Gara

Ce forfotă e-n gară... ce lume tristă... îs grăbiţi toţi... îs nervoşi... Doamne, una urlă de-a binelea în telefon. Cred că-şi muştruluieşte bărbatu'. Doamne, în ce hal ţipă.
- Femeie, eşti pe stradă. Potoleşte-te! Dacă-l cerţi, crezi că rezolvi ceva? Mai tare se revoltă. La naiba! E bărbat! Mai lasă-l! S-a-ndepărtat şi nu o mai aud. Ce bine. O zăresc aşezîndu-se pe-o bancă. Fumează. Mamă cu ce patos trage din pipa aia. Pe semne că o calmează. Măcar de.
Te iubesc! Îți mulțumesc! Iartă-mă! Îmi pare rău!!!
Ufff Ce mi-e bine. N-am motive nici de fericire, nici de întristare. Pur şi simplu mi-e bine. Merg agale şi zîmbesc. Nu mă observă nimeni.
Hello!!! Hmmm Sau poate-s prea ciudată că zîmbesc de nebună, singură, în gară?
E bine! Ce lume îngîndurată... nişte fete, patru, au impresia despre ele că-s tare frumoase. S-au chinuit mult să se aranjeze pentru această ieşire. Pfff Scuze, dar îs ciudate. Chiar mai ciudate decît mine. Unu strigă după ele:

- Hei, mînca-v-aş sufletu' de faine! Ia stați aşa! V-aş duce-n țări străine!
Cred că mă-sa n-are cratimă. De fapt, cred că nici mămicile lor. Ce păcat. Se complac... se vînd atît de ieftin...
Uaaaa!!! Uite-un domn! Ce elegant şi pedant e!! Are în jur de 70 de ani! O borsetă învechită într-o mînă, iar în cealaltă - un trandafir. Roşu. Culoarea iubirii. A pasiunii. Cum reuşesc cei mai mari ca noi să fie şi după decenii plini de surprize, respect, dragoste... simt că îşi aşteaptă soția, poate venită de la copii, de la nepoți... Creştem şi ne luăm zborul. Avem familiile noastre. Sîntem, la rîndul nostru părinți. Ce părinți, nişte oameni şi ei, care ştiu dureros ce e suta e lei...
Copiii mei ce-or face? Mama ştiu - ea mereu munceşte. Mama...
Vorbesc la telefon cu soţul meu.
- Sîntem bine, copilu'! Te aşteptăm acasă...
Ce frumoase sînt întoarcerile acasă! Ce bine e! Ce mi-e bine! De ce mi-o fi aşa de bine? Îmi aprind o țigară. Nu din caelaşi motiv ca discreierata aia de mai devreme... Mi-e bine... toată lumea mă ceartă că fumez... mă doare pieptul... Am zis pieptul! Cît am putut să fumez şi cîtă cafea am băgat în mine...
"Goală tac-tu!". Ce mă bucur! Ştiu că-s că El. Semăn cu El, deci... nu eu sînt de vină că... Semăn cu Tata, ce să fac?! Şi de la mama am luat cîte ceva. Nu meliţa. Cel puţin aşa îmi place să cred.
Mi-e dor de copii... Şi cînd ajung acasă... ce prinşi sînt în jocurile lor!!! Vorbesc mult cu Andrei, seara! Povestim despre viață, despre realitate şi visare, despre personajele din jocurile lui, despre freze... nu-i plac fetele deloc. Încă...
Pe ultimul peron, un cuplu stă îmbrăţişat de ceva vreme. Nu-şi vorbesc. Doar se simt. Se iubesc. Se despart. Sînt naşpa despărţirile. Şi eu le urăsc. Da-s fireşti. Nimic nu ne aparţine. Dar sîntem egoişti. Dacă nouă ne e bine, refuzăm să cedăm fericire şi celui/ celor care ne oferă acele picături de fericire... Poate vor libertate. Libertatea de a fi ei înşişi.
Nu mai am baterie la telefon. Aş citi ceva. N-am nici o carte la mine. Închid ochii. Reiau filmul evenimentelor din ultimele zile. Doamne, ce bine mi-e! Oferi iubire - primeşti iubire. Ce oameni frumoşi am cunoscut! Nimic nu-i întîmplător. Gata! Toată lumea pleacă fericită de la curs. E seară. Noapte deja. Unul dintre artiştii mei de suflet concentrează, nu departe de hotelul unde sînt cazată. Nu mă simt obosită. Clar că-mi doresc să-l ascult, să-l revăd. E născut în aceeaşi zi, lună, an cu Nero! Prin deducţie logică, deja îl iubeam, înainte să îl cunosc. Să rămîn "acasă", să fiu odihnită a doua zi... să nu cheltui bănuţii ce i-am făcut zilele astea...
Ah... la naiba...
Ce frumos e oraşul, noaptea. E linişte. Poate prea linişte. Dispecera rîde de mine.
- Pe ce stradă, donşoară? Poate vreţi să spuneţi Cile, nu Chile.
- Nu, doamnă dragă, Chile scrie, Chile se citeşte. Mi-a spus mie doamna Zina, încă din clasa-ntîi.
Taximetristul nu încearcă să mă tragă în piept.
Ajung repede. La fel de repede mă întorc.
Uffff Cît de repede a trecut timpul... deja e 11:30 şi concertul s-a încheiat.
Masa e plină. Mă aşez cuminte, vinovată că am venit singură. Îmi cer scuze că mă întorc cu faţa spre scenă şi cu spatele la ei. Încep să-mi bîţîi picioarele. Aaaah!!! My world! My perfect world! O atmosferă extraordinară! Doamne - sala-i plină şi cred că-s vreo două sute de persoane! Super! Lumea iubeşte muzica de calitate!!! O lumină absolut diafană coboară de undeva de sus - ce fain se văăăd!!! Tot aranjamentul e bestial. Chitări, tobe, artişti, nume grele, şi pe pereţi, şi pe scenă! Îs deja transpusă în altă dimensiune. Asta-i lumea mea! Mi-am rugat soţul să nu se supere că ies fără el. De parcă, după 11 ani, nu s-ar fi obişnit. Ies la o țigară, totuşi. Mă arde. Mă însoţeşte colegul soției solistului. Cică e prima dată cînd vine la concertul lui. De ruşinea colegei. Cică şi biletul l-a primit moca, numai să meargă să-l asculte. Frate!!!! Eu am dat o cîrcă de bani şi de abia aşteptam să-l ascult. Pffff Ce plictisit e omul. Îmi ia din energie. A băut trei beri. S-a bucurat că s-a-ncheiat aşa de repede. Mai iau o guriţă din ditamai paharul cu de toate, printre care şi o ţîr de vodcă. E aşa plăcut afară! Continui să bat din picior şi degetele-mi joacă pe pulpe. Ce stare poa' să-ţi dea cîntecul asta. Ştiu versurile. Încep să cînt şi eu cu voce-nceată. Să nu m-audă careva. La naiba. Oricum nu mă bagă nici dracu-n seamă. Mi-e bine! Doamne, ce stare extraordinară. Cît de rău îmi pare că s-a gătat. Atît de repede?! Pffff
Plătesc. Ospătarul spune că azi e cu bani. Ok. Şi ieri am prins o tot o zi d-asta. E ok. Banii sunt făcuți să circule.
Oare m-am îmbătat? Paharul mai are încă în el trei sferturi de băutură. La naiba. N-are cum. Sînt bine!
Firma luminoasă, roşie - roşu - culoarea pasiunii, a dragostei - rămîne în urma mea, cu forfote ce devin din ce în ce mai mărunte. Lumea aşteaptă. Şi nu taxiurile. Iau eu unul, dacă tot nu vă trebe. Mie-mi trebe doar unul.
Pe bune? Şoferul nu ştie unde e adresa ce i-am spus-o. Şi chiar am spus-o corect, de data asta.
- Ok, domnul! Duceţi-mă la spital, atunci!
- Da' ce vă supărați, donşoară? Vi s-a făcut rău că v-aţi enervat? Bineînţeles că nu mai am baterie la telefon. Mai am 15 lei. Ar trebui să-mi mai rămînă 5. I-am spus că de 10 ar trebui să mă ducă "acasă". Treaba lui pe unde o ia. Pe unde merge, pardon.
- Hello!!! E 12 noaptea. Cenuşăreasa is home!
Îmi pun repede telefonul la încărcat. Soţul meu e cam stresat. Ete. Nu din cauza mea. Eu nu-mi stresez soţul niciodată. Cred. Job-ul ăsta... Băi, job-ule! Nu-mi supăra soţul, da? Îi spun că orice ar fi, îl iubesc şi ce trebuie să se întîmple, se va întîmpla. Dar toate numai de bine.
Ce pernă moale... Ce zi frumoasă am avut! Iar e trecut de miezul nopţii bine...
Ce mă doare gîtul... Ce pernă moale...
Mîncăm pe fugă. Ne-au venit deja clienţii. Dumnezeu îţi scoate în cale oameni de omenie mereu! E bine! E linişte! Mi-e bine! Am ie şi teneşi. Fumez. Din nou.
O femeie în vîrstă mă ceartă. Are vreo 4 plase cu ea. Spune să nu mai arunc chiştoace pe jos, să mi le bag în... Apoi îmi ia paharul în care mă scrumam şi scurge cafeaua. Rămîn mucurile. Atîîît!
- Tanti! Ce faci? Te rog să-mi laşi scrumiera-n pace! Nu eu am dat mucurile de țigară pe jos! Asta-i scrumiera mea!
- Să vă ia dreacu de panarame care fumați şi umblați dezbrăcate.
Ea era îmbrăcată. Foarte îmbrăcată. Foarte gros îmbrăcată. Şi foarte... foarte... Îh.
Şi eu eram chiar îmbrăcată. Chiar decent îmbrăcată.
- Te iubesc! Îți mulțumesc! Iartă-mă! Îmi pare rău!
Fug cu taxiul la o întîlnire. Las ceva şi mă întorc repede. Nici nenea nu cunoaşte oraşul. E ok. Am baterie. Deschid GPS-ul. M-am mişcat repede.
Gata. Plec acasă.
În gară... Ce forfotă e-n gară... Ce lume tristă... Îs grăbiți toți... Îs nervoși... Un domn pedant are un trandafir roşu în mînă... Şi eu care îi spuneam soţului să nu-mi mai aducă trandafiri... Doi tineri stau îmbrăţişaţi...
Sînt singură. Zîmbesc. Îmi aprind o țigară. Ce cafea bună! Ce zi minunată! N-am baterie la telefon. N-am nici o carte la mine. Am agenda şi pixul. Mda... nu. Nu îl am. Mereu pierd pixurile. Un adolescent, vecin cu mine de banchetă, călătoreşte pînă în Ploieşti. Se joacă parcă acelaşi joc pe care îl joacă şi fiu-meu. Tre' să aibă la el un pix.
- Mă scuzi, te rog, de deranj. Nu ai cumva un pix să-mi împrumuţi?
- Nu!
- Ok! Mulţumesc frumos! Iartă-mă, te rog, de deranj!
Închid ochii. Îmi bag cafeaua între pulpe şi sacul mi-l ţin cu tălpile. La naiba. Nici hoți nu mai sînt. Nici lume să se ia de tine pe stradă. Nici ziua... Nici noaptea... Sînt paranoia. Nimic nu-mi aparţine. Da' şi de-ajung acasă fără bani...