TACEREA UNEI PIETRE DE MORMANT

Peste doua zile,
aveam sa ma intorc de la o petrecere  si sa nu-mi gasesc locul. Mi se intampla asta destul de des. Revenirea mea intr-un loc din care plecasem cu saptesprezece ani in urma, nu era pe placul meu.Imi lipsea mereu cate ceva, nu ma regaseam in nimic din ceea ce faceam...gandurile nu-mi dadeau pace asa ca nu aveam sa adorm decat pe dimineata. Ma pierdusem in imensitatea viselor cu ochii larg deschisi. In noaptea aceea i-am scris, intrebandu-l daca ar vrea sa ma acompanieze, o data pe saptamana, pe ringul de dans! Scriam si ma  gandeam ca nu va fi usor sa fac un barbat sa vrea sa danseze...pana atunci niciunul nu acceptase. Insa, se pare ca de data aceasta, destinul hotarase altceva.

                                  **** Era marti.***
Trebuia sa ne vedem sa vorbim despre dansuri. Eu avusesem ora de violoncel si cu partiturile de „Tara Surasului” si „Tosca” in brate, am pornit incet spre centrul orasului. Tinuse cursuri de germana, asa ca a trebui sa-l astept. Afara, ploaia se juca de-a v-ati ascunselea. Faceam treispe-paispe...nu mai aveam rabdare, eram  destul de obosita, cand aud telefonul:
„ -Mai intarziu 5 minute....”
Incercam sa ma prefac ca totul era ok, doar eu eram cea care avea nevoie de un partener pe ring!

Cand l-am vazut venind, imi parea ca ma intalnesc cu un prieten vechi pe care nu-l cunoscusem niciodata...A inceput sa vorbeasca...si vorbea..si vorbea...si ma captiva cu  povestile lui. Nu am fost in stare sa spun niciun cuvant si nici sa indraznesc sa am vreo impresie negativa in ceea ce-l privea. Ma surprindea cu fiecare secunda care trecea. Eram fascinata de ceea ce reusea sa starneasca in interiorul meu si in mintea mea. Nu mai simteam niciun pic de oboseala...faceam drumul pe care in ziua aceea il mai facusem de doua ori, dar parea alt drum. Afara se intunecase, ploaia continua sa se joace cu noi provocandu-ne la duel.Era ceva cu totul special in seara aceea. Incepeam sa vad cum minunile deveneau realitate  si... totul capata iz de basm. Simteam ca ne crescusera aripi si ca lumea devenea un vis frumos. Capatasem puteri supranaturale si de data aceasta eram noi, cei care ne jucam cu ploaia.

**********************************************************************************************************

Ploaia isi continua jocul, insa noi ne oprisem. Nu mai respiram misterul, se stisesera luminile care colorasera basmul pana in acel moment. Mi-as fi dorit sa pot sa le reaprind, dar aripile mele erau grele de ploaie, iar puterile supranaturale pe care le simtisem cu cateva ore in urma se descompusera. Tristetea luase locul bucuriei, zambetul meu se transformase intr-o grimasa de durere, iar el era mut. Inexpresivitatea fetei lui ma facea sa tremur si sa regret un gest care in mintea mea ar fi trebuit sa incununeze acea seara misterioasa.
Ploaia nu mai glumea, se intetise bine de tot, si ne obliga intr-un fel sa ne oprim din mers si sa ne adapostim pe undeva. Oricum nu mai simteam nici ca ploua, nici ca exist, incepusem sa ma cufund si eu in acea tacere de  mormant.

********************************************************************************************************

Exista undeva o teama enorma de iubire, iar eu ii vorbeam despre ea ca despre ceva tangibil, ca despre ceva clar si minunat! Insa de partea cealalta, aceasta notiune nu fusese palpabila niciodata. Unul dintre noi nu stia ce inseamna „a iubi”, asa ca puteam vorbi in continuu atata timp cat fabulam. Cuvintele mele se pierdeau undeva pe drumul dintre noi...dar el tacea. Imi dadeam seama ca ceva nu functiona, insa imi doream sa cred in el si in tot ceea  ce-mi spunea!

**************************************************************************************************

De Craciun, ne-am certat. Ma mintise, iar eu nu mai puteam suporta neadevaruri, incertitudini, neincredere si instabilitate. Simteam cum imi fugea pamantul de sub picioare...nu reuseam sa-l vad asa cum era cu adevarat! Il urcasem pe un piedestal sus de tot si ma incapatanam sa ramana acolo... nu aveam niciun chef sa-l cobor! De fapt, era necesar ca  barbatul pe care il iubeam sa fie acolo,sau poate chiar mai sus...

***********************************************************************************************************
-„Ai un nasuc de gheata!”
-„Pai, afara ninge, iar pe drum m-a oprit Mosul, si mi-a spus ca ii pare rau ca n-a reusit sa ajunga in noaptea de Craciun, dar ca esti atat de frumoasa si ca iti sta atat de bine rochia pe care ai probat-o ieri, ca nu putea sa nu ti-o daruiasca!”
          Am inceput sa plang de fericire. L-am sarutat! Eram pentru a mia oara fericita intr-un timp atat de scurt!
-„Te iubesc! Te iubesc! Te iubesc!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!”
El  era Printul  pe care Alba ca Zapada il asteptase atat de mult intinsa in racla de clestar. Dar nu mai conta cat asteptasem. Venise! si traiam acum intr-un basm fermecat!