Dragoste și război

Pe când grenadele cǎdeau cu furie asupra lor, trimițând schije amenințǎtoare sǎ pǎtrundǎ în carnea deja strivitǎ de apă a submarinului, cǎpitanul își dǎdu jos pantofii de lac – își punea cizmele sau bocancii de submarinist numai dacǎ îl forțau împrejurǎrile – și, în șosete, intrǎ în fiecare compartiment. Orice explozie și mușcǎturile schijelor rupeau în bucǎți nervii marinarilor. Vederea comandantului lor, în șosete, dar cu zâmbetul de tatǎ iubitor și cu privirea îndrǎzneațǎ, le dǎdu curaj. Infernul de dincolo de pereții submarinului era, cu el în mijlocul lor, mai puțin asurzitor. Spunea fiecǎrui om câte ceva, îl bǎtea pe umǎr, îi spunea sǎ nu se teamǎ pentru cǎ vor scǎpa cu bine. Elevului eminent Ion îi dǎdurǎ lacrimile de emoție și cǎpitanul le vǎzu:

             -De ce plângi, Ioane? îl întrebǎ, oprindu-se a doua oarǎ lângǎ el.

-Semǎnați cu tata, domnule comandant, sǎ trǎiți! rǎspunse cu toatǎ sinceritatea elevul.

-Ştiu cǎ ți-e dor de el, îi zise cǎpitanul. Tuturor ne este dor de câte cineva. O sǎ scǎpǎm noi și dintr-asta, nu te speria!

-Nu mǎ sperii, domnule comandant!

-Doamne, ajutǎ! nu se putu abține maistrul Licǎ.

-Amin! se auzirǎ câteva șoapte.

Maistrul Marinuș citea dintr-o carte de rugǎciuni, mișcându-și buzele cu o vervǎ fierbinte.

-Rugǎciunile maistrului Marinuș ne vor ajuta, hotǎrî cǎpitanul, privindu-l pe acesta cu bunǎtatea-i caracteristicǎ, dar și cu o urmǎ de ironie neofensatoare.

Marinuș se simți mândru auzind vorbele comandantului și își umflǎ pieptul de taur tânǎr, dar explozia urmǎtoare și vaietul lugubru al schijelor îl readuserǎ în poziția umilǎ inițialǎ.

Dupǎ ce cǎpitanul își terminǎ periplul prin tot submarinul, se întoarse în careul cadrelor, se așezǎ la locul sǎu și-l urmǎri cu interes pe aspirantul Gheorghiu, încercând sǎ înțeleagǎ despre ce era vorba. Savin sprijinise fotografia Rebeccǎi de un pian-jucǎrie ce-i fusese dat în dar de cǎtre Ofelia. Scoase din buzunar o imagine cu Maica Domnului, o privi cu duioșie, la fel cum privise pianul și fotografia Rebeccǎi, și fǎcu din ea o pâlnie subțire, auriu-purpurie. O analizǎ mulțumit și o înțepeni cu vârful într-una dintre striațiile pianului-jucǎrie. O clipǎ-douǎ, reflectǎ asupra rezultatului și se hotǎrî sǎ schimbe ansamblul. Înlocui imaginea Fecioarei Maria cu fotografia Rebeccǎi și privi din nou. Acum, Rebecca ardea ca o flacǎrǎ în rugǎciune, susținutǎ de muzica divinǎ a Ofeliei, iar Maica Domnului, care-Şi ținea Pruncul în brațe, pǎzea focul acesta și-I arǎta Fiului iubirea Sa pentru oameni.

-Prea Sfânta Nǎscǎtoare de Dumnezeu e acum în rugǎciune pentru noi, traduse acest ansamblu cǎpitanul. Stǎ printre flǎcǎri și cere îndurare de la Fiul Sǎu.

Deși erau mulți cei care priveau și care auziserǎ vorbele cǎpitanului, niciunul nu schițǎ mǎcar un zâmbet. De altfel, pentru toatǎ lumea “Delfinul” devenise o bisericǎ.

Cǎpitanul Cristea își dǎdu cu pǎrerea:

-Cred cǎ niciodatǎ Dumnezeu n-a fost rugat la fel de adânc și de frumos ca în clipa de fațǎ.

Orele treceau. Greu de tot, dar treceau. Sovieticii încetau atacul din când în când, apoi îl reluau cu și mai multǎ dușmǎnie.

Submariniștii renunțaserǎ sǎ mai șopteascǎ în timpul atacurilor și aveau grijǎ ca respirația lor sǎ nu se audǎ prea tare. Dupǎ încetarea fiecǎrui atac, un maistru mergea sǎ înlocuiascǎ becurile sparte și sǎ repare instalațiile de iluminare. Nimeni nu se mai ducea la baie. Şi nimeni nu mai dori sǎ mǎnânce când bucǎtarul trecu prin dreptul fiecǎruia cu biscuiți și cu ciocolatǎ. Nici mǎcar Marinuș, care fǎcea canon citind continuu din cartea de rugǎciuni și rǎbdând de foame. Acceptarǎ însǎ vitaminele, vitale la 80 de metri sub apǎ.

Dupǎ ce mai trecu un atac, cel mai bǎtrân dintre submariniști, un maistru care nu pǎrea sǎ mai dea doi bani pe moarte, începu sǎ povesteascǎ celor din jur, din ce în ce mai mulți:

-Mi-a spus odinioarǎ un strǎin cǎ, înainte, Marea Neagrǎ nu era mare, ci un lac cu apǎ dulce, ca a fluviilor și râurilor ce se vǎrsau în el. Era mult mai întins ca suprafațǎ decât actuala mare. În jurul acestui lac s-ar fi nǎscut semințiile, primii oameni. Dumnezeu i-a crescut, i-a ajutat sǎ facǎ agricultură, cu alte cuvinte sǎ trǎiascǎ și sǎ o ducǎ bine. Numai cǎ omul, când se ajunge, uitǎ cine l-a ajutat, ce i s-a spus sǎ facǎ și cum trebuie sǎ se comporte. N-a avut grijǎ de lac, sursa lui adevǎratǎ de viațǎ. S-au surpat pǎmânturi, maluri, stânci, pietre. Ape sǎrate au venit de niciunde, l-au umplut, l-au sufocat cu sarea lor și l-au fǎcut în cele din urmǎ sǎ iasǎ foarte mult din matcǎ, creându-se impresia cǎ apele au acoperit întreg pǎmântul. Ǎsta a fost Potopul. Oamenii care au înțeles din timp ce se va întâmpla, au fugit departe și au scǎpat. Pe unii i-a avertizat însuși Dumnezeu, cum a fǎcut cu Noe. Când s-au retras apele, a rǎmas aceastǎ mare, care astǎzi poartǎ numele de Marea Neagrǎ.

-Timpul istoric se amestecǎ în chip minunat cu timpul biblic, așa încât legenda spusǎ de strǎin ne apare ca fiind posibilǎ, reflectǎ elevul eminent Ion. Nu m-aș mira deloc dacǎ într-o zi aș afla cǎ pe pǎmânturile noastre i-a lǎsat Dumnezeu pe Adam și pe Eva.

-I-a lǎsat pe pǎmânt, zise cu amǎrǎciune maistrul Pârvu, nu în apǎ. Nu la 80 de metri sub apǎ. Sper sǎ nu mǎ lase sǎ-mi putrezeascǎ oasele pe aici.

-N-o sǎ-ți putrezeascǎ, ci o sǎ înfloreascǎ pline de corali, îl corectǎ cu fantezie camaradul sǎu Licǎ.

-În apǎ ai intrat singur, nu te-a bǎgat Dumnezeu, îi spuse și Marinuș, întrerupând cu oarecare teamǎ șirul rugǎciunilor.

-Da, fu de acord maistrul Pârvu, dar nu eu am inventat rǎzboiul și submarinul. Eu doar m-am supus. Şi mai cred cǎ toate se întâmplǎ cu voia lui Dumnezeu, adicǎ și rǎzboiul, și morțile nevinovate.

Cu astfel de discuții și cu realizarea de cǎtre Savin a ansamblului ”Rugǎciune” trecu aproape o orǎ. Marinarii începurǎ sǎ spere cǎ li se pierduse urma. Elicele vedetelor se auzeau, mai departe, cum scormoneau mǎruntaiele apei.

-Vor sǎ ne gǎseascǎ neapǎrat! se mirǎ îmbufnat elevul-sergent Georgicǎ.

-Data viitoare scufundǎm o vedetǎ, propuse camaradul sǎu Ion, cu gând sǎ-i îmbuneze gândurile.

-Vedeta e prea ușoarǎ, nu putem s-o torpilǎm, își aminti Georgicǎ acest aspect învǎțat la școala de submariniști. În schimb, aia ne bagǎ la fund cât ai clipi, la cât de bine înarmatǎ este!

-O sǎ întrebuințǎm altǎ metodǎ, Georgicǎ. Voiam sǎ spun cǎ o sǎ-l iau pe Marinuș și o s-o rǎsturnǎm amândoi numai cu brațele, tot cât ai clipi.

Marinuș își legǎnǎ capul în semn cǎ i-ar fi plǎcut sǎ rǎstoarne o vedetǎ sovieticǎ numai cu brațele, dar nu-și ridicǎ privirea din cartea de rugǎciuni.

-N-ai obosit și tu, Marinușe? îl întrebǎ un confrate. De cinci ore citești întruna.

-Dacǎ mǎ opresc, rǎspunse Marinuș, ne nimerește o grenadǎ și s-a terminat. O sǎ citesc pânǎ când pleacǎ dușmanii. Am fǎcut o înțelegere cu Dumnezeu, nu pot sǎ mai dau înapoi.

-Mai vezi sǎ citești?

-Am cam învǎțat rugǎciunile pe de rost. Unde nu mai vǎd, îmi aduc aminte.

Zgomotul elicelor se înteți. Douǎ vedete se apropiau acum de ei și locotenentul Arsenie anunțǎ ca un robot:

-Iar vin…Se apropie… Douǎ elice… Douǎ vedete…

Cǎpitanul încercǎ sǎ-l scoatǎ din capcana fricii:

-Locotenent, mai sunt și alte vedete în zonǎ?

Arsenie își reveni:

-Se aud și mai departe, domnule comandant.

-Cred cǎ ne-au avariat tancul de ulei din cocoașǎ, zise Savin. Submarinul lasǎ urme de ulei și așa ne tot gǎsesc ǎștia. Nu existǎ nicio altǎ explicație.

Marinarii amuțirǎ. Cineva îndrǎzni totuși sǎ rosteascǎ cu glas tare ceea ce gândeau cu toții:

-Înseamnǎ cǎ nu mai putem sǎ ieșim la suprafațǎ. Ǎștia ne vor gǎsi mereu, oriunde ne-ar duce curentul sau ne-am ascunde noi.

Comandantul tǎcu, căci nu dorea sǎ confirme spusele marinarului sǎu.

-…Sfântǎ Marie, Mǎicuța lui Dumnezeu, roagǎ-te pentru noi pǎcǎtoșii, acum și în ceasul morții noastre…

Vocea lui Marinuș se ridicase cu puterea inimii, capabilǎ sǎ treacǎ de tavanul submarinului, de cei 80 de metri de apǎ și sǎ ajungǎ la cer. Dupǎ aceasta, se auzi și susurul rugǎciunilor rostite de alte glasuri.

Elicea unei vedete se opri chiar deasupra lor. Marinarii își ridicarǎ instinctiv privirile în tavan. Rǎnite de neputințǎ, ele coborârǎ pe pereții laterali, apoi în ochii celorlalți și în jos. Când se auzi explozia primei grenade, cǎpitanul le fǎcu semn sǎ rǎmânǎ calmi.

-Suntem la adǎpost! le zise el fǎrǎ voce, mișcându-și doar buzele.

-Au fost cincizeci și douǎ de grenade pânǎ acum! își mișcǎ buzele fǎrǎ voce și locotenentul Arsenie.

Ion împrumutǎ noul mod de comunicare și confirmǎ din compartimentul cazarmǎ:

-Cincizeci și douǎ am numǎrat și eu!

-Mie mi-au ieșit chiar mai multe, mimǎ cu buzele cineva.

-De fricǎ, gǎsi explicația maistrul Licǎ, trǎgând caraghios cu mâinile de mustața ce-i acoperea buza superioarǎ.

Dupǎ fiecare explozie mai puternicǎ, toate privirile alergau îngrozite cǎtre pereții submarinului. La urmǎ, se putea citi în ele mirare și recunoștințǎ. Pereții aceia erau singurul lor scut, singura șansǎ de supraviețuire. Dacǎ ei cedau, venea moartea. Din cauza umezelii foarte mari, erau plini de firișoare mișcǎtoare de apǎ.

-Plâng pereții! exclamase la prima sa misiune elevul Georgicǎ.

-Nu plâng, îl corectase unul dintre maiștri. Transpirǎ!

-Cum sǎ transpire fierul? se mirase elevul.

-Uite-așa… De la respirația noastrǎ și de la spațiul strâmt și închis ermetic.

Plângeau și acum pereții sau transpirau abundent, atrǎgând ca un magnet privirile marinarilor. Apa aceea prelinsǎ însemna pentru ei o portițǎ cǎtre un alt spațiu, cǎtre marea sǎratǎ, cǎtre brizǎ, aer curat, viațǎ. Închiși în submarine, se simțeau ca într-un sicriu. Degeaba ar fi bǎtut cu pumnii în uși, nimeni nu i-ar fi putut salva.

(...)

-E aproape șapte seara, zise comandantul. De mai bine de un sfert de orǎ nu ne mai atacǎ vedetele. Câte atacuri au fost, locotenent Arsenie?

-Douǎzeci și trei, domnule comandant.

-Va sǎ zicǎ, s-au nǎpustit asupra noastrǎ de douǎzeci și trei de ori…

-Am numǎrat nouǎzeci de explozii ale grenadelor antisubmarin, domnule comandant, continuǎ Arsenie.

-Hotǎrâți oameni bolșevicii ǎștia, fluierǎ ceva mai relaxat cǎpitanul. Au toatǎ admirația mea. Unde sunt acum vedetele, locotenent Arsenie?

-Ne-au pierdut din nou, domnule comandant. Se aud departe. Vestea bunǎ e cǎ se îndreaptǎ spre țǎrm. Eu cred cǎ au renunțat.

Se auzirǎ chiote slabe de bucurie.

-Pot sǎ ne atragǎ într-o cursǎ, locotenent, știi asta, nu?

-Ştiu, domnule comandant.

-Atunci, hai sǎ facem ceva: cǎutați în cǎldǎri și adunați de peste tot ceea ce nu ne este de folos. S-au fǎcut 18 ore de când suntem în imersiune. Urcǎm, cu orice risc. Dacǎ nu ne vǎd, aruncǎm scânduri, haine, cartoane, sǎ creadǎ cǎ ne-au trimis cu submarin cu tot pe lumea cealaltǎ. Sǎ sperǎm cǎ n-o sǎ-i mai impresioneze petele de ulei.

Dupǎ ce sonarul îi asigurǎ cǎ nu sesiza niciun sunet de elice, comandantul dǎdu ordin oamenilor sǎi sǎ treacǎ la posturi. Ridicarǎ submarinul pânǎ la adâncimea periscopalǎ de 14 metri, apoi căpitanul Cristea privi personal prin aparat.

-Nu mai sunt nave pe aici, zise. Dar avem o altǎ mare problemǎ: e furtunǎ.

-Iatǎ motivul pentru care ne-au lǎsat în pace vedetele, trase concluzia Savin. Le-a izgonit teama cǎ vor fi scufundate de furtunǎ, un alt mare inamic…

Comandantul stǎtu puțin pe gânduri, apoi decise:

-Va fi mult mai greu sǎ ieșim la suprafațǎ în aceste condiții, dar trebuie sǎ riscǎm. Avem la dispoziție doar douǎ încercǎri, ce ziceți?

Niciunul n-ar fi putut sǎ spunǎ nu. Rǎmǎsese atât de puțin oxigen, încât se simțeau amețiți și corpul îi strângea ca o cămașă prea strâmtă.

-Urcǎm, dǎdu tonul Savin.