Poezia ca trecere spre infinit

Adriana Crăciun

Volumul „Dincolo de crepuscul” al lui Valentin Lupea, publicat la Editura eCreator din Baia Mare în 2025, se impune ca o construcție lirică de mare întindere, situată la intersecția dintre confesiunea intimă, reflecția filosofică și angajamentul civic. Cartea debutează cu un preambul teoretic, intitulat „În loc de cuvânt înainte”, în care autorul afirmă că poezia este în esență „transfigurare estetică” și totodată „o cale de cunoaștere spirituală a frumosului”, insistând asupra rolului liricului de a înfrumuseța realitatea brută, altfel „insuportabilă”. Această profesiune de credință trasează direcția întregului volum: poezia ca meditație, ca mijloc de autotranscendere și, nu mai puțin, ca instrument de confruntare cu precaritatea condiției umane.
Structura volumului este vastă și polifonică. Unele poeme respiră în registrul intim, familial, precum „La mulți ani, copila mea!”, unde tonul cald și confesiv trimite la un univers al tandreții părintești: „Noi, părinții tăi, îți dorim tot binele din lume, fata mea!”. Altele dezvoltă un filon filosofic, orientat spre întrebări metafizice, cum se vede în „Suntem noi, oamenii...”, acolo unde poetul își chestionează propria ființă: „Suntem noi, oamenii, doar un vis, un vis complicat și fără sens?”. Acest tip de întrebare, repetată obsesiv, dă volumului o tonalitate neliniștitoare, de interogație existențială.

Manifestul poetic al existențialității, în viziunea poetului Valentin Lupea, regăsit în: ,,Dincolo de crepuscul”

Gabriala Dimitriu

Cartea ,,Dincolo de crepuscul”, semnată de profesor Valentin Lupea, este tipărită în toamna anului 2025 la editura ECREATOR Baia Mare, sub îndrumarea atentă a domnului Ioan Romeo Roșiianu. 
Este o carte care ne va mângâia sufletul, poetul asumându-și creația poeziei ca fiind o formă de transcendență, ca un exercițiu al cunoașterii de sine și al dialogului cu cititorii și el însuși, dar și ca pe o necesitate existențială, menită să transforme realitatea brută, în frumusețe și sens al existenței noastre pe acest pământ. Astfel, încă din primele pagini, se instituie o relație de confesiune și de sinceritate între autor și cititor. Volumul: „Dincolo de crepuscul” se deschide cu un manifest poetic, un „cuvânt înainte” scris de autor, care trasează într-un rezumat al gândurilor, principiile estetice și spirituale care vor guverna întreaga carte. 
Titlul: „Dincolo de crepuscul” sugerează o trecere, o inițiere, o încercare de a pătrunde dincolo de limitele imediate ale realului. Dacă am compara Dexul cu interpretarea noastră interioară, cuvântul crepuscul (substantiv, genul neutru), se referă la lumina difuză, semiîntunericul de după apusul soarelui sau dinaintea răsăritului, fiind o perioadă de tranziție între zi și noapte, asemănătoare amurgului sau zorilor.

Valentin Lupea se teme să nu-și distrugă iluziile

Gelu DRAGOȘ

Charles Du Bos afirma că; „Poezia este încarnarea unei emoţii într-un limbaj”  iar sintagma ori butada „Românul s-a născut poet” este valabilă și-n ziua de azi. Întrebându-mă ce este poezia, aș răspunde că este o stare de grație și ea, poezia, nu poate avea o definiție clară, concisă, corectă fiindcă ea este limbajul celor ce nu și-au piedut inima și sufletul, este un „testament” în versuri, este arta de a pune în mișcare imaginația noastră, visele noastre, năzuințele noastre.
Poetul de peste Prut regretatul Grigore Vieru susține ”Nimeni nu ştie mai bine ca inima secretele creierului. Poezia ar fi secretul creierului scăpat din gura inimii” și aș continua spunând că poezia este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte, a culminației lăuntrice, este uniunea realităţii cu idealul, în sufletul poetului, este arta de a face să intre marea într-un pahar, cerul într-o pictură, viața într-un vers și durearea într-o rimă.
Vasile Lupe,a care este cunoscut în primul rând în calitate de  istoric, eseist și critic literar consacrat, de certă valoare ne surprinde de data aceasta cu un volum de versuri fiindcă are ceva de comunicat, de spus lumii. De altfel Ungaretti explică că: ”Poezia nu poate avea decât o singură rațiune:...

Dincolo de crepuscul

Florin Dochia

Lirica interogativă a lui Valentin Lupea este semn al înţelepciunii judecăţii asupra rosturilor lumii de astăzi şi dintotdeauna. «Fi-va oare omul/ cea mai mare/ minune,/ dintre toate?/ Este el cumva/ măsura tuturor/ lucrurilor?» Invocarea personajelor apropiate sieşi şi a suferinţelor celor din jur, dă măsura implicării sociale artei de care autorul este convins că este nevoie cu prisosinţă. «Căutător rebel» fiind, «la braţ cu melancolia/ nopţilor de iarnă», seamănă metafore care să îmbogăţească imaginea lumii, naturii vii, dornic să rostească liber: «mă simt un poem/ dezbrăcat/ şi fără rime,/ convertit în credinţa/ vieţii ce vine.» Divinul, absolutul, chemarea iluziei, acel catharsis însoţit de un răspuns emoţional şi de o aşteptată eliberare a tensiunii sunt căi pe care poetul ne îndeamnă să le urmăm, căi ale artelor, eliberatoare, purificatoare. Ritmurile poemelor spre echilibru ne îndreaptă, spre participare la viaţa întregii naturi: «Îţi mai aminteşti, iubito,/ când alene poposeam,/ în nopţi calde de vară,/ la margine de lan,/ în marea cu maci roşii,/ ducând sufletului ofrandă,/ cu nostalgii în floare,/ în timp ce stelele/ cădeau pe ape,/ şi-n zări plângeau/ duios izvoare?» De citit pe îndelete, pe înserat sau în zor de zi...

„Dincolo de crepuscul” de Valentin Lupea – un volum al autoreferențialității poetice

Liliana Moldovan

„Atitudinile lirice” exprimate de Valentin Lupea în volumul „Dincolo de crepuscul” dezvăluie constanta apetență a autorului pentru lirica de factură filosofică. Așa cum menționează dl. Lupea în fragmentul bio-bibliografic de la finalul volumului, operele literare pe care le-a scris „sunt impregnate adânc cu întrebări filosofice esențiale asupra existenței insului individual sau colectiv, asupra lumii actuale sau dintotdeauna, cu trăirile și frământările ei, operele fiind gândite și trăite nu numai cu sufletul, dar și cu spiritul.” Într-adevăr, poemele din noua carte sunt rezultatul unei  remarcabile și echilibrate fuziuni între gândirea lirică și meditațiile filosofice. Văzută din această perspectivă, lumea poeziilor lui Lupea este plină de semnificații metafizice și vibrații interogative, universal valabile, referitoare la rostul estetic al poeziei, implacabilul destin al omului, trecerea timpului și imensitatea cosmosului. 
Neasemuit de frumoase și profunde, sunt – spre exemplu - cele patru poeme din ciclul „Atitudini lirice” devenite instrumente  lirice de sondare a unor probleme împrumutate din sfera metafizicii, esteticii și existențialismului filosofic.

Dumitru Liviu Musca ne dezvăluie dorurile lui

Gelu DRAGOȘ

Poetul, dar eram tentat să spun artistul Dumitru Liviu Musca, deoarece pe lângă poezie este preocupat și de pictură, ne surprinde plăcut cu volumul de poezii „Doruri adunate...”, editura „Eurotip” Baia Mare, director Pamfil Godja. 
Din prefața semnată de Marinel Zoicaș aflăm că volumul de față: „...este o călătorie lirică prin labirinturile sufletului, o colecție de trăiri, gânduri și amintiri ce au prins glas în cuvinte.”
Volumul „Doruri adunate...” cu cele peste 100 de poezii, așezate tematic și temeinic în 7 capitole abordează teme și motive precum: copilăria, familia, condiția umană, natura, dragostea de neam și țară, iubirea în toate formele ei, sărbătorile creștine, timpul și trecerea ireversibilă a lui, etc.
Demersul liric al lui Dumitru Liviu Musca se poate explica și prin cuvintele scrise la începutul volumului despre crezul lui pe acest pământ: „M-am născut să trăiesc o viață plină de strălucire în suflet și în inimă, dar goală de strălucirea arginților în buzunare...și nu-mi pare rău deloc!”. Exact așa gândește un poet, numai dacă-i luăm ca exemple pe François Villon ori Mihai Eminescu!

Poezii de Daniela-Cristina Coste

Daniela-Cristina Coste

Cum?

Cum să mă dezîndrăgostesc de tine?
Când te-am privit în o mie de feluri, 
Când credeam c-avem aceleași destine,
Și-aceleași valori, dorințe, țeluri. 
 
Cum să pretind că nu te cunosc? 
Când încă îți caut ochii prin mulțime,
Când abia mă mai recunosc,
Și când speram că vom fi la înălțime. 
 
Cum să ucid ce simt? 
Când n-o s-apuc să te mai privesc,
Când știu că totu-i strâmb,
Și când doi ca noi nu se potrivesc.

Poezii de Gheorghe Apetroae d.l.B

Gheorghe Apetroae d.l.B

VITRALIU AUTUMNAL - ȘI IERI ȘI AZI, COPIII

*
Copiii, în cântările cu jocuri pe amurgurile în turcoaz,
de-atunci, roind și-acum, în trecere prin locuri tăinuite
cu îngeri serafimi, învolburând zenitul în frunze ruginii,
cu Pan, pândind pe nimfe ziua, sihlele păzind,
i-asculți, cântând din syrinx turmelor de cerbi și ciute...!
*
Și azi, petreci cu ei în cimbrul bolții toamnei, un recif
din zorii de sidef ai mărilor cerești smaralde-n văluriri
și țeși cu fir de sânge gros de aster, Lyrei, lungul voal
pe cerul adamit lazur, viole flori, în ametist regal,
covorul limoniu al vieții tale-n sfinte...

Poezii de Ioan Grigoraș

Ioan Grigoraș

„Căldură mare, mon cher!”

Canicula mă arde, dar îmi place
să stăm pe jos și s-avem lângă noi
pentru iubire câteva mijloace
ca să ne satisfacă pe-amândoi.

Pentru-nceput o frapieră plină
de gheață,-n cubulețe cât mai mici,
vreo câteva puse lâng-o măslină
în cana cu Martini să nu strici

paharele dacă-ți întinzi piciorul
lung cât o zi de post peste sofa

Poezii de Ioan Grigoraș

Ioan Grigoraș

Calea pentru înălțare

Cad îngerii adeseori din cer
orbiți de sentimentul de lumină
și în cădere n-au niciun reper,
iar corbii rup aripa lor divină.

Pământul e un paradis pierdut
cu arbori morți și frunze fără viață
poartă doar haine vechi, de împrumut,
și-n ochii triști nu mai găsești speranță.

POVESTE DE TOAMNĂ

Geta Palade

În seara aceea de septembrie, Lucian adormise târziu și supărat. În livadă se certase cu doi pui de Rândunică. Năzdrăvanii cățărați pe-o creangă de măr, se încăpățânau să nu ia parte la lecția de zbor a cărei învățătoare era chiar mama lor, Rica - Rândunica, cum obișnuiau, s-o strige păsările din livadă.
          - Dacă nu vreți să învățați să zburați, cum credeți voi, că veți putea, să ajungeți Rândunele? Se băgă în vorbă Lucian!
          - Asta le-am zis și eu! Se destăinui cu năduf mama celor doi puișori încăpățânați. N-o să vă pot duce cu mine în pădurea fermecată din ţările calde.

Dacă e septembrie, e toamnă!

Angela Burtea

Mi-a bătut septembrie în geam, deșteptându-mă. I-am zâmbit printre gene, sorbindu-i cu nesaț raza care privea complicitar spre chipul meu. I-am primit sărutul de mătase și-am dat binețe culorilor jucăușe din pletele-i nonconformiste. Am întins mâinile spre lumina diafană și-am prins în căușul palmelor poezia zorilor.
 Se lăsaseră la vale arșița și larma lui cuptor și-ncercam să calc prin roua altor dimineți, mai blânde și mai cuminți.

Mergeam în pasul lor, șoptindu-mi prin lacrima bucuriei că lumea nu se sfârșește odată cu mine și nici nu se îmbată văzându-mă împlinită.
Mi-am scuturat gândurile în pragul casei și le-am privit cum se rostogolesc, rotindu-se în cerc, îmbrățișând imaginar corola minunată a florilor târzii. Le-am cules nectarul, rujându-mă cu dulceața lor, și-am lăsat ca mireasma să mă-mpresoare, pentru ca eu să-mi port singură de grijă, fără a mai privi insistent spre cei care se erijau în puternicii vremurilor prezente.

PÂRGA

Milian Oros

Împreună cu soția urcam dealul spre cimitir, pe lângă casa lui Pârga.Gospodăria era frumoasă.Casa părea nouă, ridicată probabil de fiu-său pe locul celei vechi, pe care mi-o aduceam bine aminte.Și de badea Gusti, Pârga, cum îi ziceau oamenii, îmi aduceam aminte, deși trecuse de mult în lumea celor drepți. În minte, pentru un timp, i-am revăzut chipul așa cum mi-l mai aminteam de pe vremea copilăriei. Probabil că mi se așezase un zâmbet pe față, căci deodată am auzit-o pe soție întrebându-mă:
- Ce s-a întâmplat?... La ce te gândești?

REGELE PRIBEAG

Elena Dican

       Regii şi împăraţii din poveşti se cuibăreau în sufletul meu de copil întocmai cum erau înfăţişaţi în basme. Se cuibăreau, mă înduioşau şi acolo rămâneau  bătrâneii aceia simpatici şi buni care-şi conduceau cu dreptate ţinuturile peste care domneau. Şi care, de cele mai multe ori, se străduiau să-şi mărite nişte fiice, cam trei la număr în aproape toate poveştile. De fapt, două dintre ele, pe cele mari. Fiindcă, nu ştiu de ce, pentru acestea nu se-nghesuia nici un pretendent. Toţi aspirau, pe capete, la mâna fetei celei mici. Pentru care se şi luptau în toate felurile, cu săbii ascuţite sau în luptă dreaptă, corp la corp, cu diverşi căpcăuni sau zmei. După cum se vede, în poveştile noastre cu regi şi împăraţi, nici măcar personajele negative nu făceau coadă la peţit pentru primele două născute, dorită era doar mezina. Şi nimic nu te-ar fi putut opri, dacă ai fi avut structură de cârcotaş, să te întrebi de ce mai apăreau în poveste prinţesele cele mari. Numai aşa, spre a fi făcute de râs, spre a fi umilite? Pare, astfel, destul de probabil că poveştile nemuritoare mi-au dezvoltat un fel de complex care s-ar putea numi în psihologie complexul primului născut, mă gândesc.

Necazuri înnotătoare

Flora M. Stănescu

Un inspector financiar intră într-un restaurant pe care-l suspecta de ceva timp de unele nereguli. Se așezase la masă, aștepta deja de un sfert de oră, iar ospătarii spuneau bancuri undeva într-un separeu, după cortină. Răsfoia o revistă pe care o citise și recitise dar, nici un ospătar nu se sinchisea de el. Un om beat criță vine și se așează la masa lui, neinvitat.
B- Mă nene, eu când vreau să citesc, stau acasă și mă așez în pat și știi ceva? Numaidecât mă ia somnul.
I – Da? Și ? Uite că pe mine nu mă ia somnul.
B – Aha, d-aia-ți pierzi timpul pe aici, sau vrei să agăți pe cineva ?
I- Da, vreau să-l agăț pe chelner, că-l aștept cam de mult…
B – Aoleuuu! Bre, mata ești din ăiaaa…
I – Dumneata de ce bei așa mult ? Uite în ce hal ești…

MOCIRLA (LĂTRÂND LA LUNĂ ?) ( piesă înt…

Elena Agiu-Neacsu

“Lumea întreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori”
                                                   (William Shakespeare, Cum vă place)


 Personajele:


P1, P2 - ambele cuprinse între 2 vârste (numele sunt de prisos, după cum se va vedea)
Figuranţi de diferite vârste
Un câine maidanez

Decor unic

Un pod orizontal peste râul pe jumătate îngheţat traversează scena, mărginit fiind de o parte şi de alta de o faleză din beton. Ici-colo ţurţuri de gheaţă îi dantelează balustrada.

P1 (mergând pe faleză, oarecum în transă): Sunt liste şi numere şi o să fii...Şi trebuie, toţi spun, un număr...

Omul și scriitorul Ion Luca Caragiale (III)

George PETROVAI

3.Portrete de copii în opera lui Caragiale 

    a)Chipul lui Ionel 

    Concepută în mod intenționat ca o piesetă (cuprinde o succesiune logică, atractivă și bine calculată de scene), cu îndreptățire schița Vizită poate fi considerată portdrapelul creațiilor caragialiene de acest fel. În pofida maximei concentrări și a numărului redus de personaje (naratorul, Maria Popescu, Ionel, jupâneasa), fiindcă asta cere/recomandă genul literar, schița este magistral construită și echilibrată  din punct de vedere literar-artistic, introducându-l pe cititor nu numai în casa, ci și în suficiența burghezului român de la sfârșitul secolului al XIX-lea. 
    Exact ca într-o piesă de teatru, prima grijă a autorului este aceea de-a ne prezenta personajele cu care va „lucra” în continuare, la care în mod firesc adaugă scopul vizitei sale: „M-am dus la Sf. Ion să fac o vizită doamnei Maria Popescu, o veche prietină, ca s-o felicit pentru onomastica unicului său fiu, Ionel Popescu, un copilaș foarte drăguț de vreo opt anișori”. Și cum nu se intră într-o casă străină cu mâna goală, îndeosebi în zi de sărbătoare, autorul i-a dus lui Ionel „o minge foarte mare de cauciuc și foarte elastică”, mult apreciată de băiețelul „îmbrăcat ca maior de roșiori în uniformă de mare ținută”. 

Omul și scriitorul Ion Luca Caragiale (II)

George PETROVAI

2.Opera lui I.L.Caragiale 

    a)Fundamentele procesului de creație umană 

    Indiscutabil că există o diferență esențială între creația divină (cele șase „zile”/epoci ale genezei văzutelor și nevăzutelor din infinitatea spațio-temporală a Universului) și cea umană: Dumnezeu a creat prin uriașa forță a Cuvântului primordial-genitor (doar a rostit Fiat lux și îndată s-a făcut lumină în haosul atemporal!), pe când omul creează cu multă trudă (deseori chiar cu jertfă) și la nivelul limitatei sale condiții de „trestie gânditoare” (Blaise Pascal), proces atotuman în care – ne asigură ilustrul compatriot George Enescu – talentul contribuie cu cel mult 20%, restul de 80% revenind muncii fără preget.