Iepușoara

Pe drumul bolovănos și abrupt, căruța înaintează încet, doar scârțâitul roților tulbură liniștea peisajului și gândurile moșului care merge alături de atelaj. Încărcătura, lemne de foc adunate de acolo de unde alții luaseră o cantitate mare și alegând ce era mai bun, nu era atât de grea pe cât o simțea căruța uzată și calul obosit de ani. Moșul, știind ce se poate și ce nu, avea grijă să nu ceară vieții și celor cu care o împarte, imposibilul, încărca după propriile puteri, astfel nici el și nici calul să nu rămână unul fără celălalt. Calul, de fapt o iapă bătrână care adusese pe lume mânji, dar aceștia fuseseră vânduți, doar ea rămăsese să muncească alături de stăpân. Fiecare mânz, prin vânzarea lui, adusese niște bani cu care familia căreia îi aparținea putuse să acopere câte o nevoie. Mai ales zestrea fetelor, că anii trec și vine într-o zi o  cuscră cu doi ochi din care izvorăște acid sulfuric atunci când analizează partea din avutul familiei cu care urmează să devină rude ce se va muta în casa ei. E greu în astfel de situații, în care fiecare poartă, ca o mască, un zâmbet care nu este al lui, dacă nu ai cu ce „sta în față”, explicațiile nu au rost, ar fi și inutil și jenant, la urma urmei oamenii pot fi siliți să asculte, dar nu și să audă. Așa că iapa, fusese de folos și fetelor la măritiș și băieților care a trebuit să fie porniți la școli care să le dea o meserie, iar prin asta pâinea zilnică lor și familiilor pe care și ei urmează să le întemeieze.

   Timpul, cu nemiloasa sa curgere ireversibilă, luase din curtea moșului tot ce a putut, fetele pentru a fi duse în case străine, în care nu le aștepta acea mângâiere pe suflet de care are nevoie orice om și pe care fiecare o speră, băieții pe șantiere unde să fie pradă intemperiilor și urletelor unor șefi, care prin forțarea cifrelor de plan să-și păstreze, prin munca altora, scaunul pe care simt că incompetența proprie îl poate desființa. Plecase și nevasta, probabil cei cărora le îngrijea mormintele și le aprindea lumânări făcuseră ceva ca să o scape de dureroșii ani ai bătrâneții. Au lăsat-o să-și vadă copiii la casele lor, apoi, la începutul vârstei reumatismelor, au luat-o, lăsând moșul să administreze singur casa în care să aștepte zadarnic întoarcerea, măcar pentru câte o zi, a copiilor plecați departe, iar de la o vreme, și mai departe decât departe. Rămăsese cu iapa și cățelușa. Puii cățelușei fuseseră mai puțin norocoși, ori cine știe ... că dacă viața, indiferent cum o fi ea, ar fi întotdeauna  superioară inexistenței, pe lume nu ar exista suicidul. Cu puii ei se întâmpla ceva, să se adune nu era bine, altcineva nu avea nevoie, fiecare curte avea problema ei de această natură. După ceva timp se consola, dar faptul că dintr-o data nu îi mai vedea în jurul ei tot o întrista, îi căuta, privea bănuitoare la toată lumea, îi cerea fără glas și cu ochi înlăcrimați de la toți ai casei, apoi se resemna. Aduna încălțămintea pe care o găsea lăsată la ușa de la intrare în casă, ducea totul acolo unde fusese ultima dată cu puii ei, așeza papucii alături și se culca cu burta peste ei, dar obiectele respective nu aveau nevoie să fie alăptate, totul era „ca și cum”, dar imitația iubirii materne nu putea înlocui adevărul. Datorită vârstei, asemeni iepei, nici ea nu a mai fătat, a rămas în curte pentru a semnala apariția cuiva străin și pentru a scoate urletul dureros la moartea moșului sau a iepei, dacă o vor lăsa singură.
   Drumul devenea tot mai abrupt, parcă și încărcătura mai grea, moșul încerca să ajute, umărul său obosit de ani găsise leuca de pe partea care i se păruse lui că merge mai greu, dar ajutorul e firav, mai important este sentimentul de solidaritate pe care animalul îl simte și nu rămâne indiferent.
̶  Hai, iepușoara moșului, hai, să ajungem acasă, dacă o fi să murim, să murim în ograda noastră.
   Există la noi oamenii un fel de admirație pentru cel perceput ca puternic, această admirație se manifestă fără a  avea nevoie de o analiză anterioară asupra cauzelor acestei puteri, tot așa există și o plăcere sadică de  a lovi pe cel căzut și tot fără o analiză asemănătoare. Ce rost ar mai avea întrebări despre răutatea șoferilor, care reduc viteza, ceea ce în alte situații nu fac, coboară geamul portierei și înjură pe cei doi aflați în impas.
   Iapa a făcut tot ce a putut, moșul a ajutat, dar, sub privirile îndurerate ale stăpânului, patrupedul a căzut. Tremurând din cauza efortului, căuta cu ochi îndurerați privirea moșului, parcă pentru a cere iertare că nu a putut mai mult. Mâna moșului a mângâiat capul iepei netezind părul dintre urechi, gâtul sub pielea căruia mușchii încă tremurau, trebuia deshămată și ajutată să se ridice singură, apoi de făcut cumva cu căruța, dar singura atitudine de care aveau parte erau înjurăturile și priviri pline de răutate. Venea seara și era nevoie să se rezolve necazul pentru a ajunge acasă înainte de a se face întuneric. Pielea groasă din care este făcut hamul și cataramele solide apun rezistență, dar carosabilul trebuie eliberat, au și șoferii dreptatea lor.
   Acasă, cățelușa privește, ciulind urechile, spre drumul pe care știe că vor veni cei doi, privește atentă încă neștiind dacă va trebui să urle o dată, de două ori, sau să dea bucuroasă din coadă văzându-i venind.