ”maestrul”, ”domnul” sau ”nea”. Are amintiri de la multe evenimente. E expert. Califică, laudă sau critică, în funcție de ”masă”. Are totdeauna ”în sertar” ceva mult mai bun ”decât ce se vede astăzi”. Din păcate, n-are noroc. Nu-l place cutare sau cutare critic. I se închid porțile sau ușile, n-are destui bani să le deschidă. Texte neverificabile. Se referă din când în când la situații ipotetice lăsând să se înțeleagă riscul la care se expune (”ce ar fi dacă ar spune adevărul” despre ceva, orice). Apoi se îndepărtează demn, cu un aer superior, de multe ori înaintea apropiaților gazdei. Ia câteva numere de telefon pe manșeta unor ziare distribuite gratuit. Face cu mîna adresându-se unor persoane inexistente din fundul sălii, promite sonor că va fi prezent la următoarea manifestare și chiar pleacă.
    Pișcotarul găsește totdeauna vinovați pentru situație precară în care se află. Nu e dreptate pe lume! Valorile sunt sufocate de impostură! Unde ne îndreptăm! Eu ca eu, zice arătând spre părul alb, dar tineretul ce va face! Nu ne gândim...



REGIZORUL

Cum face, cum nu face, convinge. O fi ușor, o fi greu? Nici nu mai contează. Filmează (dă indicații) o femeie în fața unei perdele. Semiprofil. Imediat apare imaginea unui bărbat în fața unei perdele. Următoarea imagine - stopi de ploaie în apă, alta – pescăruși ridicându-se deasupra apei, suprafața apei din ce în ce mai învolburată și gata emoția. Le apucă plânsul imediat pe anumite spectatoare, care au priceput că ”s-a rupt lanțul de iubire”. Spectatorii emancipați explică (nu le-ar cere-o cineva) filozofic secvența. Cei cu înclinații spre pictură se extaziază la ”culori”, Filozofii, rețin ideea de ”zbor”, care, în combinație cu ”apa” relevă clar. Nu contează ce, dar clar.
S-a gândit cineva ce greu e să ții cont de tipologia spectatorului. Cât e de dificil să transmiți emoție artistică pe paliere, cu aceleași mijloace? Știe cineva cât poate fi de important modelul perdelei din fața femeii? Lipsa vreunui model în cazul celuilalt personaj?  
Dacă vedeți un film în care mestecenii se rotesc până amețesc, știți de unde este regizorul. Dacă vedeți un comisar împușcat, care moare greu, greu de tot și vorbește mult, știți cine e regizorul. Dacă vedeți luptători cu săbiuțe sau bețe artistice zburând deasupra coronelor unor arbori superbi, mai mult baletând decât luptând, știți ce fel de film este. Regizorul este de neînlocuit.
Vă imaginați că sunteți regizorul propriei voastre vieți? Sunteți mulțumiți? Știți cum se termină filmul?