LOTUS

Pe cărarea, poleită cu gândurile mele, ce ducea spre lacul plin de roiuri de lotuşi, te-am întâlnit cândva. Erai mai albă decât lotusul, – ţinut suav de frunzele verzi, mai verzi decât ochii tăi, pe care-i iubeam, deşi nu ştiam că-s adânci, ca necuprinsul mării tumultuoase. Te-am întâlnit. Mi-ai zâmbit, m-ai luat de mână, ca să cupridem, amândoi cărarea, s-o netezim cu paşii noştri, să pornim spre larg... O pasăre mare, cu clonţ de sidef, mi se arătase în faţă. – „Ce faceţi?", – ne întreabă ea, pasărea aceea ciudată. Te-am strâns în braţe, de frică, atât de tare încât mă albisem şi eu. Eram un singur trup, un singur chip – un singur lotus, da, da, chiar în mijlocul drumului, cu pasărea cu clonţ de sidef în faţă. Stătea ca o piatră albă cioplită în ceruri cu doruri şi picată tocmai în mijlocul drumului. Era amiază, cred, fiindcă astfel de păsări se ivesc doar în amiază. Era, pe când în copilărie adăpam stelele în fântâna din curtea noastră, mama ieşea în pridvor şi-mi striga: „Ai grijă, băiete, nu te mai apleca în fântână, că te ia pasărea ceea, cu clonţ de sidef!"

Acest gînd mă străfulgera în clipa aceea, cu pasărea în faţa noastră, care tot repeta: „Ce faci?...– Ce faci?..."

Spre norocul nostru se porni un vânt puternic, venit dinspre mare, dinspre oaza plină de lotuşi.

O frunză verde, ca ochii ei, îmi poposi pe frunte... Nu mai vedeam pasărea, decât verdele din ochii ei.

-„Ce faci?- Ce faci?", – repeta pasărea.

- „Mă înverzesc! – Nu vezi?"
Deodată se auzi un fâlfâit de aripi. Frunza de pe frunte îmi căzu la picioare. Pasărea nu mai era în faţa noastră. O căuta pe fata noastră. O căuta pe fata cea preaalbă, cu ochii preaverzi. Nu mai era nici ea...Nu mai era nimeni...Eram doar eu – singur, trist, gânditoriu, cu oaza de lotuşi în faţa gîndului meu...