POVESTEA FLORII DE COLȚ

La început, când Terra era acoperită doar de ape, toate florile stăteau înfipte în norii pe care locuiau marile Crăiese și doar ele se bucurau de frumusețea lor. Vânturi puternice unduiau suprafața apelor și făceau straturile să vibreze și să se înfioare. Iar plantele din apă își ridicau privirea spre cer, spre norii cei pufoși, și cu glasuri tânguitoare își doreau să fie și ele acolo, sus.
Într-o zi, mai tinerele Crăiese începură să se lamenteze:
- Ne plictisim toată ziua, Crăiasă Mamă, doar să urmărim vântul cum unduie apele și norii cum plutesc pe cer.
- Ne plictisim, Crăiasă Mamă, deja știm fiecare floare în parte și fiecare nor pe numele său. Zilele trec greu, iar nopțile și mai greu!
Crăiasa Mamă își dojeni fiicele, prea mofturoase după părerea ei:
- Liniște! Menirea noastră este să veghem lumea de aici, de sus. Facem asta de mii de ani și o vom mai face încă o mie de ani, cu grijă și dedicare!

- Dar Crăiasă Mamă, care lume? Nu e nimic pe pământ în afară de ape și vânturi puternice!
Și cum nu ajungeau la nici o înțelegere, nemulțumită, Crăiasa Mamă călcă apăsat pe un nor, făcând tot pământul să se cutremure. Pe loc, în acel punct se înălță un munte înalt și gol, doar pietre și pământ ud.
Fetele se înspăimântară și pe fața lor apărură într-o clipă lacrimi cristaline. Micile picături de rouă se prelinseră pe obrazul alb ca laptele al micilor Crăiese și căzură pe muntele abia înălțat, între pietre, unde se transformară în flori mici, străvezii, sub forma unor steluțe. Ochii fetelor străluceau de bucurie, iar luminile scâteietoare din ochii lor se răsfrânseră asupra florilor, făcându-le argintii. Câtă fericire se adunase în sufletul lor! Și pentru că toate apăruseră pe colțuri de piatră brută, le denumiră FLORI DE COLȚ, dar mereu când vorbeau despre ele și le admirau le spuneau FLORILE REGINEI, în cinstea Crăiesei Mamă.