Întuneric deplin

, nu răzbătea nicio lumină, nimic nu se reflecta, nicio scânteie, până şi apa care vălurea încet şi fără zgomot părea făcuta din smoală lichidă, neagră, mată, cu o densitate bizară. Şi totuşi, contururile se distingeau clar, în tonuri de negru şi gri, albul era cenuşiu, întunecat, o lume fără culori şi în care ochiul nu putea percepe în profunzime, făcând imposibilă estimarea distanţelor şi plasând totul în acelaşi plan. Ţărmul, o construcţie abstractă în unghiuri drepte sau ascuţite, urmând tuşa instalaţiilor industriale din zona docurilor, a munţilor de containere şi-a clădirilor cubice şi fără ferestre, proiecta un desen ciudat pe o pânză cenuşie şi fără stele a ceea ce numai logica îţi permitea să presupui că ar fi cerul.
     Privarea de senzaţii aproape completă era întregită de liniştea grea din aerul rarefiat, încărcat cu ioni negativi, care forţa plămânii să înghită şi creierul să lucreze intens. Şi de frig, da, dar nu unul tăios, o răceală de cadavru, de moarte, de spaţiu gol. Bezna din imediata apropiere era mai neagră decât orizontul luminat palid şi parcă de jos în sus, aproape nu-şi putea vedea mâna întinsă.

      Şi mai era ceva, care de fapt nu umplea nimic, nu întregea, ci golea tabloul tern de orice fel de sentimente. Ceva imposibil de descris, neputinţa, implacabilul, pluteau în umbre vagi pe deasupra apelor, sufocând şi înlăturând până şi teama ca sentiment primar.
      - Nu întinde mâna spre cer... auzi direct cu sinapsele, fără să perceapă sunetul şi realiză că ceva greu şi nedefinit îi apăsă mâna. O ridică din nou încercând să atingă orizontul haşurat cu palma deschisă, să se convingă că nu e de fapt un zid...
      - Nu întinde mâna spre pământ... Coborî braţul spre apa neagră şi pentru prima dată realiză că nu se află suspendat într-o levitaţie oarbă, ci corpul său are greutate şi e susţinut de ceva.
      - Nu întinde mâna spre ape... Cuvintele fulgerară de data asta, excitând neuronii şi făcându-l să-şi retragă braţul grăbit. Nici nu apucă să-şi termine gestul când o coloană rece şi tăcută ţâşni din ape fără zgomot chiar prin locul în care cu o fracţiune de secundă mai înainte zgâriase aerul cu degete crispate. Obiectul cilindric gros cât un om, pielea lipsită de căldură organică, cu unduiri de reptilă fără solzi, sclipi preţ de o clipă în dreptul ochilor săi, singurele sclipiri perceptibile din noapte, apoi se retrase încet de unde venise.
    Întoarse capul spre entitatea de lângă el întrebând mut.
Un gardian, îi răsună plat în minte.
    Umbra aceea stătea aşezată, pe jumătate întoarsă cu spatele, nu-i putea distinge trăsăturile, poate nici nu avea aşa ceva, nu-i simţea căldura, nici emoţiile, părea că priveşte către ceva dar asta putea fi doar un amănunt adăugat de imaginaţia lui. Se aflau pe o barcă, un obiect plutitor, atinse uşor fierul întunecat care se legăna imperceptibil şi îi simţi asprimea. Prima senzaţie reală îi îngheţă respiraţia şi accentuă obscuritatea din jur. Lipsa oricăror trăiri, sentimentul inutilităţii oricărui gest şi setea de aer deveniră acute.
     Rămase aşa, împietrit, preţ de un timp... nici timpul nu curgea cum ar fi trebuit în absenţa unor repere temporale.
     Soapte fără inflexiuni îl scoaseră din transă:
Nu crede, nu spera, nu te ruga.
     O imperceptibila senzaţie de mişcare îl făcu să întoarcă încet privirea în acea direcţie. O formă întâi neclară rupea întunericul, apropiindu-se. Vaporul acela se deplasa, dar liniar, mort, nu ducea pe nimeni, doar trecea pe acolo către niciunde, o fantomă vibrând surd, subliminal, fără nicio lumină la bord, fără nicio mişcare, alta decât aceea a propriei imensităţi. Când ajunse în dreptul său văzu numele scris cu litere albe dar nu-l înţelese, văzu şi ghirlande albe de instalaţii luminoase atârnând peste bord, luminând negru şi întunecând întunericul.
      - Lumină neagră, da... dar ei te văd.
      - Ei, cine? Vaporul acela merge însă nu e nimic acolo, nici un suflet, doar maşini.
     Vuietul înfundat de pistoane lovea sacadat în plămâni, sângele îi ţâşni din nări, i se scurse pe buze, îi simţi gustul de sare şi fier iar apoi, picături grele formară cercuri concentrice în siajul mut şi fără spumă al fantomei ce trecea lent, neinduplecata, de neoprit.
     Trebuie să te urci acolo, înţelese în cele din urmă, e drumul tău spre nicăieri, spre eternitate imaterială şi nonenergetică, singurul drum şi orice împotrivire e inutilă. Te vei învârti în cerc la nesfârşit până când o vei face. Întinse mâna apucând plasa cu caroiaj hexagonal şi dezolant al girlandelor albe şi urcă.
     Ahoi şi negru din pupa, bătrână epavă plutind spre nicăieri, la botezul tău şampania nu s-a spart iar eu voi fi singurul tău timonier în viaţă.