În căutarea omului

Cândva, într-un viitor, mai mult sau mai puţin îndepărtat...
De mai bine de câteva secole, civilizaţia umană, care până atunci se răspândise aproape prin toate colţurile Universului, dispăruse vizibil, după ce timp îndelungat colonizaseră sau transformaseră în baze terestre o multitudine de corpuri cereşti din diferite galaxii. Oamenii, acele fiinţe vii, raţionale, care în urmă cu câteva secole puteau fi întâlniţi aproape pe oriunde, nu mai puteau fi văzuţi decât foarte, foarte rar.
Locul lor fusese luat de propriile lor creaţii, roboţii. Peste tot, cât cuprindeai cu ochii, dădeai doar peste roboţi, calculatoare electronice, computere, maşinării inteligente, ordinatoare, automate, etc., totul, absolut totul fiind electronic, automatizat; iniţial inventat şi construit de om, acea făptură care dispăruse aparent fără motiv, pe neobservate.
Probabil mulţi se vor întreba, pe bună dreptate, cum ajunseseră oare roboţii să se răspândească în aproape întreg Universul şi să-i înlocuiească treptat-treptat pe oameni. Pentru a lămuri acest aspect, trebuie precizat că roboţii nu înlocuiseră brusc oamenii şi nu prin violenţă, luptând împotriva celor cărora le datorau existenţa, dar de care reuşiseră să se desprindă, să nu mai depindă de ei. Nu! Nici un robot nu ucisese vreodată vreo fiinţă umană, de fapt, nici măcar o fiinţă vie, indiferent din ce specie ar fi făcut parte.

Pur şi simplu, dobândind capacitatea de a se descurca singuri, fără control uman, roboţii înlocuiseră pe neaşteptate oamenii, ei fiind mult mai rezistenţi şi neavând nevoie de condiţii speciale pentru supravieţuire. Altfel spus, nu aveau nevoie de hrană, apă, oxigen, temperaturi atmosferice potrivite, forţa gravitaţională cu valoarea 1G şi alte condiţii strict necesare existenţei omului; din aceste motive, pur şi simplu roboţii îi înlocuiseră pe oameni, întâmplându-se aproape în mod asemănător cu ceea ce se petrecuse în trecut pe Terra, când omul ocupa tot mai mult teritoriu pe planeta albastră, în detrimentul animalelor, stricându-le habitatul natural şi obligându-le astfel să se retragă în zone mai restrânse.
Aproximativ astfel se întâmplase şi acum, în cazul roboţilor, de data aceasta cel nefavorizat fiind omul, care se văzuse nevoit să se retragă pe planeta lui de baştină, bătrâna Terra, singura care mai părea accesibilă fiinţelor umane; diferenţa consta în faptul că totuşi oamenii uciseseră multe animale, în timpul partidelor de vânătoare, în timp ce roboţii nu uciseseră nici o fiinţă, umană sau nu, deşi dispuneau de această posibilitate, fiind dotaţi, chiar de cei ce-i construiseră, şi cu armament.
O inedită expediţie intergalactică, formată din trei roboţi, aleşi de către Computerul Central de pe planeta ROB-Alpha T 21, principala bază a inteligenţei artificiale, pornise într-o misiune, intitulată sugestiv „În căutarea omului”. Expediţia ce avea această nobilă însărcinare, era condusă de robotul Super-Star 30, un robot capabil, multifuncţional, dotat cu „creier” electronic miniaturizat, însă foarte performant, dispunând deci de o remarcabilă inteligenţă artificială. Ce să mai? Un „om de fier” demn de toată „încrederea”. Un robot aproape „uman”, inteligent în felul lui. El avea două ajutoare: Sincron 3 şi Blue Med KZ.
Dar de ce oare, din iniţiativa Calculatorului Central, porniseră totuşi, aceşti trei roboţi în această stranie misiune?
Pentru că, la urma urmei, aceste maşinării inteligente ce se răspândiseră în întreg Universul, nu erau decât nişte roboţi şi nu puteau face mai mult decât le permitea lor programa. Roboţii se loviseră de un obstacol de netrecut: Programarea! Căci întreaga lor capacitate de cunoaştere şi înţelegere se limita doar la atât cât fuseseră programaţi de către oameni cu câteva secole în urmă, cu toate că în acest timp, reprezentnţii inteligenţei artificiale reuşiseră să-şi perfecţioneze capacitatea de înţelegere şi chiar programele după care acţionau, rulau şi îşi coordonau întreaga activitate.
În ultimele secole, aceste maşinării inteligente dobândiseră uimitoarea capacitate de a se autoregla, autorepara, autoprograma, autoalimenta, sau, în general, de a-şi îmbunătăţi aspectul exterior şi performanţele personale, cât şi posibilitatea de construi fără efort alte terminale, unităţi cibernetice, roboţi sau alte maşinării inteligente asemănătoare lor sau diferite, fixe sau mobile.
Cu toate astea însă, ei nu puteau concepe nimic în afara programului, oricât de electronică ar fi fost mintea sau creierul lor şi oricât de artificială le-ar fi fost inteligenţa. Deci, practic, ştiinţa era sortită eşecului şi urma să se oprească aici! Drumul ei era barat de un obstacol de neînvins, aceeaşi programare, pe care roboţii n-o puteau depăşi, cu toate eforturile depuse de ei în acest sens, cu toată silinţa pe care şi-o dădeau; nu puteau trece de această barieră dificilă.
Ajunseseră deja la limita superioară a cunoştinţelor lor şi se blocaseră aici. Atât! Până aici! Punct şi fără virgulă! Oare cine s-o mai ia de la capăt?! Pentru roboţi, drumul cunoaşterii era deja gata parcurs, iar odată ajunşi la capătul lui, nici unul nu mai avea posiblitatea de a-l continua. Pentru ei nu existau posibilităţi nelimitate, căci răspunseseră deja la toate întrebările existente cunoscute, iar, evident, pentru că le lipsea imaginaţia, din răspunsurile obţinute, nu puteau dezvolta noi întrebări. Astfel ştiinţa nu mai înregistra nici un progres, nu mai făcea nici un pas înainte şi asta de câteva secole bune... Ştiinţa se oprise aici!
Constatând şi acceptând această tristă realitate, roboţii se vedeau nevoiţi să adopte măsuri drastice. Iată motivele pentru care fuseseră întemeiate aceste cercetări; pentru a-i găsi şi a afla ce s-a întâmplat cu oamenii, unicele fiinţe care ar mai putea continua acest drum, cu mintea lor genială. Căci pentru oameni ştiinţa nu cunoştea limite. Nu exitau obstacole de netrecut în calea lor. Pentru ei, drumul cunoaşterii era cu adevărat nesfârşit. Capacitatea lor de înţelegere putea depăşi orice obstacol ivit în cale şi nu permitea oprirea definitivă. Pentru oameni nu exista „Până aici!”. Punct, însă cu virgulă, iar apoi şi de la capăt. Pentru ei, drumul continua mereu.
Tocmai de aceea, Computerul Central luase decizia de a demara această misiune, în care roboţii porniseră în căutarea celor ce-i creaseră, oamenii.
Astfel, echipa desemnată pentru această misiune, formată din cei trei roboţi, conduşi de Super-Star 30, îşi începură cercetările.
Se cuvine a se preciza de la bun început că în Univers nu existau cyborgi. Cu toţii erau simplii roboţi, calculatoare, computere, sau alte maşinării inteligente, artificiale, care nu aveau în componenţa lor ţesuturi organice sau materie organică. Ei erau alcătuiţi numai şi numai din piese electronice, totalmente anorganice.
Deci roboţii îşi începuseră misiunea. Iar pentru ca această misiune să poată fi încununată de succes, se văzură nevoiţi să afle cât mai multe date despre:

- Calculatorul Central şi planeta Rob-Alpha T 21, pe care se afla acesta;
- galaxii, stele, sisteme planetare şi planete;
- şi, evident, nu în ultimul rând, poate cel mai important, despre oameni şi posibilele locuri unde aceştia ar mai putea fi găsiţi.

Cum în ultimele secole prezenţa oamenilor în Univers fusese mai mult simbolică, roboţii aproape că uitaseră cam cum arătau aceştia. Pentru a lămuri acest lucru şi a-i înţelege mai bine, trebuiau să strângă cât mai multe date despre ei, modul lor de viaţă, obiceiurile lor, în general, aproape tot ce era legat de ei şi se mai putea încă găsi. Pentru o mai bună eficienţă, îşi împărţiră în mod egal sarcinile, fiecare angajându-se să strângă cât mai multe informaţii utile, în domeniul în care fusese repartizat, informaţii pe care ulterior le vor reuni, întocmind un raport final pe care-l vor prezenta spre aprobare Computerului Central, deoarece fără aprobarea acestuia de a-şi continua misiunea, nu puteau întreprinde absolut nimic.

***

Pentru a strânge date cât mai concrete şi exacte, era nevoie ca aceşti trei roboţi să vină pe planeta ROB-Alpha T 21, pentru a avea acces la informaţiile ce erau cuprinse în fişierele Calculatorului Central.
Roboţii cunoşteau foarte bine poziţia exactă a planetei ROB-Alpha T 21, însă nu aveau idee cum ar putea arăta Calculatorul Central, pentru că nici un alt robot nu mai pusese până atunci piciorul pe planetă, pentru a-l vedea şi cu atât mai puţin să fi primit permisiunea de a avea liber acces la informaţiile cuprinse în fişierele sale.
Acest lucru ar fi putut constitui o problemă serioasă, însă nu era cazul, căci roboţii primiseseră deja permisiunea de a veni pe planetă şi de a avea liber acces la toate informaţiile necesare elucidării cazului lor, însă numai la acelea.
Evident, cei trei roboţi nu se puteau arăta surprinşi sau impresionaţi de decizia Calculatorului Central, căci, fiind nişte simplii roboţi, nu aveau sentimente, emoţii sau alte trăiri specific umane.
Tocmai de aceea, nu se simţiră nicicum când zăriră din depărtare faimoasa planetă ROB-Alpha T 21, baza Calculatorului Central, nici când se apropiară vizibil de ea, nici când, în sfârşit, puseseră pentru prima oară piciorul pe suprafaţa ei, fiind primii roboţi sosiţi aici.
Aspectul planetei nu le trezi de fel interesul; tot ce doreau ei era să ducă până la capăt cu bine această misiune care le fusese încredinţată.
Păşiră nepăsători pe suprafaţa planetei, de altfel deloc spectaculoasă, îndreptându-se spre locul în care vor găsi toate informaţiile necesare, conform instrucţiunilor primite.
În scurt timp, ajunseră în locul în care se afla Calculatorul Central. Informativ, aruncară asupra acestuia o primă privire generală, de ansamblu, pentru a-şi forma cât de cât o „primă impresie”, însă nici Calculatorul Central nu li se păru a fi cine ştie ce, deci nu le trezi interesul. La urma urmei, nu era decât un computer ca toate celelalte, deşi, ce-i drept, era unul gigantic. Astfel aflară ce şi cum era Calculatorul Central, memorând datele despre el.
Deci, Calculatorul Central era un terminal gigantic, modern, perfecţionat, ce nu se putea deplasa, nefiind prevăzut cu nici un sistem de locomoţie; el era pur şi simplu fixat pe solul planetei ROB-Alpha T 21. Însă nici n-avea nevoie să se deplaseze, căci, de acolo de unde se afla, controla, coordona şi avea posibilitatea să comunice cu oricare robot, terminal, computer sau altă unitate cibernetică, fie ea mobilă, ori statică (fixă). Acesta era faimosul Computer Central. Fără aceste mici diferenţe, era aidoma oricărui alt computer.
În ceea ce priveşte planeta ROB-Alpha T 21, aceasta era con-siderată principala bază a roboţilor, nu pentru că pe suprafaţa ei s-ar afla o multitudine de „oameni de fier”, ci numai din simplul motiv că acolo era situat Calculatorul Central, „creierul” şi „mintea” tuturor maşinăriilor inteligente existente în Univers, conducătorul şi iniţiatorul tuturor acţiunilor întreprinse de roboţi. Altfel, era doar o planetă mică, tânără şi pustie, inaccesibilă pentru oameni sau alte vietăţi, datorită condiţiilor atmosferice mult prea dure, nefavorabile vieţii organice. Acest lucru însă nu-i afecta pe roboţi, ei putând rezista oricăror condiţii. Tocmai datorită rezistenţei lor, roboţii se putuseră răspândi aproape prin întreg Universul, expansiunea lor rapidă necunoscând limite.
ROB-Alpha T 21 era deci o planetă de dimensiuni modeste, situată în apropierea centrului unei galaxii spirale încă în formare, o planetă mai nouă, recent apărută (relativ în ultimele milenii), într-un sistem planetar tânăr, încă în formare şi el; planetă nepopulată, decât de către roboţi, în ultimele secole. De fapt, mai exact, nici măcar de către aceştia, ci doar de către Computerul Central.
Planeta se numea ROB-Alpha T 21, deoarece, din momentul în care roboţii invadaseră mai toate planetele, schimbaseră toate denumirile vechi (cele puse de oameni), dând noi denumiri tuturor corpurilor cereşti cunoscute.
Iar toate aceste denumiri noi date de către roboţi, începeau cu iniţialele ROB, diferind doar prin următoarele cifre sau litere.
De la ROB-1, până la ROB-Alpha, Beta, Theta, Gamma, Delta, etc, A, B, C, D, ... , X, Y, Z-999999. Roboţii denumiseră astfel, cu prefixul ROB, nu numai planetele, ci absolut toate corpurile cereşti existente cunoscute, deci inclusiv stelele, galaxiile, găurile negre, pulsarii, quasarii, cometele, sateliţii naturali, novele, supernovele, etc.
Diferenţa consta în faptul că, în cazul celorlalte corpuri cereşti (cu excepţia planetelor), după prefixul ROB urma un cuvânt sau prescurtarea unui cuvânt care să specifice despre ce fel de corp ce-resc era vorba. De exemplu, în cazul stelelor, după nelipsitele iniţiale ROB, urma cuvântul STAR, scris tot cu majuscule, cuvânt care avea menirea de a indica faptul că era vorba despre o stea. De abia după acest cuvânt, urmau alte litere sau cifre, iar de obicei, într-un sistem planetar, planetele erau identificate cu denumiri aproape identice cu a stelei centrale a sistemului, lipsindu-le cuvântul STAR şi fiind diferenţiate prin numerotaţie.
Spre exemplu, steaua centrală a sistemului planetar din care făcea parte planeta ROB-Alpha T 21 era identificată cu denumirea ROB STAR Alpha T 10, prima ei planetă fiind ROB-Alpha T 11, apoi ROB-Alpha T 12, ... , planeta pe care îşi avea sălaşul Computerul Central fiind a unsprezecea a sistemului, dar nu şi ultima, întreg sistemul având în componenţă până la data la care se aflau 25 de planete, ultima fiind ROB-Alpha T 35.
Tot astfel, după noile denumiri, Soarele era identificat prin noua sa denumire ROB STAR Gamma X 9915, iar planetele sale astfel: fostei planete Mercur îi revenea denumirea ROB-Gamma X 9916; Venus era acum ROB-Gamma X 0017; Terra (Pământ) fiind unica planetă din tot Universul care-şi păstrase vechea denumire, roboţii considerând că acesteia nu trebuia să-i modifice numele; următoarea planetă a sistemului solar, Marte, era ROB-Gamma X 9918; apoi Saturn, ROB-Gamma X 9919; Jupiter, ROB-Gamma X 9920; Uranus era acum ROB-Gamma 9921; Neptun, ROB-Gamma X 9922; şi Pluto devenise ROB-Gamma X 9923.
Cum planeta Terra se numea tot astfel, nici satelitului natural al Terrei nu-i schimbaseră roboţii denumirea, acesta fiind în continuare Luna, aceeaşi veche şi bătrână Lună.
Altfel, celorlalţi sateliţi ai planetelor li se schimbaseră denumirile, în funcţie de planeta în jurul căreia orbitau. Spre exemplu, sateliţii lui Marte (acum ROB-Gamma X 9918), Phobos şi Deimos (Spaima şi Teroarea), erau identificaţi acum prin denumirile ROB SAT Gamma X1 9918 şi ROB SAT Gamma X2 9918.
Galaxia noastră spirală, Calea Lactee, era denumită acum ROB GAL Gamma M 90.
Iar exemplele de acest gen ar putea continua la nesfârşit, însă n-ar avea rost să înşiruim aici toate vechile şi noile denumiri. Important de reţinut ar fi faptul că, inevitabil, prefixul ROB era omniprezent, absolut peste tot, în noile denumiri atribuite de către roboţi tuturor corpurilor cereşti, cu excepţia Terrei şi satelitului ei natural, Luna. De ce oare roboţii nu schimbaseră şi aceste denumiri?! Să fi ţinut ei oare cont de faptul că Terra era planeta oamenilor? Nu putem şti!

***

Aflându-se pe suprafaţa planetei ROB-Alpha T 21, faţă în faţă cu uriaşul Computer Central, roboţii încercau să strângă datele necesare întocmirii raportului. Aveau nevoie de cât mai multe informaţii despre om.
În acest scop, intrară în baza de date a Informatorului Ştiinţific, unul dintre fişierele Computerului Central, unicul la care aveau acces, de unde puteau extrage informaţiile ce se mai păstraseră despre fiinţele umane. Iată deci spicuirile celor trei roboţi, din Informatorul Ştiinţific:
„Din curiozităţile naturii: Omul.
Vă informăm despre om, această miraculoasă curiozitate a naturii, unica fiinţă vie, raţională, care a supravieţuit în galaxie. Omul este deci un mamifer biped, urmaş al maimuţelor, de genul primatelor, o fiinţă raţională, simpatică, inteligentă.
Părţi componente:
- patru membre, prevăzute cu câte cinci degete fiecare. Două dintre aceste membre sunt superioare şi se numesc mâini, celelalte două, inferioare, fiind denumite picioare. Membrele sunt bine dezvoltate şi folosesc la satisfacerea diverselor nevoi. Cele inferioare, picioarele sunt utilizate la mersul pe jos (atunci când nu există alte mijloace de transport), iar cele superioare sunt utilizate în diverse scopuri, mai mult sau mai puţin folositoare.
- un trup, deasupra căruia, pe umeri, se află gâtul, susţinătorul capului. Acesta din urmă este sau nu prevăzut cu fire de păr şi cu alte organe, folosite la anumite simţuri umane, capul fiind dotat cu ochi, destinaţi văzului; urechi, destinate auzului; nas, destinat mirosului; şi gură, destinată vorbirii şi hrănirii.
În interior, sunt alcătuiţi din mai multe organe şi aparate (însă nu electronice, ci organice). Fiind organisme vii, nu conţin microcipuri, circuite electronice sau alte piese cunoscute nouă, ci sunt formaţi din celule organice vii, microscopice, care conţin molecula de ADN, răspunzătoare de individualitatea fiecăruia, prin codul genetic personal. Tot molecula de ADN transmite caracterele ereditare de la o generaţie la alta.
Unul dintre organele principale ar fi creierul, situat în cutia craniană (cea aşezată cu ajutorul unui gât pe umeri, deasupra trupului); se presupune că acest creier ar fi esenţa gândirii umane şi ar coordona întreaga activitate specific umană, sau altfel spus, mai pe înţelesul nostru, baza lor de date. Cu acest creier, unii oameni gândesc, alţii nu prea; cei mai mulţi îl posedă degeaba.
Un alt organ principal ar fi cel denumit inimă, care îndeplineşte un rol vital în organismul uman şi coordonează funcţionarea acestuia.
Celelalte organe sunt mai puţin interesante, din punctul nostru de vedere.
Ca mediu de viaţă, oamenii locuiesc în grupuri mai restrânse sau prea aglomerate şi sunt organizaţi în mai multe clase sociale, orice ar fi acelea.
Oamenii sunt de două genuri: masculin şi feminin (sau poate masculi şi femele), dar se cunosc mai multe feluri de oameni, după specie, rasă, caracter sau comportament.
Ei au apărut pe Terra, evoluând, de-a lungul a câtorva mii de ani, de la o specie primitivă, la una civilizată, raţională, ajungând să domine nu doar pe suprafaţa planetei lor, ci şi în afara acesteia.
Ca orice organism viu, ei se nasc mici şi neştiutori, cresc, învaţă, trăiesc un anumit număr de ani, apoi îmbătrânesc şi mor, de-a lungul vieţii putând fi reparaţi, sau cum zic ei, vindecaţi, de mai multe ori, prin anumite metode medicale, dacă se îmbolnăvesc, adică li se defectează ceva în funcţionarea organismului.
Oamenii şi-au construit locuinţe, în care convieţuiesc mai multe persoane înrudite, alcătuind ceea ce ei denumesc o familie. Pentru a se deplasa mai repede şi pe distanţe mai mari, au construit diverse mijloace de transport.
Ei comunică prin vorbire, având un limbaj complex, cu multe cuvinte, formate prin asocierea sunetelor cu lucruri, fiinţe, idei.
Pe noi, roboţii, ne-au construit pentru a-i ajuta în activităţile lor, acolo unde lor le era prea dificil sau nu se puteau descurca. Şi cam atât am găsit în Informatorul Ştiinţific despre oameni, iar altceva nu mai ştim.”

***

„Răsfoind” câteva „pagini” din baza de date a Informatorului Ştiinţific al planetei ROB-Alpha T 21, roboţii au găsit zeci de fişiere conţinând informaţii despre oameni şi planeta lor albastră, bătrâna Terra, fişiere care le-au stârnit, pe bună dreptate, curiozitatea. Datele înscrise în acest informator pot fi soluţia problemei pe care încercau s-o elucideze. Ei au prezentat deci, pe scurt, câteva date şi spicuiri din „Informatorul ştiinţific”, lăsându-vă să judecaţi şi să deduceţi ce s-a petrecut în ultimele secole, precizând că toate aceste date au fost înscrise în Informator de către Computerul Central şi alţi câţiva roboţi, spre punerea la curent cu situaţia existentă a celorlalţi. Iată o parte a raportului celor trei roboţi:
„Din câte am înţeles, noi, roboţii, suntem creaţiile minţii şi mâinilor oamenilor. Decăderea civilizaţiei lor se datorează tehnicii mult prea avansate; altfel spus, principala cauză am fi fost noi, propriile lor creaţii, care până la urmă am depăşit capacitatea lor de înţelegere. Noi, roboţii, propriile lor invenţii, cei ce dominăm acum, am preluat ştafeta. Oamenii, cei care în trecut populau aproape întreg Universul, s-au retras acum pe planeta lor de baştină, denumită impropiu Pământ, o planetă a cărei suprafaţă este formată în cea mai mare parte din apă, aceasta ocupând mai mult de 70%.
Totuşi, acestor oameni le suntem datori, lor trebuie să le mulţumim pentru existenţa noastră şi pe ei ar trebui să-i respectăm. Indiferenţa cu care i-am tratat în ultimul timp, după ce i-am întrecut, i-ar putea nemulţumi, pe bună dreptate. Totuşi, oamenii n-au spus nimic în acest sens. Studiindu-i cu mai mută atenţie, ar trebui să ne dăm seama că nu sunt răi şi ar merita din partea nastră mai multă consideraţie decât le-am acordat în ultima perioadă. Faptul că i-am înlocuit nu-i poate lipsi de drepturile care li se cuvin în mod normal, pentru că, deşi i-am substituit, nu putem contesta realitatea: suntem creaţiile lor! Iar cu mintea lor genială, ne-ar putea stăpâni din nou. Trebuie să acceptăm că n-au fost complet depăşiţi; ştiinţa nu s-a oprit în loc pentru ei. Ei pot gândi, pot inventa din nou multe lucruri utile, pe care să le folosească în scopuri paşnice sau nu. Reabilitarea lor depinde însă acum de noi.”
În urma cercetărilor întreprinse de echipajul roboţilor, aceştia ajunseseră la concluzia, incontestabilă, că se impunea să se deplaseze spre Terra, pentru a-i găsi pe oamenii care mai erau acolo, dacă mai erau şi a aduce câţiva dintre ei pe ROB-Alpha T 21, baza roboţilor, unde-şi avea „sediul” Computerul Central.
Aceasta era hotărârea celor trei roboţi, hotărâre pe care urmau s-o preznte spre aprobare Computerului Central, împreună cu raportul întocmit de ei şi rezultatele cercetărilor întreprinse în urma consultării datelor din Informatorul Ştiinţific.
Concluzia certă la care ajunseseră cei trei roboţi era că trebuiau să aducă vreo câţiva reprezentanţi ai oamenilor de pe Terra, probabil specialişti în informatică, pentru ca aceştia să comunice direct cu Computerul Central, să „negocieze” tot ceea ce era necesar pentru soluţionarea problemei cu care se confruntau roboţii.
După ce i-au prezentat Calculatorului Central raportul întocmit de ei şi toate celelalte date strânse din Informatorul Ştiinţific, anexate raportului, roboţii au primit misiunea de a se deplasa spre planeta Terra, unicul astru care-şi păstrase vechea denumire chiar şi-n nomenclatura utilizată de către roboţi, pentru a afla de ce oamenii se retrăseseră şi se înghesuiseră pe propria lor planetă, fără a mai da vreun semn care să le certifice existenţa în restul Universului.
Computerul Central aprobă toate cererile şi hotărârile celor trei roboţi, aşa că acestora nu le rămânea decât să se mai documenteze în legătură cu poziţia exactă a panetei Pământ şi să pornească spre aceasta.
Însă Computerul Central le puse în vedere ca, după ce vor găsi planeta Pământ, cei câţiva oameni pe care-i vor aduce pe ROB-Alpha T 21 să fie, de preferinţă, oameni de ştiinţă, dintr-un oraş nu foarte mare, dar nici prea mic, cu un număr mediu de locuitori cuprins între 2-300000, un centru universitar, dintr-o ţară nu foarte dezvoltată din punct de vedere economic, dar nici prea înapoiată, nici foarte puternică din punct de vedere politic, o ţară cu un teritoriu nu foarte mare şi nici cu un număr de locuitori prea mare. Acestea erau dispoziţiile primite de la Computerul Central, pe care cei trei roboţi erau nevoiţi să le respecte, principalul terminal al inteligenţei artificiale luând aceste decizii ca măsură de protecţie pentru maşinăriile pe care le reprezenta.

***

Roboţii nu aveau nevoie de o navă spaţială sau de un alt mijloc de transport intergalactic pentru a se deplasa, ei fiind capabili să călătorească individual, cu viteze uimitoare, alimentându-se constant în timpul zborului cu combustibilul necesar, aşa că au pornit fără întârziere în căutarea Terrei, a cărei poziţie exactă o uitaseră cu desăvârşire. De aceea, mai înainte, trebuiau să stabilească unde anume se afla planeta căutată.
După mai multe încercări nereuşite, o localizară, în sfârşit. Era pozţionată în fosta galaxie spirală „Calea Lactee”, actualmente denumită ROB GAL Gamma M 90, în sistemul solar, fiind a treia planetă a acestui sistem.
Soarele, steaua centrală a sistemului era un astru de vârstă medie, de dimensiuni modeste pentru o stea, actualmente identificată sub denumirea ROB STAR Gamma X 9915.
În sfârşit, cei trei roboţi se apropiară de obiectivul misiunii lor, Terra, aceeaşi, ca întotdeauna.
Confecţionaţi dintr-un aliaj superrezistent, materia interstelară de orice tip nu le dăuna în nici un fel roboţilor, nu le afecta aspectul exterior. Ei puteau rezista oriunde, indiferent de temperatură, gravitaţie, de compoziţia mediului extern, sau în oricare alte condiţii.
Astfel, fără nici un pericol pentru ei, se înscriseră pe o orbită circumterestră, evoluând nestingheriţi în jurul bătrânei planete, încă însoţită de fidelul ei satelit natural, Luna. Dacă membrii expediţiei n-ar fi fost nişte roboţi, cu siguranţă că ar fi admirat fără prefăcătorie frumuseţea pe care bătrâna Terra încă şi-o mai etala.
Privită însă de nişte roboţi, nu părea cu nimic mai deosebită decât ceilalţi aştrii, ba chiar, fiind bătrână, părea ofilită, aflată în ultimul stadiu al existenţei sale. Cu toate astea însă, multe alte planete păleau în faţa frumuseţii obosite, dar naturale, a bătrânului Pământ.
Astfel se înfăţişă înaintea celor trei roboţi, o planetă mică, aparent nesemnificativă, încă predominant albastră, învăluită de stratul atmosferic subţirel şi de aburul fin al norilor, printre care se distingeau nu foarte greu, dar nici prea uşor, continentele.
Roboţii scanară suprafaţa terestră, pentru a obţine informaţii exacte. În urma acestei acţiuni descoperiră că, între timp, configuraţia continentelor se schimbase, era cu totul alta decât cea pe care o ştiau ei, probabil datorită mişcării plăcilor tectonice, ce modificase apreciabil aspectul bătrânei planete, leagănul speciei umane şi ultimul ei refugiu. Însă cel mai important amănunt dintre toate era acela că da, pe suprafaţa planetei semnalară existenţa celor pe care îi căutau: oamenii! Deşi nu într-un număr foarte mare, erau totuşi acolo, prezenţi pe suprafaţa planetei albastre.
Roboţii găsiseră două dintre obiectivele căutate: planeta Terra şi oamenii. Le mai rămânea să aleagă locul potrivit, unde să coboare, pentru a-şi duce până la capăt misiunea. În acest scop, continuară scanarea suprafeţei terestre, de sus, de pe orbită.
Îşi opriră atenţia asupra unui oraş nu foarte mare, nici prea mic, cu un număr de locuitori cuprins între 2-300000, ce părea a corespunde cerinţelor formulate de Computerul Central, fiind vorba despre un centru universitar dintr-o ţară nu foarte mare ca suprafaţă sau număr de locuitori, nici foarte dezvoltată din punct de vedere economic, dar nici prea înapoiată, o ţară pe care locuitorii ei o numeau România, oraşul cu pricina fiind identificat de către oameni cu denumirea Craiova, deci tot această denumire o acceptară şi cei trei roboţi.
Părând a fi exact ceea ce căutau ei, cei trei roboţi hotărâră să coboare în acest oraş, pentru a-şi continua misiunea.

***

Era o zi senină, călduţă, de sfârşit de primăvară. Trecătorii aflaţi întâmplător pe străzile oraşului Craiova avură ocazia să vadă ceva ce oamenii nu mai văzuseră de foarte mult timp: trei roboţi, care survolau zona, în căutarea unui loc în care să coboare pe pământ.
De când roboţii le luaseră locul, oamenii renunţaseră aproape definitiv la aparatura electronică inteligentă sau nu, care să-i ajute în activitatea lor zilnică, revenind, mai mult sau mai puţin cu voia lor, la vechile obiceiuri şi învăţând din nou să se descurce singuri, fără aportul maşinăriilor inteligente.
Prezenţa celor rei roboţi nu-i înspăimântă însă; nu li se păru înfiorătoare, ci doar stranie. Chiar dacă renunţaseră la serviciile roboţilor, oamenii nu uitaseră că aceştia erau totuşi creaţiile lor, menite să le uşureze munca, să ducă greul, să se implice acolo unde ei, fiinţe vii, nu puteau. Li se părea însă ciudat ca aceşti roboţi, care dobândiseră în timp capacitatea de a se descurca singuri, fără a mai avea nevoie de prezenţa oamenilor, ca îndrumători direcţi, să reapară pe bătrâna Terra, după atâta amar de vreme, în care nu li se mai semnalase deloc prezenţa.
Deci oamenii nu intrară în panică, fugind îngroziţi, să se adăpostească din calea celor trei roboţi, fiind convinşi că maşinăriile inteligente nu veneau „în vizită” în scopuri ofensive. Îi întâmpinară deci cu indiferenţă, continuându-şi nepăsători plimbarea pe străzile oraşului.
În mijlocul unei asemenea mulţimi coborâră cei trei roboţi, în apropierea Universităţii, spre care se îndreptară, de cum atinseră solul. Păreau nişte apariţii stranii, printre trecătorii grăbiţi, îmbrăcaţi mai mult sau mai puţin modern sau elegant.
Ei, fiind metalici, nu aveau nevoie de nici un fel de haine, care să-i acopere, „straiele” lor fiind constituite din aliajul extern dur, rezistent, îmbinat în mod plăcut, ingenios. Datorită acestui aliaj nu întâmpinaseră probleme în momentul intrării în atmosfera terestră; frecarea cu atmosfera nu le provocase nici o daună celor trei roboţi, „învelişul” lor extern dovedindu-se a fi bine ales, bine realizat.
Intrară nestingheriţi în Universitate, le comunicară celor prezenţi acolo ce căutau şi chiar găsiră trei oameni de ştiinţă dispuşi să facă deplasarea până pe planeta ROB-Alpha T 21, pentru a rezolva problema cu care se confruntau roboţii. Dintre cei trei, unul, mai în vârstă, era profesor universitar, iar ceilalţi doi, mai tineri, elevii săi, studenţi la informatică, deci numai potriviţi, pentru că se pricepeau încă să lucreze cu computerele, chiar dacă în ultimul timp nu avuseseră ocazia să desfăşoare practic o asemenea activitate, decât teoretic, prin intermediul cărţilor, caietelor şi altor materiale de acest gen, la care fuseseră nevoiţi să revină.
Normal însă, fiind vorba despre nişte oameni, cei trei aveau nevoie de condiţii speciale pentru a efectua deplasarea, condiţii pe care nu se sfiiră să le expună:
- costume de protecţie speciale, prevăzute cu sisteme performante de alimentare continuă cu oxigenul necesar respiraţiei, costume care să-i protejeze în acelaşi timp de condiţiile atmosferice nefavorabile vieţii, de radiaţiile periculoase organismului uman şi care să fie dotate şi cu minitransmiţătoare sau altceva asemănător, acestea având rolul bine determinat de a le permite celor trei comunicarea prin viu grai în timp ce purtau respectivele costume
- haine
- apă potabilă
- hrană suficientă pe toată perioada deplasării
- şi normal, o navă spaţială, fără de care deplasarea până la baza roboţilor n-ar fi posibilă, oamenii nefiind dotaţi individual cu cine ştie ce sisteme sofisticate de propulsie, care să le permită deplasarea prin spaţiul intergalactic, fără a fi nevoie de un mijloc special de transport.
Pentru că primiseră aprobarea Computerului Central, roboţii îi asigurară că le vor îndeplini toate aceste cerinţe. Aveau însă nevoie de ceva timp pentru a obţine ceea ce li se solicitase, dar cel târziu ziua următoare, de dimineaţă, vor avea la dispoziţie tot ceea ce le era necesar deplasării spre ROB-Alpha T 21.
Cei trei oameni de ştiinţă părură a fi de acord cu termenul stabilit. Înţelegându-se astfel, cei trei roboţi se retraseră, urmând a se întâlni în acelaşi loc ziua următoare, de dimineaţă.
Între timp, roboţii aveau să-i transmită Computerului Central toate aceste detalii, fără a fi nevoie să părăsească suprafaţa Terrei în acest scop.
Computerul Central acceptă toate solicitările oamenilor, putând începe astfel demersurile pentru apropiata reîntâlnire dintre oameni şi maşinării.
Cei trei roboţi primiră deci răspuns că dimineaţa următoare, nava spaţială necesară oamenilor pentru a-i aduce pe aceştia pe planeta ROB-Alpha T 21 va fi acolo, în apropierea oraşului pe care-l aleseseră roboţii pentru îndeplinirea misiunii lor, indicându-le cu exactitate locul în care se va afla nava respectivă, ca roboţii să ştie unde s-o caute, unde s-o găsească.
Ceea ce nu ştiau însă cei trei roboţi porniţi în această misiune era faptul că, de îndată după plecarea lor, acei trei oameni aleşi de ei, începură să pună la cale un plan, pe care-l ticluiră rapid, prin care sperau să reuşească reabilitarea speciei umane în Univers, redobândirea poziţiei dominante, recâştigarea drepturilor ce li se cuveneau, în calitate de creatori ai roboţilor şi celorlalte maşinării inteligente.
Încercau deci să-i „supună” din nou pe aceştia, dar probabil că acelaşi lucru l-ar fi încercat oricare alţii ar fi fost aleşi de către roboţi în locul lor.
Pentru a reuşi ceea ce-şi propuseseră, profesorul şi cei doi studenţi ai săi realizară un micuţ dispozitiv, pe care-l vor ataşa Computerului Central, în momentul în care li se va permite accesul la acesta, un dispozitv cu ajutorul căruia vor prelua controlul imediat asupra unităţii principale din lumea roboţilor şi implicit, asupra tuturor celorlalte maşinării inteligente existente, toate fiind coordonate de către Computerul Central.
Deşi, practic nu mai lucraseră de foarte mult timp cu computerele sau alte maşinării inteligente, decât teoretic, totuşi, oamenii nu uitaseră deloc cum să lucreze cu acestea, deci celor trei oameni de ştiinţă nu le fu greu să realizeze acel dispozitiv; încă mai aveau chiar şi piesele componente necesare.
Pentru a introduce datele necesare micuţului dispozitiv să „cucerească” memoria Computerului Central, sau măcar s-o „viruseze”, cei trei oameni de ştiinţă utilizară un computer rudimentar încă existent în Universitate, care în mod sigur nu se afla sub comanda sau sub influenţa Computerului Central, computer care nu mai fusese pornit deloc de vreo câteva secole.
Din fericire pentru cei trei, după ce îndepărtară stratul de praf depus pe unitatea centrală, pe tastatură, pe monitor şi chiar pe mouse, introduseră în priză cablul de alimentare al computerului, apoi apăsară pe butonul de pornire, acesta se dovedi încă funcţional, pe monitor încărcându-se programul utilitar „Windows XP”.
Constatând faptul că totuşi computerul lor funcţiona, deşi nu-l mai aprinsese nimeni de foarte mult timp, cei trei se puseră pe lucru, sperând să termine în timp util ceea ce aveau de gând, adică înainte de sosirea roboţilor, chiar dacă acest lucru presupunea să rămână întreaga noapte acolo, să lucreze, deci să nu doarmă deloc sau să plece spre casele lor. Merita însă efortul, iar dacă vor reuşi, vor fi îndeajuns răsplătiţi pentru o noapte de neodihnă, de nesomn.

***

Ziua următoare, de dimineaţă, roboţii, foarte punctuali, sosiră la locul de întâlnire, pentru a-i conduce pe cei trei oameni de ştiinţă, după cum se înţeleseseră, la marginea oraşului, unde naveta spaţială îi aştepta deja, gata de plecare spre ROB-Alpha T 21.
Cei trei nu protestară; îi urmară pe roboţi fără a şovăi, iar aceştia îi conduseră, într-adevăr, până în dreptul unei moderne nave spaţiale. Prezenţa acesteia nu-i impresionă pe cei trei, deşi navele spaţiale erau de mult doar o amintire pe Terra; nimeni nu le mai folosise de foartă multă vreme.
Profesorul şi studenţii intrară în navă, fără a se mira de confortul din interior. Roboţii rămaseră însă afară, preferând să călătorească în acelaşi mod în care sosiseră, nu la bordul navei, alături de oamenii aleşi de ei pentru îndeplinirea misiunii.
Drumul până la ROB-Alpha T 21 fu parcurs destul de repede, nava fiind „ghidată” de pilotul automat, care avea memorat doar acest traseu.
Cei trei roboţi nu întâmpinară dificultăţi în a se menţine cât mai aproape de navă, deci toţi ajunseră la destinaţie în acelaşi timp.
Pentru că pe suprafaţa planetei ROB-Alpha T 21 condiţiile atmosferice şi nu numai nu erau deloc prielnice oamenilor, cei trei ocupanţi ai navei se văzură nevoiţi să îmbrace costumele speciale de protecţie, fără de care n-ar putea supravieţui pe planetă sau n-ar putea părăsi bordul navei.
Acest lucru putea constitui o problemă destul de gravă, serioasă, însă cei trei sperau să treacă peste ea cu bine; pentru a reuşi, exersaseră în timpul călătoriei cu nava spaţială, echipaţi cu acele costume, deşi în interior nu aveau nevoie de ele.
Roboţii îi conduseră pe cei trei oameni de ştiinţă până în dreptul Computerului Central, apoi ei se retraseră, părăsind suprafaţa planetei ROB-Alpha T 21. Misiunea lor se încheiase, din punctul lor de vedere, cu succes, fiindcă îşi îndepliniseră obiectivul, adică găsiseră ceea ce căutaseră: reprezentanţi ai omenirii, care să-i ajute pe roboţi în depăşirea obstacolului ce se ivise în calea lor, împiedicându-i să devină mai sofisticaţi, mai performanţi.
Prin urmare, Super-Star 30, Sincron 3şi Blue Med KZ porniră fără întârziere spre locurile în care se aflaseră iniţial, înainte de a fi plecat în această misiune, lăsându-i pe cei trei oameni singuri, faţă în faţă cu uriaşul terminal cunoscut drept Computerul Central.
Cei trei priviră spre maşinăria din faţa lor, încercând să-şi păstreze calmul, să nu intre în panică, deşi Computerul Central nu-i impresionă foarte mult şi nu erau emoţionaţi din cauza acestuia, ci mai mult datorită faptului că urmau să supună din nou acest gigant şi odată cu el, toţi ceilalţi roboţi din Univers.
Desigur, Computerul Central, fiind doar o maşinărie, nu putea să-şi dea seama de emoţiile celor trei, nu înţelegea sentimentele şi trăirile umane, deci nu exista riscul ca oamenii de ştiinţă să se dea de gol faţă de uriaşul terminal, mai ales că purtau şi costume speciale de protecţie, prin a căror cască li se distingeau cu greu trăsăturile; totuşi, cei trei preferară să fie foarte precauţi şi rezervaţi în a se manifesta.
Aveau totul dinainte pregătit, deci ştiau exact ce şi cum să facă. Iar pentru că li se permisese accesul, se părea că nu vor întâmpina greutăţi în a-şi pune planul în aplicare, Computerul Central nebănuind ce aveau ei de gând.
Profesorul intră în baza de date a Computerului Central, verificându-i fişierele existente, deşi, evident, nu chiar pe toate.
Aşteptând momentul oportun sau măcar un semn din partea profesorului lor, cei doi tineri studenţi asistau doar deocamdată, având însă dispozitivul pregătit în orice clipă pentru intervenţie, iar la un moment dat, pe neaşteptate, chiar îl ataşară Computerului Central. Acesta nu putea protesta nicicum; era doar o maşinărie fixă, fără posibilitatea de a se deplasa de pe locul în care era fixat.
Dacă programul după care lucra îi era protejat împotriva unor asemenea intervenţii din afară, acest amănunt nu-i împie-dică deloc pe cei trei să-şi ducă planul până la capăt cu succes; odată ce le permisese accesul în baza de date, Computerul Central renunţase automat la orice protecţie.
Prin urmare, dispozitivul creat de cei trei se dovedi efi-cient, lucrând rapid şi „curat”, îndeplinindu-şi cu bine rolul pentru care era menit, Computerul Central fiind „luat prin sur-prindere, nepregătit.”
Pentru că dispozitivul lor funcţionase, aşa cum se şi aşteptau, cei trei apăsară butonul de oprire, Computerul Central fiind, pentru prima oară după câteva secole de funcţionare fără întrerupere, stins.
Din acest motiv, iată cum, dintr-o dată, toţi roboţii şi toate unităţile cibernetice existente în Univers, fiind coordonate de către Computerul Central, îşi încetară brusc orice activitate, paralizând parcă, preţ de câteva clipe, doar până-n momentul în care cei trei oameni de ştiinţă reporniră uriaşul; acum însă, deţineau controlul absolut asupra acestuia şi a tuturor celorlalte unităţi electronice din Univers.
Deconectară micuţul dispozitiv, apoi începură să reprogrameze Computerul Central, după preferinţele lor, coordonând, pe rând, activitatea roboţilor şi a celorlalte maşinării inteligente existente.
Reuşiseră deci să „supună” din nou inteligenţa artificială, adică exact ceea ce-şi propuseseră. N-aveau însă de gând să rămână pe suprafaţa planetei ROB-Alpha T 21. Deciseră deci să se întoarcă pe Terra, de unde puteau ţine acum sub control Computerul Central, prin intermediul aceluiaşi dispozitiv micuţ pe care-l vor conecta la orice computer banal de pe Terra, chiar dacă ar fi vorba despre vreunul neperformant, rudimentar, ca acela încă existent întâmplător în Universitate, în oraşul Craiova.
Deciseră, evident, să se revină la denumirile puse de oameni tuturor corpurilor cereşti, lăsând însă valabilă denumirea planetei pe care se afla Computerul Central, aceasta rămânând în continuare ROB-Alpha T 21, acum singura care avea în componenţa denumirii sale prefixul „ROB”, aşa cum şi roboţii nu schimbaseră denumirea planetei albastre, Terra.
Se urcară apoi în nava cu care veniseră până aici şi programară rapid pilotul automat să-i ducă înapoi, pe Terra, pentru a le comunica şi celorlalţi rezultatul acestei misiuni, favorabil oamenilor.
Însă cei trei roboţi, Super-Star 30, Sincron 3 şi Blue Med KZ îşi făcuseră datoria, iar din punctul lor de vedere îşi îndepliniseră cu succes misiunea ce le fusese iniţial încredinţată, deci nu avea ce să li se reproşeze; aduseseră pe suprafaţa planetei ROB-Alpha T 21 trei reprezentanţi ai omenirii, capabili să-i scoată din impas pe reprezentanţii inteligenţei artificiale şi respectaseră toate instrucţiunile primite de la Computerul Central. Şi nici nu greşiseră deloc; astfel ştiinţa îşi putea continua drumul, oamenii nefiind dependenţi de nici o programare.
Şi pentru că datorită acestor trei roboţi reuşiseră să dobândească din nou controlul total asupra inteligenţei artificiale, oamenii de ştiinţă deciseră să-i ia cu ei pe Terra.
Astfel, Super-Star 30, Sincron 3 şi Blue Med KZ reveniră pe ROB-Alpha T 21, însoţind nava spaţială, deşi nu la bordul ei, înapoi, spre planeta albastră, bătrâna Terra, unde puteau fi întâmpinaţi ca nişte adevăraţi eroi şi trataţi ca atare.
Iar începând din acel moment, dacă doreau acest lucru, oamenii se puteau răspândi din nou prin întreg Universul, îşi puteau reocupa bazele terestre, de mult abandonate, le puteau moderniza, adaptându-le condiţiilor actuale, utilizând aparatura existentă, perfecţionată în ultimul timp de către roboţi şi celelalte unităţi electronice inteligente.
Astfel se încheiase această inedită misiune a roboţilor, intitulată sugestiv „În căutarea omlui”, cu victoria, în final, după cum era de aşteptat, a... Omului, care-şi reocupase, pe merit, poziţia dominantă în Univers, fără a se fi dus o luptă distructivă, sângeroasă, între oameni şi roboţi, ci doar printr-o simplă intervenţie asupra Computerului Central, prin intermediul unui micuţ dispozitiv, realizat la repezeală de cei trei oameni de ştiinţă, într-o singură noapte de nesomn.