Gară pentru unul

În acel weekend vroiam să mă relaxez. Reuşisem să schiţez căteva poezii, cu toate că avusesem o lună foarte încărcată la serviciu. Vremea se anunţa frumoasă şi în locul unor plimbări prin parcuri, sau la ştrand, vara alegeam să merg la pescuit, unde puteam face şi o baie. De cele mai multe ori cu trenul, unde mai întalneam alţi pescari şi auzeam multe poveşti pescăreşti. Acea călătorie de o oră şi un sfert cu trenul şi apoi vreo douăzeci de minute până la balta ce se unea cu Oltul, la Fărcaşele, deseori era mai palpitantă decât pescuitul în sine, fiindcă eram conştient că se întâmplă să am şi zile când nu prindeam peşte. O prietenă îmi trimisese un volum de versuri şi îmi ceruse părerea despre cartea ei. Am luat în rucsac şi acea carte şi până seara aveam să o citesc făcând notări chiar pe pagini, cum îmi este un obicei nu tocmai elegant pentru acea carte. Acea prietenă era la al doilea volum propriu de versuri şi se distingeau ideile si mesajele poetice. Era o poezie plină de lumină şi cu credinţă în Dumnezeu, cel care ne veghează în permanent şi la care oricând putem apela cu încredere cu câte o rugăciune. Nu am prins peşti mari. Unii chiar mai mici decât o palmă. Stiam că îi pot da chiriaşului să-i ducă mamei sale. As fi vrut sa-i eliberez dar cu siguranţă fiind balta mică si lângă sat, va fi asaltată de oamenii din sat cu plasele. Puţini peşti vor scăpa. Poate Oltul când se va revărsa va mai îmbogăţi balta cu peşti. Îmi pare rău că în Romania nu e acelaşi nivel de trai ca în celelalte ţări din Europa. În fond în acele ţări peştii sunt eliberaţi. Se pescuieşte doar din plăcere. Aşa ar trebui să se întample şi în Romania o altă ţară din Europa.

M-aş fi bucurat să eliberez peştişorii. Dar o bătrână ar avea nevoie şi de aceşti pestişori. În gara în care la ora asta, vara, acum vreo 15 ani nu aveai loc de atâţia pescari fiind şi un bar lângă gară acum sunt singurul călător care aştept trenul. Doar trei căţei mă urmăresc îndeaproape dintre care unul mai mare alb dar şchiopătând neavând un picior. Săracul e atât de frumos, ce-o fi păţit!? Nu ştiu de ce pe mine nu m-au lătrat în schimb pe câţiva din sat i-au lătrat. Chiar şi atunci când câţiva băieţi şi o bătrână au trecut prin gară era sa-i muşte. Numai pe mine nici măcar nu m-au lătrat, când mi-am aşezat scaunul cu spătar ei s-au aşezat cuminţi lângă mine cu botul pe labe. Împărţeam singurătatea gării doar cu ei fiindcă gara era părăsită, doar două felinare luminau peronul ce aduceau aminte de acele gări din perioada interbelică. Mă bucur că am făcut poze cu Oltul, rareori l-am văzut aşa de mare din dală în dală. E lună plină aşa cum se spune lună de îndrăgostiţi sau noapte de îndrăgostiţi. A fost odata un film rusesc: "Gară pentru Doi". Am fost şi la piese de teatru cu un singur actor şi chiar mi-au plăcut. La Teatrul Naţional din Craiova în sala mica, se jucau piese de teatru doar cu unul-doi actori. Acum nu se mai joaca astfel de piese, din păcate.
-Mă uit la luna plină şi o întreb:
- Ea a văzut vreo piesă cu un singur actor!? Şi mi se pare că mi-ar răspunde luna: - Ea a văzut piese cu doi actori.
Dacă Ea m-ar intreba ce mi-aş dori, i-aş răspunde că să vină cu trenul acesta pe care îl aştept. Nu ştiu de ce mi se pare că gara aceasta e doar pentru mine. Mi-am amintit de un monolog al Oanei Pelea în care afirma că una dintre cuceriri a fost că s-a oprit un timp în staţia de metrou în momentul când toţi se îmbulzeau spre metrou. A privit-o zâmbind un copil şi şi-au dat mâna. Îmi împart napolitanele şi cornurile cu ciocolată cu căţeii, dar cel alb şchiop deşi e mai mare decât ceilalţi nu poate să înfaşce nimic, cei mici sunt foarte rapizi şi mârâie la cel mare ştiindu-l şchiop. Nu stiu de ce oarecum, mă simt şi eu ca acest căţel şchiop. Ceva în mine e şchiop. Amintirile, sufletul…
Mă apropii de căţelul alb îl mângâi şi îi dau restul de napolitane, la ceilalţi le arunc câteva la distanţă. După ce căţelul alb mănâncă toate napolitanele vine şi se aşează la picioarele mele. L-aş lua acasă nu contează că e şchiop aş avea grijă de el. Poate e căţelul cuiva. Până şi faptul că nu pot să-l iau acasă mă simt şi eu ca şi el şchiop. Îl întreb fără să vreau pe căţelul alb:
-Tu aştepţi vreun tren!? Vrei sa vină vreun tren!? Sau vrei doar să stai cu mine aici la întretăierea de timpuri: timpul trecut şi timpul viitor!? Nu sunt sigur ce-mi doresc, dacă e bine sau nu, să-mi mai vină vreun tren. E bine să plec spre viitor!? Sau doar să rămân în prezentul fără culoare de azi!? Sau mai bine să-mi vină un tren spre trecut!? Deşi e un tren personal spre deosebire de trenurile româneşti acesta nu are nici măcar un minut întârziere. Eu care până atunci mă enervam de întârzierea trenurilor acum parcă simt o mică tristeţe că trenul acesta n-a avut întârziere. Mai mângâi odată căţelul alb şi parcă mă despart de un prieten pe care nu aş vrea să-l pierd. Nu e nicio diferenţă între trenul acesta şi unul Intercity, parcă nici asta nu-mi place. Aş fi vrut unul pe starea mea nostalgică. Închid ochii câteva minute şi sunt trezit de un controlor feminin care mă bate pe umăr şi mă întreabă râzând:
-Aveţi bilet şi pentru sculele acestea de pescuit aşa multe!? Măcar aţi prins ceva peşte!?
-Îi zâmbesc doar! Să-i spun că am prins!? Să mă laud!? Îi spun doar atât: A fost o zi superbă de toamnă. Ea zâmbeşte cu subânţeles întelegând poate că doar m-am plimbat la baltă şi că totuşi sunt un pescar nelăudăros ca alţii…
-Pot sa vă întreb ceva!?
-Da, spuneţi!
-Aţi văzut vreodată filmul "Gară pentru doi?"
-Da, l-am vazut, era un film rusesc, cu doi îndrăgostiţi singuri într-o gară!
-Păi da, doar nu o fi fost cu căţei! Zâmbeşte distrată şi îmi zice să nu adorm iar!