Gara

în viaţa mea a fost o gară...
la care n-am mai fost demult,demult
să-i văd peronul,
pe unde am trecut cândva  
să-i întregesc decorul,
ca un drumeţ grăbit.
                                                                                        

   Amintiri, imagini reci...astăzi vă mângâi cu căldura gândului.Aţi fost cândva vii; şi chiar de-aţi fost triste sau aţi fost bucurii, sunteţi inerte întâmplări...nimic nu vă poate schimba.Obsedate de eternul
"dacă", reveniţi din când în când din ungherele uitării străduindu-vă să deveniţi povestiri; arar istorii.
     Uite! astăzi am deschis uşa amintirilor şi-am trecut cu pasul gândului pragul de marmură rece al timpului. Prima impresie a fost că eu cel de astăzi nu exist, că mă aflu în tunelul de lumină crescândă
luând chip după anotimpuri şi vârste.Văd imagini ce mi-au plăcut atunci şi-mi plac si astăzi, altele aş vrea să le uit...unele aş vrea să nu fi existat. Dar ce-a fost făcut, făcut rămâne, şi nu pot decât să iert...

sau să mă iert; pentru că vreau să merg mai departe.
  Parcă mă văd elev în primul an de liceu.Venit tocmai de pe Valea Tutovei din judeţul Vaslui; introvertit şi speriat, aterizat taman în buricul marelui Iaşi: oraşul unirii, al marilor iubiri şi al marilor clasici ai literaturii române; pe peronul unei gări... cu două geamantane din carton, cu ceva bani...destui cât să-i ajungă unui copil singur ca mine o lună de zile, o inimă cât un purice, un număr de telefon...şi frica.
     O frică care m-a urmărit toată viaţa, care mi-a răsuflat în ceafă ca un duşman, uneori ca un prieten
sau mai bine zis ca o soţie cicălitoare. N-am putu-o defini...frica de părinţi, învăţatori, profesori, colegi, vecini, şefi. Frica pentru copii. Frica de moarte. Dar când am descoperit adevărata şi singura frică tămăduitoare, frica de Dumnezeu, celelalte au dispărut.A fost cea care mi-a adus lacrimi curăţitoare...
picături de rouă candidă, aghiazma ce mi-a îmuiat sufletul adeseori împietrit.
  Aşadar un copil de paisprezece ani trecuţi, singur, care coboară dintr-un tren într-o gară.Afară e seară târzie,lume pestriţă...oameni grăbiţi, cu bagaje; care pleacă, care vin.    
  ....Primul lucru a fost să respect ceia ce mi s-a spus de acasă; să dau telefon unei rude cu care tata vorbise că mă va găzdui.O presimţire stranie prevestitoare de rău mă stăpânea acum, cum de altfel
m-a stăpânit şi pe parcursul întrgii călătorii de acasă pană aici.
  Ies din gară cu cele două valize destul de grele, caut un telefon public, bag fisa de douazeci şi cinci de bani şi formez numărul:
 -- Alo!
 -- Da! îmi raspunde o voce bărbătească.
Eu mă aşteptam să-mi răspundă o femeie; verişoară de-a tatei cu care spunea el că se înţelege deosebit de bine.
 -- Sunt Sandu Dima şi a vorbit tata cu tanti Rona să mă găzduiţi câteva zile.
 --Nu cunosc nici un Dima!...s-a auzit zgomotul telefonului pus în furcă...şi tăcere.
   Vă închipuiţi ce poate fi în sufletul unui copil de le ţară care nu cunoaşte oraşul, care nu ştie adresa
nimănui din acest oraş...?Un hău mare mi s-a deschis în suflet, un abis...
   Durerea mi-a cuprins tot cugetul trupul şi sufletul. Mii de ace au început să coboare din gândurile ce-mi stăpâneau fiinţa şi să se înfingă în piept; să migreze în mâini şi picioare ca o încrengătură de rău, ca un păienjeniş al suferinţei; neputinţa ma robit făcându-mă nevolnic, incapabil de a mă bucura şi de a percepe frumuseţea care exploada în jurul meu, frumuseţea rece de piatră a unui oraş necunoscut.
Ochii şi-au pierdut expresia, privind în van, şira spinării fragede sa-ncovoaiat, lacrimile mi-au umplut fosele nazale. Mi-am  vârăt mâna în buzunar căutând încurcat o batista, cuprins de sentimentul deznădejdii.Încă nu aflasem că numai Dumnezeu iubeşte lacrimile...
Ce să fac? Să dau telefon din nou...Nu! Intuiţia îmi spunea că nu are rost; şi nu numai intuiţia, şi ruşinea.Pană atunci nu dădusem piept cu umilinţa.
  Am stata aşa preţ la câteva zeci de minute năuc, chircit lângă cabina telefonică. Noaptea îmi sufla in ceafă, oamenii...călători sau însoţitori ai acestora începeau să se rărească. Dar deodată o amintire mi-a
mângâiat gândul ca o aripa de înger.
La unchiu-n gară!
   Mi-am amintit cum venea pe la bunicu un om oarecare şi care îi spunea cum doarme el la unchiu în
gară atunci când datorită întârzierii trenului cu care vine de la Iaşi doarme în sala de aşteptare a gării.
M-am luminat ca-n ziua învierii!
   Păi unde sunt eu acum? Oare nu sunt în gară? Vezi bine că da...
 Așa că mi-am luat bagajele și am intrat din nou în gară. Am început cu insistență să recapitulez în mintea mea buiacă cam tot ce știu despre o gară, aceasta sau altele, din ce-am citit, din ce-am auzit...din ce-am învățat.Mi-am adus aminte că ar trebui să existe un loc pentru bagaje de mână, așa că am început a căuta cu ochii inscripțiile ce erau deasupra diverselor uși! Așa! L-am găsit! Iată prima mea victorie pe terenul necunoscutului. În fapt marcasem doar un punct, un simplu punct. M-am apropiat de ghișeu, dar acesta avea vizierul închis.
M-am uitat la program, era non stop, sau zero douăzeci și patru, paremi-se că era trecut pe inscripție.
N-aveam de unde ști cum se procedează, așa că am început să spionez prin geamul de sticlă ce-i  
înauntru.Am văzut rafturi multe cu fel și fel de bagaje care deasupra aveau fiecare un număr.
- Deci aici pot sigur să-mi las valizele! Acestea mă incomodau și mă țineau locului.Că doar nu eram să merg așa cu ele de ici colo până m-oi dumiri ce mai e și cu orașul ăsta.Și cum stăteam eu așa neștiind cum se procedează, numai aud cum se ridică vizierul și văd un cap de om plictisit cum se arată adresându-mi-se:
- Ai ceva pentru bagaje de mână?
Evrika! mi-am zis în gând și cu toată fața râzândă de parcă tocmai răsărise soarele i-am răspuns:
- Da! da! vreau să las valizele astea două!
- Pe-amândouă? continuă cam mirat omul, măsurandu-mă din cap până-n picioare. Trebuie să caut un loc unde să-ncapă alături. N-ai o ață să le legi una de cealaltă? că s-or răzleți și-apoi le-om căuta mult și bine.Eu oarecum contrariat:
 - N-am! De unde să am!?
 - Ei n-ai! Leagă-le și tu cu sacoșa aia! și-mi arată o sacoșă de rafie în care aveam câteva lucruri nu prea importante și care nu încăpuseră în valize. Hai,ia ia-le tu și vin-o după mine. A deschis mare ușa încăperii pentru a-mi face loc să intru.
- Câte zile le lași?
Nu mă găndisem înainte...dar am zis și eu acolo:
  -Două zile!
- Deci până marți la ora douzeci și unu! timp în care scrie data și ora pe un biletul pe care mi-l înmânează.Vezi de-l păstrează bine! Și hai o dată după mine!
Iar omul o luă înaintea mea inspectând cu ochii printre rafturile cu mulțime de bgaje!
- Uite punele aici! și-mi arată un loc chiar pe raftul de jos.
- Așa acum dă-mi biletul să scriu pe el numărul!
I l-am dat, a scris numărul, mi l-a înapoiat și gata! Eram ușor și liber ca un porumbel.. Am ieșit iar în holul mare al gării care acum mi se părea mult mai primitoare și parcă începeam să o iubesc.
Dar rămânea o mare problemă! Unde este la unchiu-n gară!
Ajuns pe peron care deși nu mai era foarte aglomerat ca atunci când am coborât din trenul ce m-a aruncat lumii urbane precum un cățel abandonat, umil și plouat de grija necunoscutului, totuși avea o forfotă intrânsecă; acari cu ciocanele lor cu cozi lungi bătând din loc în loc în roțile vagoanelor staționate, care mi-au amintit de o poveste a tatei ce spunea că un acar atunci când a ieșit la pensie și-a întrebat șeful de ce l-a pus toată viața să bată cu ciocanul în roțile trenurilor, impegați cu șepci roșii și buline verzi în prelungirea mâinii, o populație diversă de ceferiști femei și bărbați cu uniformele lor bleomaren, cu dosare intrate și ieșite prin ușile diverselor birouri ori cu gențile lor negre atârnate în gât,  hamali și împingători ai cărucioarelor de bagaje, oameni rătăciți sau regăsindu-se pe la birourile de informații, pe la chioșcurile de țigări ori ziare, unii transpirați de grabă luând cu asalt WC-urile publice, unii intrând pe sub pasaje, alții ieșind, unii urcând înaltele pasarele alții coborând, și tot așa și tot așa...pănă se pierdeau toți în toate, de-a lungul căilor ferate cei ducea, cei aducea, sau îi hrănea.Dar uneori îi și adăpostea! Așa cum încercam și eu acum să-mi găsesc un adăpost pe parcursul nopții.
 Am început din nou a căuta citind inscripțiile de deasupra diverselor uși dar de data aceasta de-a lungul peronului. Prima dată am găsit sala de așteptare clasa întâi. Am intrat oarecum cu sfiială. Nu era nimeni în sala care părea deosebit de primitoare; cu fotolii largi din piele care deși nu erau tocmai noi erau bine întreținute,ce aveau părțile laterale din lemn lustruit atât de lacul mahon cât și de mânecile călătorilor ce-au poposit a sta în ele și se terminau cu un cap de leu sculptat, probabil în serie, pentru că sigur nu erau nici unicat nici artizanale. Pe pereți zugrăveala era fără cusur iar din loc în loc erau tablouri, copii ale unor pictori renumiți la care cea mai valoroasă dar și cu cel mai mare impact asupra ochiului era rama. În mijlocul sălii se afla o masă în același ton cu fotoliile în ceea ce privește lacul și culoarea. În jurul mesei se aflau câteva scaune tapițate care respectau continuitatea imaginii de bun gust.         
  M-am așezat pe unul din fotolii, stând stingher oarecum în capul oaselor și cu gândul că unchiul ăsta al gării trebuie să ascundă vreun secret că prea sunt toate de bon-ton. După câteva minute, să spun zece aproximativ, apare un domn  elegant și sprinten atât ca statură cât și datorită genții, tip diplomat un pic mai mare, pe care o ținea într-o mână iar sub braț avea o revistă sau un ziar dintr-alea care apar lunar; cu număr mare de pagini. Cealaltă mână era liberă, evident pentru a deschide ușa. După ce și-a tras  ziarul în mâna liberă, a așezat valiza lângă unul din fotolii în care s-a și tolănit relaxat  fără măcar să mă vadă, apoi a început să răsfoiască ziarul. Nu vă spun cât de bucuros eram de ignoranța lui. Păi dacă și-ar fi ridicat ochii n-ar fi văzut decât carapacea unei țestoase care s-a retras în ea, unde-i cald și bine. Dar mai bucuros am fost când a plecat cam dupa alte zece cinsprezece minute, dar nu înainte de a asculta un fragment din melodia "Glasul roților de tren"precum și anunțul prin stație a șpikerului gării: trenul accelerat...tralala și tralala. Rămas singur mai mai că m-aș fi lafăit și eu ca cel plecat dacă n-ar fi intrat o șapcă de ceferist:
 - Măi băiatule ai bilet la clasa-ntâi?!
 - ??!!
- Atunci treci la clasa a doua!Unde mergi? Poți să-mi arăti biletul!?
 Pot să vă spun că primul meu gând a fost că acel prieten al bunicului meu, care povestea cum stă el la unchiu-n gară, este un mare mincinos.Acum ce puteam face? Unde să merg?!... Cum adică unde? Acasă!
 - Nu mi-am luat bilet! Merg la Vaslui.
 - Dute de-ți ia bilet și treci la clasa a doua! Ai tren la zero treizeci.
Am ieșit din nou pe peron rușinat și umil gândind cât de dulce e traiul de-acasă, chiar așa orfan de mamă, neânțeles și neascultat.
  Dar forfota gării nu încetează niciodata. Trenuri vin și pleacă, oamenii la fel. Pe unele linii trenurile de marfă își așteaptă concluzionarea traseului și a orelor de plecare, pe altele sunt trenuri staționate ori aflate în manevre de schimbare a locomotivelor, precum și a direcției, așa cum sunt obligat să o fac și eu acum.
  Am intrat din nou în gară disperat... Mă gândeam ce să fac! Acasă nu puteam merge! N-aveam legături, n-aveam cum să revin în timp util să-mi scot bagajul... Mă temeam că părinții nu mă vor mai lăsa la școală și mă vor obliga să rămân în sat să continui prima treaptă de liceu. Gânduri...gânduri. Nu!Acasă nu mă întorc!
 Merg să mă uit pe panoul ce afișează mersul trenurilor. Deci spre Vaslui am tren la zero treizeci iar dinspre București la Iași sosește un tren la trei  treizeci. Da! Merg până în prima gară, cobor, și revin cu acest tren. Ajuns la casa de bilete:
 - Care este prima gară spre Vaslui?
 - Gara Nicolina!
 - Şi cât costă un bilet?
 Casierița mă privește lung și oarecum curios dar îmi răspunde:
- Un leu cincizeci.
- Dați-mi un bilet pentru personalul de zero treizeci!
 - Am simțit cum casierița mai vrea să spună ceva dar se răzgandește având în vedere că în spatele meu a mai apărut un călător să solicite bilet pentru cine știe ce rută.Mi-am luat biletul și apoi luând-o de  la
capăt am început să caut sala de așteptare clasa a doua.Nu mi-a fost greu să o găsesc pentru că ajunsesem să am ceva experiența, iar aici n-am mai intrat cu inima strânsă, pentru că era populată de o lume apropiată de condiția mea.
  Băncile asemănătoare celor din parcuri, adică din scândură lustruită de vreme ca și de folosință, erau așezate una în continuarea celeilalte pe trei rânduri a câte două spătar în spătar așa încât îți dădeau impresia unei supraaglomerări; asta și datorită mulțimii de călători ce poposeau aici.Aerul era viciat de diverse mirosuri, dar nu insuportabil așa cum am întâlnit mult mai târziu după revoluția noastră cea de toate zilele din optzeci și nouă.Oamenii erau într-o continuă mișcare.Unii intrau căutand din ochi un loc ce le-ar conveni ca vecinătăți, ca timp pe care-l vor petrece aici, sau comoditate de a ieși la o țigară ori alte obiceiuri necesitați și obligații, alții ieșeau, fie pentru un răstimp fie pentru a pleca în drumul și interesul lor. Mi-am căutat un loc cât mai apropiat de ușă, gândind că nu mai am prea mult până voi pleca spre gara necunoscută pentru care luasem bilet. Bagaj nu mai aveam așa că peste nu prea mult timp am fost înghesuit într-un colț de o familie formată din soți și doi copii, care ba voiau de toate ba nu voiau nimic și care erau cu neputință de a fi mulțumiți datorită somnului și oboselii.Nu mă simțeam în largul meu atât datorită gândurilor mele dar mai ales a copiilor care mă loveau cu picioarele sau mă împingeau, negăsinduși locul.Așa că le-am făcut loc și m-am mutat pe o altă bancă, pe un alt rând.
 Norocul nu mi-a surâs nici aici. După câteva minute o țărancă hărăzită de soartă ca vecină de loc: pe bancă, în călătorie și suferință, s-a gândit să-și potolească foamea mistuitoare, și numai ce scoate din coșul ei de papură împletită un boț de brânză închegată și o ceapă căreia când i-a aplicat o muchie de palmă s-a zdrobit în bucăți și mirosuri care m-au lovit la figurat dar și la propriu cu fragmente legumicole dar și cu un dor de plâns și ducă.Așa că am ieșit din nou pe peron, dar deși contrariat, de data aceasta mult mai încrezător în posibilitațile mele de adaptare la noua viață.Singura mea grijă acum era să nu mă mai vadă ceferistul care ma trimis să-mi iau bilet. Nimic de zis acum bilet aveam, dar mă temeam de alte întrebări sau chestionări la care n-aș avea răspunsul adecvat. Seara deși târzie, în gară nu era percepută ca atare datorită luminilor, a zbuciumului dat de sosirea și plecarea diverselor trenuri de călători, de marfă, sau în tranzit și anunțate prin trâmbița diferitelor difuzoare răspândite pe peron, în sălile de așteptare, sau în marea sală unde se aflau casele de bilete și toate celelalte. Ba mai venea și câte un miros aromat de la restaurant, de la gogoșerii ori birturile care existau pe vremea aceia și erau destul de frecventate. Dar și gara în totalitate răspândea prin răcoarea serii un miros aparte,probabil de uleiuri și combustibili combinat cu mirosul de încins al șinelor, de macadam spart, de apă uzuala...
Mirosul gării... cu dor de ducă și dor de casă, care parcă scapă în lungul șinelor sau vine de-a lungul lor. Căci gara nu este doar un loc ci este și un sentiment.
 Am intrat din nou în sala de așteptare, mânat de forfota ceferiștilor dar și de oboseală. Acum parcă erau mai multe locuri libere pe bănci și atmosfera era de amorțeală sau toropeală, așa că m-am așezat pe unul din ele. Alături de mine era un tânăr care citea o carte, în fata mea banca era ocupată de un bărbat care se întinsese ca pe patul de acasă cu bagajul sub cap.Pe o altă bancă stătea o femeie cu un copil cam la cinci şase ani şi care tot o ruga ceva pe mamă, ceva ce nu prea era desluşibil. Tocmai asta m-a făcut să-mi ascut urechile să pot înţelege ce vrea băieţelul.
 - Hai mamă dă-mi!
 - Taci din gură că ne aud oamenii!Băiatul avea o figură plângătoare şi insistentă.
- Hai mamă!
 - Taci mă!
Copilul care stând în picioare avea cam înălţimea femeii care sta jos, o tot trăgea pe maică-sa de bluza ce-i acoperea bustul. Eram curios dar în acelaşi timp interzis de atitudinea băieţelului. După un timp o văd pe femeie că-şi ridică bluza, iar băiatul înhaţă sânul mamei şi stoarce hulpav sfârcul pleoştit probabil lipsit de lapte.Toată faza durează câteva secunde după care femeia işi trage bluza la loc iar plodul se linişteşte şi se culcă cu capul pe braţul mamei:
 - Nu ţi-i ruşine să mă faci de toată ocara între atâţia oameni!?   
Când mi-am revenit din peisaj aveam ochii căscaţi de nedumerire ca a oricărui prost ce nu-nţelege ceia ce vede. Curând m-am lămurit că toată ruşinea femeii se datora curiozitaţii mele ieşite din comun, aşa că m-am întors oarecum cu spatele spre ei continuându-mi aşteptarea spre iminenţa anunţului de plecare a trenului pentru care optasem de nevoie şi nu de voie.  
  Cum era normal să se întâmple, a fost anunţat şi trenul disperării mele, cam cu douzeci de minute înainte de plecare deoarece garnitura se forma aici; Iaşul fiind capăt de linie. M-am urcat în el şi nu pot fi chiar sigur dar cred că am fost primul călător ce i-a călcat scara. Mă refer în acea seară,în afara cazului dacă n-or fi avut ceferiştii oarecare treburi ce ţin de serviciul lor, înaintea mea. Trenurile pe vremea aceia aveau toate tapiţeriile noi dealtfel ca şi linoleurile de pe pardoseli şi toate cele, de-ţi era mai mare dragul să călătoreşti.Dar îmi amintesc cu mare regret că acest lucru n-a durat prea mult.După un an doi românaşii noştri educaţi în şcoli gratuite, cu zeci şi zeci de facilităţi ce vizau în special clasa muncitoare, facilităţi cumpărate prin îndatorare publică, s-au apucat de-au hăcuit pernele probabil pentru a l-e lua buretele sau poate pânza;imitaţie de piele.Şi nu numai trenurile, şi autobuzele şi cine ştie ce alte bunuri de care eu nu am de unde le şti, dar ştiu sigur că fiind copil aveam un sentiment de regret şi neputinţă faţă de vandalismul caracteristic acelei perioade. Costurile le-am suportat cu toţii şi numai cine nu gândeşte poate să creadă c-a avut ceva de câştigat din atare practici.Pentru că mai devreme sau mai tarziu dacă ei n-au suferit au suferit părinţii lor şi ai noştri, copiii, nepoţii, fraţii.Nu se poate să nu fi avut şi ei vreo persoană dragă sufletului lor care să fi suferit grav datorită acestor practici.Au mai creat şi un precedent al nepăsării, al urii, al egoismului prin care îţi poţi permite orice la adăpostul întunericului, al găştii, al tupeului confundat adesea cu curajul. Dar iată că fără să vreau iar m-a luat gura pe dinainte!
  Deci m-am suit în tren într-un vagon ştoc, cum erau toate pe vremea aia, m-am aşezat pe un loc la fereastra dinspre peron şi-n aşteptare priveam nostalgic gara care mi-a fost potrivnică dar şi iniţiatoare vieţii mele viitoare. Trenul s-a pus greu în mişcare după fluierul impegatului şi al locomotivei dar drumul până în prima gară a fost atât de scurt încât m-a apucat frica nu care cumva să cobor în vreun câmp la miezul întrecut al nopţii. Nici controlorul de bilete nu m-a vizitatat ceia ce mi-a adus aminte de figura casieriţei ce mi-a dat biletul. Ce-o fi zis ea ? Ăsta ştie unde este gara Nicolina? Ştie că n-are timp să zică bună seara şi-a şi ajuns?Oricum mi-a fost de bun augur căci vă asigur că-n cei zece ani ce i-am petrecut pe pietrele Iaşului am parcurs de zeci poate de sute de ori acest traseu fără să mai scot vreodată bilet.
  În noua gară vagonul meu nu mai corespundea peronului ca în gara de unde plecasem ci unui teren viran din mahalaua unor case.Marele meu noroc a fost că trenul a staţionat vreo cinci minute şi am avut timp a mă dumiri că de fapt de la vagonul din care-am coborat până-n gară mai aveam de mers cam o sută de metri pe o potecă de pământ paralelă cu linia ferată.Cu mâinile-n buzunar a calicie am parcurs
destul de încrezător drumul până în gară. Spun încrezător, căci mi-am dat seama că sunt tot în Iaşi şi că
planul meu a fost destul de bun, mai ales că şi costul biletului a fost infim.
 Gara mi s-a părut mică, aproximativ cât Căminul cultural din satul meu. Şi ca aspect păreau asemănătoare.Clădirile!Că-n rest...
 Am intrat în gară pe uşa mare.Eram singurul călător.În afara casieriţei ce chicotea la o casă de bilete doar ceva ceferişti de-or mai fi fost în niscaiva birouri,că-n rest bătea vântul cum s-ar spune.Aici sălile de aşteptare aveau intrările direct din sala mare în care intrasem şi unde se aflau două case de bilete din care una era închisă, şi cam atât.Am spionat prin fereastra dacă e cineva la clasa întâi.Nimeni!Dealtfel sala foarte mica avea doua fotolii cu îmbrăcăminte pluşată, o masă, şi-am rămas cu impresia că uşa era încuiată; dar n-am încercat-o. Am intrat la clasa a doua.Aici câteva bănci,patru cinci aşezate in lungul
perţilor laterali, bănci asemănătoare cu cele din gara mare şi din parc, iar în faţa mea era peretele corespunzator peronului ce avea două geamuri mari încadrate de două draperii grele şi acoperite cu o perdea subtire semitransparentă. În mijlocul sălii o masă imensă, rotundă cu un diametru de aproximativ trei metri, şi-atâta tot.Dar mi-e mi-era de-ajuns.M-am asezat pe una din bănci şi obosit cum eram am adormit fără să fiu deranjat până dimineaţă în jurul orei şapte.
  Am dormit pentru prima dată la unchiu-n gară.
  Dar unchiul ăsta mi-a devenit mult mai apropiat sufletului meu, atunci când nu după mult timp, am   plecat din căminul în care tocmai m-am cazat în dimineaţa pe care v-am relatat-o şi la care am ajuns cu povestirea noastră.Dar asta va fi poate tema unei alte povestiri.
  Acum vreau să vă spun câteva lucruri frumoase care mă leagă de această gară. Dar ce gară! Gara devenirii mele. Gara mea de suflet pe care o căutam ori de câte ori eram în dificultate. Şi n-o căutam cu ură ci cu dragoste, asta până când student fiind am început a căuta târziu în noapte sălile amfiteatrelor.
  După cum v-am spus la începutul povestirii eram un copil itrovertit dar şi încăpăţânat, probabil datorită influienţelor astrale ca şi influienţei mediului familial. Nefiind comunicativ mama mea adoptivă mă lăsa în pace numai să nu-i stau în cale, aşa că vara mă piteam prin porumb în ascunzişuri numai de mine ştiute, mă urcam în nucii din gradină, iar iarna mă suiam în podul casei şi stăteam cu fundul pe-o ursoaică, anexă a hornului în aşa fel construită încât avea proprietaţile unui cuptor, cu spatele lipit de hogeagul cald.Stăteam aşa ore întregi făcându-mi lecţiile,lecturând,observând diverse curiozităţi ale naturii, de la mersul unui gândac sau paianjen, până la mersul norilor şi astrelor. Uneori desenam dar nu aveam deloc talent, în special îmi plăcea să trag drepte şi să fac diverse figuri geometrice. Cu colegii nu-mi plăcea să stau pentru că fiind diferit ajungeam la conflicte din care niciodata nu ieşeam învingător. La şcoală deşi nu eram agreat de profesori eram premiant întotdeauna.
 La liceu problemele mele s-au agravat, profesorii mă criticau ori de câte ori aveau ocazia dar totuşi la sfârşitul anului eram tot printre premianţi. Ţin minte când una dintre dirigintele mele într-un exces educaţional mi-a spus că nu-şi doreşte decât să ajung cadru didactic şi să am elevi numai ca mine, nici mai buni nici mai răi. Dar eu în afara faptului că le făceam pe toate numai aşa cum creadeam, nu consideram că fac ceva greşit. Bineânţeles, ca ori ce adolescent, mai ales lăsat în voia soartei, mai făceam şi năzbâtii.De cele mai multe ori absentam de la primele ore de curs deoarece stăteam noaptea până târziu citind sau pur şi simplu meditand. Toate acestea vi le spun pentru a înţelege de ce am iubit aceasta gară, şi încă o iubesc cu amintirea. De ce? Pentru că ori de câte ori gazdele pe la care m-am perindat de-a lungul timpului, nu mă lăsau noaptea să stau cu lumina aprinsă veneam aici şi mă desfăşuram cum voiam. După căderea întunericului, ca să nu mai spun târziu în noapte sala de aşteptare a gării era goală, doar sirena câte unui marfar sau a trenurilor în tranzit mă mai trezeau din ale mele, în general pentru a lua o pauză de câteva minute când ieşeam pe peron privind trcătorii grăbiţi sau moleşeala populaţiei rarefiate din vagoane. Aici am citit marile capodopere ale literaturii române şi universale, iar pe imensa masă rotundă din sala de aşteptare îmi desfăşuram după necesităţi cărţile, planşeta pentru desen tehnic cu incomodul ei teu, rotringurile şi toate cele necesare prinderii hartiei de calc,aici am scris primele poezii ca şi primele povestiri. Mă-ncearcă o mare părere de rău că n-am păstrat ce-am scris atunci.Nu le-am păstrat pentru că mi-au adus multe neplăceri din partea colegilor.Când le citeam fie la oraele de limba română, fie la diverse evenimente culturale organizate de profesorii noştri eram acuzat că nu sunt scrise de mine.Uneori şi de unii profesori. De aceea nu i-am iubit niciodată pe profesori; dar i-am respectat şi încă-i respect. Vă spun sigur că mulţi dintre ei aveau carenţe mari în educaţia lor. Numai pe tatăl meu l-am iubit, fiindcă pe lângă profesor de limba română îmi era şi tată.Dar am mai iubit o profesoară de limba română,Laoci paremi-se că-i spunea. A fost singurul profesor care mi-a cerut să-i aduc tot ce aveam scris ca să le aşeze ea oarecum şi să le publice într-o revistă a vremii.Din spusele ei mi s-a publicat o singură poezie.Dar eu nu am văzut revista deoarece doamna profesoară a fost mutată director la un alt liceu.
  Timid şi retras în mine, nu am mai căutat-o niciodată deşi ştiam şi ştiu şi astăzi că ar fi trebuit.
 Aşa că am rămas cu amintiri de cele mai multe ori triste...dar amintirea gării adolescenţei mele este vie şi deosebit de frumoasă oricând revine din ungherele trecutului însoţind nostalgia...