DESPĂRȚIREA

Acum trebuia să se despartă. Perioada de viață de familie era limitată la treizeci de ani. Nu era singura, poate nici cea mai importantă măsură dintre cele impuse de epuizarea rezervelor planetei, pe de o parte, iar pe de alta, de degradarea relațiilor interumane. După multe milenii în care omenirea nu s-a gândit la viitor altfel decât, nu în glumă, dar nu suficient de serios, venise momentul în care erau imperios necesare reguli ferme, chiar și pentru a recupera, în măsură posibilă, din ce se risipise de dragul unor scopuri efemere. Poate dacă oamenii obsedați de dorința de  a aduna foarte mulți bani nu ar fi avut acces acolo unde se luau deciziile importante, ar fi fost altfel. Sau măcar dacă se luau în seamă avertismentele celor care, în urma unor analize logice asupra viitorului, prezentaseră argumente împotriva falsei inconștiențe cu care se distrugea planeta fără nici un folos, faptul că sumele de bani circulau dintr-un buzunar în altul nu reprezenta nimic la nivelul tuturor indivizilor din specia umană. Prezentul în care unii sunt victimele obezității, iar alții suferă de inaniție, este o clipă importantă pentru cei care îl trăiesc și îi suportă consecințele, dar trece și ceea ce se perpetuează spre generațiile viitoare nu are atâta valoare încât să justifice exploatarea cu efect distructiv.

Cheltuielile pentru armamentul necesar unor războaie cărora mai întâi le trebuie inventate taberele beligerante, foamea de bani a celor care vorbesc cu respect despre sărăcie, dar au atitudine plină de megalomanie și lux inutil, degringolada educației și defăimarea acelor valori morale care au fundamentat evoluția și dezvoltarea inteligenței umane, multe altele care au pus la dispoziția celor interesați abisurile avide de banii care au căzut acolo și prin aceștia tot ce natura oferea gratuit și cu care crease și susținuse formele de viață terestre. Atunci când apa și aerul au devenit un lux, au început mulți, tot mai mulți, să înțeleagă răul făcut, dar, din păcate, de cele mai multe ori ireversibil. Așa că au fost necesare raționalizările și planificările. Omului i s-a părut în totdeauna că se naște liber, ba unii au avut naivitatea de a crede că se nasc egali, asta refuzând cu îndârjire să accepte realitatea. Probabil pentru că este mai ușor să te droghezi cu visuri, minciuni și speranțe deșarte, decât să iei soarta în mâini și să creezi ceea ce este necesar, ba și să renunți la cele cu care ești atras în cursă de comercianți. Acolo fuseseră și înainte, dar cu ocazia planificărilor a ieșit la iveală ceea ce era ascuns în spatele măștilor atât de trâmbițatei libertăți individuale. Printre altele a fost planificată și viața de familie. În cei treizeci de ani intrau cinci ani în care să apară pe lume copiii și încă douăzeci și cinci în care aceștia să ajungă la finalizarea studiilor și să devină utili societății, după care familia nu mai avea rost să existe.
   Chiar și sub teroarea celor mai totalitare regimuri, au existat rebeli și nonconformiști, așa că nici în mijlocul regulilor de planificare nu a fost lipsă de ei. Cei mai mulți se conformau și se despărțeau cu aceeași lipsă de afectivitate cu care acceptaseră alăturarea lor situațională, dar apăreau, desigur în taină și fără a se putea comite vreo abatere, cazuri în care în asemenea familii conjuncturale apărea dragostea. Privită din exterior, o astfel de atitudine era considerată o monstruozitate, dar tot astfel era și să rupă în două iubirea, să despartă cu forța doi oameni care se iubesc cu adevărat. Planificarea se realiza fără excepție de la regulile pe care le impusese și care erau aplicate cu forța.
   Când se apropia momentul și începea să devină realitate sentimentul, când conștientizarea a ceea ce urma să se întâmple pătrundea, la început insidios, apoi exact atât de dur și dureros pe cât puteau trăi cei doi, apăreau unele reacții. Inițial era refuzul de a considera posibil, apoi un sentiment de revoltă, ba chiar dacă din program erau excluse prin epuizare anumite activități, exista o formă de îmbrățișare trăită dureros, o încercare deznădăjduită de a păstra aproape, ca intensitate, ceea ce urma să nu mai poată fi aproape fizic. Se încerca atingerea fiecărei părticele din corpul celuilalt cu fiecare părticică a corpului propriu, se lansase, în cel mai deplin secret, ideea unui transplant, fiecare să rămână cu inima celuilalt, dar regulile planificării nu țin seama de sentimente.
   Și se pune întrebarea, pentru cine are obiceiul de a se întreba, dacă fericirea este a celor care o trăiesc împreună și o pierd apoi, sau a celor care nu acordă importanță și nu suferă, doar ei nu pot pierde ceea ce nu au avut?