Inima mării

De ce ne place marea!? Fiindcă seamănă cu o inimă de om! E nesfârşită şi se uneşte cu cerul la fel de albastru. Pe nisipul ei se desenează o inimă de om. La ţărmul ei castele de nisip construite se dărâmă precum iluziile frumoase pe care le vezi pierdute printre lacrimi acolo pe nesfârşitul mării fie în amurg fie la răsărit. Adormi cu zgomotul talazurilor mării chiar dacă te gândeşti la iubită, totul e zbucium când pierzi iubirea. De ce să mai mergi la mare? Ca să-ţi auzi glasul inimii metamorfozat în zbuciumul valurilor!? De ce să mori de dorul clipelor împreună întinzând zadarnic mâinile spre orizontul nesfârşit de apă! Vrei să fii un Ulise să te pierzi în 20 de ani pe mare încercând să te reîntorci la ea-Penelopa ta!? Citeşte-l pe Homer cel orb el doar şi-a imaginat iubirea pe când tu ai iubit orbeşte. Marea e ca inima unui om îndrăgostit. E nesfârşită, năvalnică şi tare zbuciumată când pierde iubirea. Ştii bine că marea e ca inima inundată de iubire unde înoată peştii odată cu glasurile amintirilor şi unde li se umezesc ochii pironiţi în zarea amurgită. Când erai copil visai să fii argonaut, să străbaţi toate mările inclusiv marea iubirii. Un corsar ţi-ar fi spus că toate mările sunt iubiri dacă te conduc la o comoară. Dar tu desigur nu vei fi un visător să te ascunzi în podul casei, să cercetezi cu telescopul rudimentar noaptea cerul iar în vise mările cuprinse de un dor neştiut nici de tine.

E atâta linişte, sub privirea Lunii. Până şi valurile şi-au uitat freamătul zilnic, clipocitul apei la ţârm trădeaza un somn adânc al dimineţii ancorate încă în vise. Pe plajă, focuri mocnite ce poate au ars toată noaptea şi câteva cupluri ce-şi împleticesc senzualitatea în liane de braţe şi sărutări. Mereu am crezut că am apărut fie prea devreme, fie prea tarziu în zorii unei iubiri. Îmi aştern leneş pledul ca o prelungire a unei aşteptări din vis. Chitara întotdeauna am privit-o ca o amforă ce ar purta vechi mesaje. Walkiriile pe care aş vrea să o citesc în câteva ore dar pe care nu am să o termin decât în câteva zile. Aş vrea ca zorii să dureze mai mult. Nu am somn şi nici vise complete parcă aş aduna culori pe un şevalet ce urmează a picta femei din Tahiti. Toate zâmbind împletind din flori coroniţe. Încă nu s-a declanşat mirosul hamsiilor prăjiţi şi a cafelei. Eu cafengiu nu vreau cafea în clipa când Luna îşi retrage trena din mare. Aş privi-o cu nesaţ printre gene leneşe dornice de mai multă visare. Tocmai clipa asta vreau să o prelungesc. Cum ar fi un pescar care a pierdut marele peşte şi în loc să se îndrepte spre ţărmul satului, îşi îndreaptă barca spre locul unde Luna îşi va ascunde strălucirea!?