SOGGIORNO A SICILIA DI SANT’AGATA (7)

Nu ştiu dacӑ numai eu am impresia asta, dar, uneori, dupӑ un moment important al unei activitӑţi, parcӑ restul nu mai conteazӑ.
Cam aşa ni se pӑrea acum, dupӑ ieşirea din marea catedralӑ a Cataniei, cӑ orice urmeazӑ sӑ vedem nu se mai ridicӑ la valoarea obiectivului pe care tocmai îl vizitasem.
Iar rӑscrucea în care ne gӑseam nu ne era de prea mare folos. În stânga era un fel de piaţӑ a miracolelor, nu ca cea din Parisul medieval, dar cu influenţe medievale, materializate într-un magazin de jucӑrii şi suveniruri: de bolta intrӑrii atârnau câteva pӑpuşi enorme, de la 50 cm în sus, îmbrӑcate în cutii de conserve … ӑsta, în armuri cavalereşti. Interesante obiecte, dar douӑ criterii mӑ fac sӑ le resping: mӑrimea lor le interzicea accesul în trolerul nostru admisibil la compania cu avioane roz, iar preţul (aproximativ zece euroi) demonstra şi unui nepriceput cӑ nu se putea aştepta la ceva de calitate. Aşadar, cavalerii au rӑmas spânzuraţi de boltӑ, în timp ce noi am cӑutat sӑ aflӑm ce se gӑseşte dincolo de tunelul închipuit de clӑdirea din capӑtul strӑzii Etnei.
Pӑiiii … ce sӑ fie? Pasajul de cale feratӑ de la piazza Borsellino, de care nu prea ne era dor, şi o stradӑ a Cardinalului Dusmet invadatӑ de mirosuri puternice de mâncare în stadiu de prelucrare termicӑ – sau, mai pe româneşte, fum de grӑtar ca la pӑdurea Cernica. Ba nu, exagerez, mult mai mult şi mai gros decât la Cernica, provenind din alimente de multe feluri, obţinute prin uciderea mai multor grӑdini zoologice.

Mirosul este atât de puternic încât ne goneşte rapid înapoi, prin poarta Uzeda (ӑsta e numele tunelului) spre calea Etnei. Numele pasajului i-a aparţinut acum trei sute şi ceva de ani viceregelui Castilian al Siciliei, Juan Francisco Pacheco, Duque de Uceda, sau, mai pe limba noastrӑ, Uzeda, dar cred cӑ nimӑnui nu-i pasӑ. Aşa cӑ, dupӑ ce citim plӑcile comemorative din zonӑ, alegem o cale paralelӑ cu spaniolul, anume frumoasa fântânӑ Amenano.
Fonatana dell’Amenano dateazӑ de la 1867, când sculptorul napoletan Tito Angelini s-a gândit el aşa sӑ strice nişte marmurӑ de Carrara. N-a facut-o rӑu, dupӑ cum se vede.
Pasajul iniţiat de fântânӑ ne trimite spre vechea piaţӑ de peşte, care, din fericire pentru sensibilitatea noastrӑ olfactivӑ, afctatӑ deja de urmaşii lui Dusmet, azi nu e în activitate. Astfel încât colindӑm pe strӑduţe, cu toţi ochii îndreptaţi în toate direcţiile, în cӑutare de ceva interesant.
A, ia uite! Actorul simbol al napoletanilor, Toto, e cunoscut şi pe-aici, ba, mai mult, patroneazӑ, timp de trei ani, galeria catanezӑ de artӑ modernӑ.
Aglomeraţia de maşini e atât de mare, încât singurul loc unde un Fiat Panda poate parca e exact colţul de trotuar unde mӑ oprisem sӑ fotografiez o statuie. Pandezul a aşteptat, rӑbdӑtor, sӑ cobor camera de la ochi, dar în secunda urmӑtoare motorasul maşinii a început sӑ vibreze atât de tare, încât mi s-a fӑcut milӑ şi am cedat locul. Lasӑ, cӑ rezolv statuia mai târziu.
Dupӑ ce trecem printr-o straduţӑ ai cӑrei negustori sunt specialiştii unei lumi mai bune, nimerim în Piazza Maravigna. Nu e importantӑ prin aglomeraţia de automobile, ci prin apropierea de chiesa San Giuseppe al Transito (oare care o fi maşina lui Giusé?).
Dar şi mai importantӑ mi se pare aceastӑ micӑ rӑscruce de stradele prin prezenţa unui mic bar, ale cӑrui scaune expuse pe trotuar ne îndeamnӑ la o scurtӑ perioadӑ de odihnӑ, iar barmanul la … expresorul de cafea. Ei, cu ocazia asta aflӑm noi despre existenţa unui produs numit “caffe corretto”, în fapt un banal degetar de espresso, corectat cu o cantitate cam egalӑ de lichior. De lichior cu sambuca, de preferinţӑ, care se potriveşte bine cu aroma cafelei cu denumire italieneasca (ce, mӑ plӑteşte cineva sӑ o şi caligrafiez aici?!).
Odihna a fost de bun augur, pentru cӑ, dupӑ doar câţiva paşi, ochelarii ni s-au umplut cu imaginea unui monument pe care îl inclusesem pe listӑ încӑ din vremea când ne fӑceam lecţiile: Castello Ursino.
Plasat în centrul unei deschideri denumite Piazza Federico di Svevia, castelul, cunoscut şi sub numele Castello Svevo, dӑinuieşte aici de vreo opt sute de ani. Ca în cazul oricӑrei fortӑreţe medievale, misiunea lui s-a tot schimbat de-a lungul secolelor, fiind şi reşedinţӑ regalӑ, şi sediu al parlamentului Sicilian şi muzeu … poate devine şi garaj, cӑ salӑ de spectacole pare sӑ fie deja. Prin donjoanele de la colţurile sale, castelul aminteşte, cumva, de Bastilia. Am verificat, nicӑieri nu se menţioneazӑ o eventualӑ folosire a “Ursuleţului” ca puşcӑrie.
Prin aşezarea lui în centrul unui mediu urban, castelul îmi aminteşte de Cetatea Fӑgӑraşului. Ca şi construcţia ardeleanӑ, cea sicilianӑ este înconjuratӑ de clӑdiri de locuit (şi de localuri, mӑ rog), dar, dacӑ fӑgӑrӑşenii au avut grijӑ şi de sӑnţul de apӑrare, pe care îl ţin umplut cu apӑ, apa fiind plinӑ de peşti şi lebede, şanţul “Ursuleţului” e secat.
Înconjurӑm cetӑţuia. Pe trotuar ne întâlnim cu un nene înţolit în fier, sau, la o privire mai atentӑ, doar cu cochilia sa. Probabil cӑ i-a rӑmas prea micӑ, conserva nu conţine carne. Nici restaurantul pӑzit de armura respectivӑ nu  conţine nici carne, nici altceva. E inchis, deşi e ora prânzului.
Ce spuneam? Aoleo, e ora prânzului? Înseamnӑ cӑ trebuie sӑ gӑsim şi noi unul dintre acei pomi lӑudaţi pentru fructul lor Sicilian traditional: peşte spadӑ la grӑtar. Calitӑţile mele de cercetaş … ne-ar fi de folos dacӑ mirosul de grӑtar nu ar fi cel mai simplu indiciu (chiar, il sindico de Catania nu dӑ vina pe restaurantele oraşului pentru poluarea atmosfericӑ, aşa cum face un anumit primar românesc, în concepţia cӑruia principalul poluator al oraşului sӑu este grӑtarul restaurantului “Ceasu Rӑu?). Nimerim la un local denumit “Il borgo di Federico” (şvabul cu piaţa şi cu castelul, fӑrӑ îndoialӑ), iar la întrebarea noastrӑ despre pesce spada griliato, rӑspunsul chelneriţei de la intrare a fost o … privire agresivӑ. Am tradus prin “da”.
Ca şi la sus-pomenitul Ceasu Rӑu, şi aici se face listӑ de aşteptare. Fata îmi cere un nume, i-l dau pe-al meu şi mai primesc o privire agresivӑ. Ofer alternative “Michele”, privirea se îmblânzeşte, iar dupӑ o aşteptare de vreo cinci minute suntem invitaţi într-un salon aglomerat, unde ne aşteaptӑ, cu scaunele deschise, masa noastrӑ. Cerem pesce spada, iar timpul aşteptӑrii ni-l umplem prin explorarea unui galantar garnisit cu garnituri pe bazӑ de vinete (oare am mai subliniat vreodatӑ cӑ vinetele sferice sunt foarte apreciate de siciliani? Da? Atunci insist asupra faptului, şi probabil ca o voi mai face). Ne oferim un platou de vinete fierte, coapte, prӑjite şi fripte, pe care le asociem în mod fericit cu peştele. Sau foamea, sau pofta, sau chiar calitatea preparatului ne-au fӑcut sӑ-l apreciem în mod deosebit. Iar când chelnerul s-a prezentat cu il conto, surprizӑ: mormanul de vinete era din partea casei, în schimb pâinea, pe care o gӑsisem într-o pungӑ de hӑrtie pe masӑ, are preţ fix. Si nici nu e pâine, e coperti şi e pusӑ la cheltuieli obligatorii. Noroc cӑ mӑcar e bunӑ, la preţul de doi euro felia …
Mulţumim pentru masӑ şi ieşim. Probabil cӑ deja e şi mai ora mesei, pentru cӑ în faţa copertinei de polietilenӑ a localului, câteva zeci de muşterii aşteaptӑ rӑbdӑtori, semn cӑ, fӑrӑ sӑ ştim, nimerisem chiar un local cu faimӑ pintre flӑmânzeni. Sau singurul din zonӑ?
Cu energia refӑcutӑ, pornim într-o nouӑ misiune de asalt. Oare ce minuni ne mai aşteaptӑ?