Fragmente din romanul ”Muzeul frumuseții tale”

Scrisori neterminate....neexpediate

    ”Uneori mă simt atât de singură... încât toamna aceasta mă voi descompune... frunzele îngălbenite mă apropie de o stea ce strălucește necontenit de peste 33 de ani, spunea Ella.
    Cât timpul va fi la fel de acoperit de inimi... singurătatea mea va zburda spre a ta... lacrimile nu vor mai inunda obrazul pătat de razele solare.... Tu nu ești aproape... telefonul tău e atât de scurt... cuvintele din vocabular nu-mi ajung.... ai fost prea grăbit... ai plecat așa cum ai venit... m-ai lăsat așteptând un vis...
    Și-am așteptat în fiecare zi ceva, dar nimic nu se schimba. Tu rămânând același om ce se crede un don-juan și nu ezită să cucerească noi femei. Eu am să mă închid în mine, nu voi mai răspunde iubirii tale, sau nevoii tale de a fi apreciat. Îmi voi urma visul meu în viață și voi rămâne singură în frumusețea interioară a mea.

    Acum că sunt aici... aștept o replică scrisă...poate că nu tu trebuia să fii destinatarul... Te superi dacă-mi răspunzi tu, stimate cititor?
    Deși ați fost învățați să aveți replicile masculine în aceiași carte de data asta aveți numai o scriere feminină, care sper să vă încânte și să regăsiți și elementele masculine-yang ale autoarei”.

    

Lettres inachevées...non-expédiées – Scrisori neterminate, neexpediate de Nana Filip
tradus de Amalia Acostachioaiei Archard

    Parfois je me sens tellement seule...que cet automne je vais me décomposer...les feuilles jaunis m'approchent d'une étoile qui brille sans cesse depuis plus de 33 ans… Tant que le temps sera pareillement couvert de cœurs...ma solitude va gambader vers la tienne...les larme n’inonderont plus la joue tachée par les rayons solaires...Tu n'es pas proche...ton coup de fil est tellement succinct...les mots du vocabulaire ne me suffisent pas...tu as été trop précipité...tu es parti comme tu es venu...tu m'as laissé attendant un rêve… Et chaque jour j'ai attendu quelque chose mais rien ne changeait. Toi, restant le même homme qui se prend pour un don juan qui n'hésite pas a conquérir d'autres femmes. Je vais me renfermer dans moi-même, je ne répondrai plus à ton amour ou à ton besoin d'être apprécie. Je vais suivre mon rêve dans la vie et je resterai seule dans ma beauté intérieure. Maintenant je suis là...j'attends une réplique écrite...peut-être que ce n'es pas toi qui devrait être le destinataire...Ça te dérange de me répondre?

 
Promisiunea...

    Dialogul nu exista, ea mulțumindu-se să-și facă o introspecție, o analiză detaliată a vecilor fapte și astfel să se salveze din capcana marii dragoste ce nu-i mai dădea liniște.
    ”Promit că nu te mai caut... dar inima mea nu gândește asemenea minții... Mă durea atât de mult încât nu mai puteam zbiera... Eram doar eu și tu... acoperiți de picături de transpirație... Eram acoperiți de dragoste și nutream multă iubire în jur. De când te-am cunoscut am crezut că vom forma un cuplu perfect... dar nu există perfecțiune... Nu există și poate că nu a existat nimic... decât goluri sufletești mereu în căutarea frumosului și a artei.
    De când am uitat să-mi pun ceasul să sune, am uitat să mă mai uit și în oglinda ochilor tăi iubitori. Și parcă sunt o pasăre pe care tu o ții în palme, doar din când în când, seara obosită când albastru cerului nu mă mai primește. Atunci am să-ți smulg lumina din degete și s-o cobor în dimineață, înnobilind-o cu bobii de rouă. Nu te-a mângâiat nimeni cu atâta răbdare până i s-au topit ochii într-o primăvară, înecându-ți sărutările cu privirea limpede ca Steaua Polară, până la surâsul dintâi. Poți să pleci căci ne vom întâlni undeva ca mugurii pereche șoptind apelor de izvor. Ți-am sărutat ochii și n-ai să poți să pleci pentru că eu colind în călătoria spre îngeri.- i-a răspuns inopinant Puiu.
    ”Eu plec căci am plecat de atâtea ori din lumea ta de basm... și ultima ta lume m-a făcut să fug atât de tare, încât nu-mi mai vedeam tălpile picioarelor de praful ce-l formam în jurul alergăturii mele. Și probabil că am să tot plec și vin, până într-o zi cînd voi muri.... atunci nu mai deranjez pe nimeni și nici pe tine nu te mai caut... caut doar un vis pe care l-am pierdut înainte de a se naște. Cât despre ce vreau să-ți las cadou... nu cred că mă strofoc prea tare, căci am făcut prea multe și tu nu ai avut ochii deshiși.... atunci eu voi pleca fără a-mi lua adio... căci timpul meu e atât de scurt pe această lume... Simt că nu-mi ajunge timpul să le spun celor pe care îi iubesc că îi iubesc, să mă bucur de copii mei prinși de ale iubirii panglici...și să mă joc.






La promesse… (Promisiunea)
tradus de Amalia Acostachioaiei Archard

    Je promet de ne plus te chercher...mais mon cœur ne partage pas l'avis de la raison...J'avais tellement mal que je ne pouvais plus hurler...Nous étions seulement toi et moi...couverts de gouttes de sueur… Nous étions couverts d'amour et on nourrissaient d'amour les alentours. Depuis que je t'ai connu j'ai cru que nous allons former le couple parfait… mais elle n’existe pas, la perfection... Elle n'existe pas et peut-être que rien n'a existé...seulement des vides d'âme toujours à la recherche du beau et de l'art. Depuis que j'ai oublié à faire sonner le réveil j'ai oublié aussi de regarder le miroir de tes yeux aimants. Et je suis comme un oiseau que tu tiens au creux de tes mains, seulement de temps en temps, la soirée fatigué du bleu du ciel ne me reçoit plus. Alors je vais t’arracher la lumière de tes doigts et je vais la descendre dans la matinée, en l'anoblissant de petits cristaux de rosée. Personne ne t'a caressé avec tant de patience jusqu'à se fondre les yeux dans un printemps, en noyant tes baisers avec le regard limpide comme l’Étoile Polaire jusqu'au sourire d'origine. Tu peux partir, car on se rencontrera quelque part comme les bourgeons par deux murmurant aux eaux de sources. J'ai baisé tes yeux et tu ne pourras plus partir parce que j'erre dans le voyage vers les anges. Je m'en vais, car je suis parti tant de fois de ton monde de conte de fées...et ton dernier monde m'a incité a courir tellement vite, que je ne voyais plus mes pieds dans la poussière qui voletait autour de ma course. Et probablement que je vais partir et revenir jusques un jour, quand je vais mourir… alors je ne dérange plus personne et toi non plus je ne cherche plus… je cherche seulement un rêve que j'ai perdu avant qu'il naisse. Quant à ce que je veux te laisser comme cadeau...je ne crois pas m'efforcer trop, car j'en ai trop fait et tu n'as pas eu les yeux ouverts… alors je vais partir sans dire adieu...parce que mon temps est tellement limité dans ce monde… Je sens que le temps ne me suffit pas pour dire à ceux que j'aime que je les aime, pour me réjouir de mes enfants attachés par les rubans de l'amour...et jouer.
Ileana Nana Filip, 22.09.2017, 22h52- Lorin Cimponeriu,
 raconté par téléphone au moment de l'inspiration,


Dansul...

    Dansul nostru ne va atinge inimile în jocul lui și tu vei scrie cu picături de transpirație cuvintele de iubire... pe peretele băii încăpătoare.
    Povestea noastră este una reală, în care mișcarea nu mai e văzută din afară. Aerul devine proaspăt cu esențe de aromoterapie. Pielea ta fină mă sensibilizează îndeajuns, încât să mă las cuprinsă de sentimente vechi, în care eram liberă și fericită. Eram liberă în a alege o lume frumoasă pentru mine. Mișcarea siluetelor în lumina camerei mov m-a făcut să tresar pentru o clipă... Și am să pot zbura numai cu gândul la tine, căci drumul mi se îngustează atât de rău că nu mai pot vedea lumina. Iartă-mă pentru faptul că uneori sunt atât de dificilă, atât de cicălitoare, dar o fac numai din iubire. Din iubirea ce ți-am jurat-o fără cuvinte și din răbdarea cu care m-am învățat s-aștept acea clipă care, probabil va fi unica și singura. De ce? Nici eu nu știu, dar știu că frumusețea ta a cucerit-o pe a mea, odată cu răsăritul soarelui și căldura ta sufletească mi-a intrat în suflet și eu nu mai pot să o refuz. Poate că uneori seara ar putea să se răcească puțin acea stare, dar cu fiecare răsărit eu tresar, luptând să ne atingem luminile din ochii iubitori și singuri. De ce singuri? Pentru că fiecare dintre artiști e singur în munca cu el și în evoluția lui.
Ileana Nana Filip, 23.09.2017, ora 23.01- 24.09.2017, ora 11.55

Singurătatea te ajută...da sau nu?

    Numai tu ești cel care se poate îndrăgosti de fiecare dată de aceiași persoană... adică de una cu potențial mare, care poate să îți aducă bunăstare, fericire și emoție cu fiecare revedere, cu fiecare tresărire și cu fiecare privire ațintită spre tine.
    Mă întreabă el: -”Cine îți mai încălzește ție pielea cu trupul lui? Cu pielea fină și mereu fierbinte ca un taur ce se pregătește să atace un steag roșu la rodeo?”.
    Eu răspund răspicat: -”Nimeni în afară de tine, în afară de iubirea ta... Doar tu poți să mă încălzești din cuvinte.... astfel devin o șampanie de zile mari, pe care o poți bea cu plăcere la fiecare petrecere! Sau poate floarea ce se vrea a sta în fereastră pentru a te aștepta în fiecare zi s-o mângâi cu privirea. S-o îngrijești cu răbdare... cu zile însorite.”
    Din păcate nu atingem stările acestea decât după o seară în doi și timpul nostru parcă e condesat în altă epocă... Cu domnițe frumos îmbrăcate și cu evantaie în mâini, ce te privesc insistent, parcă învitându-te la dans... lăsăndu-și părul coafat de mâinile tale... Ella se pierdea pe străzile aglomerate ale unui oraș cultural. Viața sa afectivă era activă, așa cum stările prin care trecea erau normale pentru o ființă activă-social. Desele plimbări prin centrul vechi al Craiovei, dar și participarea la diferite cursuri de relaxare au ajutat-o să cunoască și alte civilizații, cum e cea chinezească. A surprins-o de la o primă expunere a unor teorii ale maestrului Samuel Aun Weor și discipolului său Kwen Khan Khu și a studiat singură pe muzică de dragoste chinezească, ce imita sunetele naturii, susurul apelor, așa cum sufletul e mereu în căutarea fericirii. A ajuns la acea stare de meditație și fericire, sufletul ei găsind cheile templului solar... sufletul ei găsind corespondentul în lumea aceasta.
Ileana Nana Filip, Craiova, 24.09.2017, ora 22.10-22.22
Clepsidra timpului

    Ea, frumoasa ”zeiță a templului solar” cum  o numise chiar el într-un poem dedicat, îi scria nedumerită în scrisori:
    ”Clepsidra timpului se proiecta în aprinderea unei zone de iubire... Deveninsem femeia inabordabilă, dar timpul m-a ales să te privesc în fiecare zi prin razele de soare ce îmi luminează fața, uneori atât de palidă, alteori atât de frumos sculpată iubirea în ea... Timpul stă să surprindă întunericul din zorile absurde. Mișcarea ta mă deschide ca pe un măr prea copt sau ca pe un strugure dulce ce se sfarmă în menghinele unui storcător... un strugure ce devine un suc atât de dulce și amețitor.
    Curcubeul din părul tău este acum pierdut în mintea mea.... eu nu risipesc amintirile... nu admit să devin frunza unei toamne târzii.
    Tablourile astea de pe pereți mă vor cuceri și mă vor ancora în lumina din spatele unei scene avide de aplauze nocturne. Tu ne privești parcă în liniștea din inima ta și absurd de neînțeles sunt eu... iubita ce în noapte sunt trează ... caut bărbatul acela plecat... frumos... ancorat în visul lui... frumosul de pe strada aceea aglomerată și atât de neprimitoare. Suntem ca o îmbrățișare de lumină și ca niște mâini în semn de rugă...
    De mâine am să te caut mai des ca să nu uiți să mă privești cu ochii tăi și nu cu ai altora... eu sunt frumoasa ce te găzduiește noaptea în liniștea simțurilor ei. Te voi ancora în minunatele mele coapse și te vei pierde în ochii mei... atunci dansul acela va fi cel care te va conduce în lumina din primirea unei lumi apreciate, dar atât de sinistre. Nu trebuie să te stresezi atât de mult... noi putem adânci lumina din ochii strălucind a creație divină.
    Și tu vei desena o apropiere în muzica absolut cristalizată... ca atunci când ai pierdut trenul vieții... trenul spre visul și mișcare mă va aprinde în amintirea unor zile în care se cântă cu sufletul... cu spaima unei amintiri pierdute în schimbul lumii de diamant. ”

    Erau din ce în ce mai ancorați în lumea de vis... dialogurile lăsau loc faptelor și clipelor de meditație comune. Uneori făcute la sute de kilometrii distanță, ei întâlnindu-se neașteptat, doar prin activarea minții sau eliberării de gânduri. Ea, atrasă din vechi timpuri de aceste civilizații, a aprofundat cunoașterea..conducându-l și pe el în lumea aceea de vis... de fericire...de iubire pură.




Clipa de meditație și de analiză a vieții noastre

Fragment din cartea în lucru Drumul spre lumină,
o carte pe teme religioase

    Pentru o clipă putem gusta din libertate cum putem gusta și din eternitate. Dar câți dintre noi putem atinge cerul fără a fi afectați, câți ne dorim  mântuirea sufletelor noastre păcătoase, dar mai ales câți dintre noi conștientizăm că suntem niște păcătoși, ce oricând am putea fi striviți de mâna lui Dumnezeu. Dar nu o face și ne lasă să cădem în prăpastia gândurilor noastre, în întunericul minții și să devenim captivi ai propriilor gânduri nefaste, apropriului egou. Cu ce folos? Să continuăm acea viață lipsită de sens sau haideți să ne ridicăm fruntea spre Dumnezeu și să cerem îndurare pentru noi... Numai cerând ni se va da..., numai oferind putem primi... dar numai învățând să primim putem oferi cu drag din ce am înțeles noi.
    Românii prin structură sunt un popor în totalitate ortodox, cu greu acceptă tradițiile altor popoare... dar ce nu am învățat noi de la acei orientali este tocmai modul prin care ar trebui să ne rugăm... de fapt noi nu suntem orientați spre interior, ci mereu spre exterior... spre ceilalți, aducând prin acțiunile noastre indiscrete multe rele și celorlalți și nouă înșine.  
    De mică am luptat pentru libertatea mea de a alege ce e mai frumos pentru mine... pentru sufletul meu și Dumnezeu nu-mi poate lua acest drept. El este Creatorul lui.



Marea ne vorbește?!

    ”Astăzi am în plan să stau de vorbă cu marea! Zilele frumoase devin din ce în ce mai rare! Asta fac eu de obicei! Stau singur lângă mare, meditez şi apoi îi cer părerea! Şi înţeleg de fiecare dată ce îmi şopteşte”...
Ștefan Doroftei, 2 Mai, 05.10.2017, ora 12.24- comentariu

Replică la comentariul anterior al lui Ștefan Doroftei

    Aș fi vrut să privesc și eu cerul tău plin de lumină și să mă pierd în ochii tăi atinși de iubire. Aș fi putut să te ating pe piciorul ce te doare.. să te sărut un pic.... dragostea mea te-ar fi vindecat... dar tu refuzi categoric să mă lași.
    Atunci eu plec și pot să te ating cu privirea când voi continua să citesc poemele tale, atât de fin lucrate și respir prin alți pori iubirea. Se poate să iubești cu gândul și să privești natura în locul ființei dragi... dar nu te poate atinge atât de fin natura cum numai eu aș putea să o fac.
    De ce îmi refuzi iubirea și maxima simțire? Nu ne vom mai întâlni vreodată cu această stare de iubire... curată ca un argint aruncat în apa din care am ieșit. Sărutul tău pe pleoape m-a cucerit subit și golul din suflet m-a aruncat în cutia cu melancolie. Dar voi continua să simt ce simt în fiecare zi, tu nu mă poți opri și nici nu mă poți face oarbă.
    Voi continua să te observ printre maluri, printre valurile tulburi, printre stelele căzute... printre strigătul durerii unei mame singure.
    Sunt melancolică? Nu cred... am trecut de mult de acea stare... poate că te sperie iubirea... crezi că nu îi poți face față cu brio? Dar eu nu am cerut nimic... nici nu îți cer ce nu poți face....tu hotărăști ce simți în liniște deplină și aștept răspunsul tău la fel de bine scris, ca un poem cu aripi, ce zboară la mii de suflete sensibile.
P.S.: Cu mult respect, pentru un om cu suflet mare




Replici despre fericire și dragoste cu prietenul Aurel Chiorean

    - ”Fericirea este grea, iubito şi nu ştiu dacă aş putea-o trăi, ştiu însă că pot să o dăruiesc sub gândul ce-mi întinde mâna, sub streşinile vieţii, ca să te simt lumină sau lunecare a visurilor mele spre scurgerea de stele”, scria pictorul, poetul, prozatorul și criticul literar Aurel Chiorean într-o nuvelă de dragoste cu titlu ”Dragostea”.

    Fericirea nu poate fi definită fără dragoste absolută manifestată față de ființa iubită. Ea te conduce spre o lume frumoasă și visătoare, te face o ființă aleasă să primească iubirea necondiționată. Fără a ne raporta la cel iubit de noi, nu putem exista, cum poetul nu poate exista fără poezie, fără a-și manifesta dragostea sau surplusul de dragoste cu care s-a încărcat.
    ”-Mă simt răstignit, un răstignit al șoaptei tale, pădure spre înaltul unui deal, un drum spre singurul rost, lângă un mal.” – așa de frumos scria pictorul, poetul, prozatorul și criticul literar Aurel Chiorean într-o nuvelă de dragoste cu titlu ”Dragostea”.
    Uneori dragostea te și condiționează cel puțin pe momentul împărtășirii cu ființa iubită. Ea te face să zbori sau să te așezi la poalele unui munte frumos.  
Tot Aurel ne încântă auzul cu aceste frumoase cuvinte, pe care fiecare femeie s-ar bucura să le audă despre dragoste:     ”Dragostea este un anotimp cu fructe, un răsărit ce îşi înghesuie lumina în noi, la poale de săruturi, ca noi să nu flămânzim în suspinul vieţii, să ne găsim cărarea şi plânsul. Ea este o aşteptare permanentă în vise, o zidire în zile şi nopţi care ne dau aripi, un sanctuar al anotimpurilor cu ploi, un vis ca o lege, un dor şi o dorinţă în bătaia timpului, într-o fugă desculţă, despletită, o voce a luminii cu inimi în grăire. Iubirea este un timp de încercare, născută în limpezirea luminii, ca noi să putem să încolţim în vise, să transformăm tenebrele în lumină, să bem pe nerăsuflate din miere şi flori amare, într-o trăire care ne sugrumă fiinţa, ne dăruieşte emoţia, ne împrăştie firea şi înseamnă totul. Doar în iubire suntem ploi de încercare, tremuri în faţa unui gând, te scurgi ca adevăr în cerneală, într-un vis care aşteaptă mântuirea în nădejdea unor şiroaie care ne vor pătrunde în gând şi în toate ne face să devenim uragan neînvins, sau fluturi care ne vor umple golurile fiinţei”.
    Golurile sufletești se formează din cauze cunoscute, adică din lipsă de răspuns la dragostea noastră ce se vrea reciprocă(mutuală). Dacă totuși timpul nu permite manifestarea ei, subconștientul reacționează normal să se manifeste, ori să refuleze acele sentimente frumoase.     Scriitorii au dublu avantaj: ei se pot exprima ușor și dacă nu vor primi o replică pe măsur, scriu și astfel se eliberează.