Medalia de tinichea

     De fapt, visul canalului începuse din vremuri imemoriale! Acum, în această epocă doar cu puțini ani în urmă, în comunism se scrijeliseră suferințe de neimaginat care-l bântuiau încă din copilărie.
     Cât a lucrat la Canalul mare, zilele i s-au părut lui Laur toate la fel; mohorâte sau senine, viscolite, calme sau cu arșița-n toi, geroase sau friguroase, uneori caniculare, însă monotonia îl mărunțea sufletește și puținele întâmplări ieșite din cotidian îi păreau adevărate sărbători. În spatele cifrelor reci și seci ale raportărilor zilnice se găseau numeroase dezechilibrări nervoase pe care le trăia din plin.
     De la nimic până la sublim e-un pas micuț care te aruncă în abisul susținut de *sustenabilități și ne face mai deschiși, mai flexibili, mai comunicativi, mai constructivi în schimbări radicale.   
     În primul rând trebuiau evacuate utilajele de la cota zero; fiecare șenilat termic sau electric ridica probleme, având tehnologia  proprie de deplasare, însă acum necesitau mutarea urgentă pe noul front, pe noile șantiere și recurgeau la tot felul de improvizații. Cu macaralele turnuri, utilizate la turnarea zidurilor de sprijin era simplu; se demonta macaraua, se foloseau trailere ușoare și la urmă se fragmenta calea de rulare.

La o parte din utilaje se  impuneau reparații de diferite grade în atelierele existente, cele cu defecțiuni majore și necesitau reparații complexe se trimiteau în IUGC Basarabi, iar cele active urmau să facă drumul spre noul amplasament; utilajele de mică mecanizare se inventariau și se transportau urgent; se schimbau șefii, era o agitație generală și se iveau probleme la tot pasul. Evacuarea utilajelor de pe fundul Canalului se făcea pe rampe, se curăța pământul în urmă cu draglinele și încet, încet pe măsură ce apărea canalul curat, platformele se evaporau văzând cu ochii. Cel mai mult le-a  dat de furcă excavatoarele electrice, coloșii de 4,6 și 8 mc, cu posturile de transformare. Apăreau defecțiuni care trebuiau remediate urgent, erau demontate și transportate de echipajele specializate, dar nici cu cele active nu aveau soartă mai ușoară. Executau marș pe kilometrii întregi, se mutau cu ajutorul cablurilor electrice de 6000 de volți care adesea se împușcau*, însă era mai grav când se întâmpla acest fapt în băltoacele cu apă de ploaie.  
     Totul se petrecea sub supravegherea pasivă totuși strictă a șantierelor care împărțeau banii; pe ei nu-i interesa decât să ajungă utilajul la noul front de lucru. Fiecare oră de marș sau pe trailer a utilajelor, se deconta conform normativelor  după un calcul  destul de exact având la bază orele sau kilometrii parcurși.
     Constructorul terminase organizarea de șantier la Năvodari, unde trebuia Laur să ajungă neapărat! Birourile moderne din barăci, și ateliere de reparații îi așteptau la noul sediu.
     Toată această vânzoleală de trailere, macarale, mecanici și electricieni trebuia să dispară și a dispărut în neguri; toată forfota s-a evaporat ca spirtul; parcă nici n-a existat vreodată! Starea de aparentă zăpăceală a durat o lună și incredibil… nu le venea să creadă când totul a luat sfârșit! Într-o noapte, artera albastră a fost umplută cu apă din Dunăre!
      Probabil că filmările nereuşite cu Laur, sunt imortalizate pe clişee, în arhiva de rebuturi a TVR! Şi astfel nu s-a văzut niciodată jucând în filme… e drept nicinu se prea uita la ele ! Dar euforia nu se terminase! Ziua următoare când va primi medalia va fi la fel de interesantă? Erau întrebări normale care jonglau pucul din mintea lui înfierbântată de raționalist. Nu se ferea de colegii de birou! Le-a povestit râzând cu lux de amănunte, și s-au distrat copios. Inginerul Mihăilă, un tip retras, i-a auzit întâmplarea de la recitalul de poezie omagială, pândise momentul când erau singuri și s-a grăbit atunci să-și confeseze aventura trăită cu ocazia unei vizite de lucru a președintelui Ceaușescu la Agigea, întâmplare mult mai palpitantă în care chiar a dat mâna cu marele om de stat! El, Mihăilă, cel mai nou din birou se ferea de colegi, nu cumva să fie reclamat forurilor superioare sau chiar Securității; în cazuri de cumpănă, ar fi fost interpretat tendențios că nu respectă ideologia partidulului; şi-ar fi îmbogățit astfel dosarul personal, însă ei, colegii din birou, aveau alte treburi mai ales după orele de program. Cu pârâtul sau turnatul, se ocupau alți colegi de serviciu, pe care-i știa Laur sau numai bănuia!
     În ziua fericită când ,,s-a hotărât,, preşedintele să dea mâna tovărășește cu Mihăilă, activitatea pe tronsonul Ecluză se sistase complet! Fiindcă erau doi candidați din șantier la strânsul mâinilor, o femeie şi Mihăilă, trebuiau să decidă cei de la Securitate pe cel mai nimerit. Un coş nenorocit erupsese pe faţa femeii chiar în dimineața aceea, aşa că rămăsese singurul candidat câștigător din oficiu. Cu vreo trei zile zile înainte se stabilise perimetrul ales cu grijă, pe care va ateriza elicopterul prezidenţial, şi locul intrase sub supraveghere permanentă ! Era interzis să intre pe-acolo persoane neverificate. În ziua destinată era înconjurat de indivizi în costume negre şi cravate, aşa că a fost izolat. Un securist a scos din buzunar o sticlă cu spirt alb. Mihăilă s-a bucurat dar respectivul i-a tăiat avântul:
-    Întinde mâinile să-ţi torn alcool, dar nu le atingi între ele! Le fluturi în aer până se usucă complet!
Au adus un buchet de flori extraordinar de frumos, bineînțeles dezinfectat, când deodată o bubitură groaznică, mult fum şi un miros înecăcios i-a cuprins pe dată… toţi şi-au ferit capetele numai Mihăilă a rămas calm. L-au întrebat speriaţi,
      -     Ce Dumnezeu s-a întâmplat ?
-    Transformatorul de înalte a explodat !
-    Se întâmpla des ?
-    Destul de des. A spus inginerul, scuturâdu-şi mâinile.
Șeful securiștilor a început să-l înveţe ce să spună la întâlnirea de gradul zero! Trebuia neapărat să-i înşire titlurile şi să-i dea florile… a făcut-o o dată iar pe Mihăilă l-a pus să repete de 50 de ori, încât nu mai ştia alte cuvinte, ca un papagal, iar când a ajuns acasă, în loc să-i ceară nevestei de mâncare, el îi turuia titlurile preşedintelui! Când a sosit conducătorul era figurant! Mihăilă i-a dat florile şi-a înșiruit felicitările. Preşedintele a pasat buchetul în spate şi i-a ascultat absent discursul.
     Secretos, i-a povestit Mihăilă lui Laur aceste impresii!
     Un zvon apare din nimic și se întinde cu timpul, însă acum pornise de la un nivel foarte înalt… decernarea onorifică a unor medalii pentru cei care contribuiseră la finalizarea canalului! La ,,tineret,, nu se terminase euforia… se hotărî ca vechii lucrători de pe Canal să primească aceste medalii comemorative. Condiții? Trebuia să aibă 5 ani vechime la canal și meritat sau nu…nu avea importanță. Laur avea 4 ani si 10 luni de când lucra la Canal, deci chiar dacă merita nu îndeplinea prima condiție… așa că nici nu se gândea prea mult la asta, însă puțină ciudă îi trecea prin suflet.
     Ca în orice serviciu află imediat Comandantul *ȘNT dedesubturile! Furios a chemat-o pe tipa de la personal care întocmise lista cu mecanizatorii ce urmau a fi medaliați:
     -   Ce ești nebună!? Trece-l imediat și pe Laur, pe listă! 
     Festivitatea s-a ținut la Teatrul de stat; au fost prezenți toți, echipați în salopetele lor cele mai bune și curate. Acesta echipament incluzând cizmele și casca, făcea parte din hainele lor de lucru obișnuite, plătite integral de fiecare.   
     L-a impresionat organizarea. Au fost chemați în sală, aceeași sală a teatrului în care n-a mai fost din liceu. Erau multe persoane pe care nu le cunoștea de loc! I-au aranjat în ordine alfabetică… un rând de lucrători la canal, un rând din necunoscuții cei zărise în foaierul teatrului! Fiind poziționat pe la ultimele literele ale alfabetului, a nimerit să stea mai în spate, lângă colegul lui, șeful de secție Sintea… chiar se bucura că nu erau lângă scenă în bătaia reflectoarelor.
     A început festivitatea! A intrat în luminile rampei Nicușor Ceaușescu în aplauze moderate. Deodată, la un indiciu nevăzut, din sală au izbucnit aplauze furtunoase, se strigau lozinci, ,,Ceaușescu și poporul”, scandări etc! Lui Nicușor nu-i plăceau se pare aceste manifestări, și a făcut semn din mână râzând, să înceteze balamucul. Sala s-a potolit ca prin farmec.
     Laur cu Sintea, se uitau uimiți, unul la altul! Nu mai trebuiau să bată din palme….rândul din fața lor și cel din spate, făceau toată treaba! Erau în general bruneți, bine hrăniți și la timp, cu ceafa groasă cum se spune. Aveau voci puternice!
     Li se striga numele… ieșeau dintre fotolii pe rânduri, urcau pe scenă unde îi strângeau mâna lui Nicușor, care le înmâna o revistă, o plachetă, o diplomă, medalia și un brevet! Dintre necunoscuții pentru el, pe mulți îi recunoștea Nicușor și le zâmbea bucuros, chiar schimba două vorbe cu ei. Le-a dat și lor aceleași lucruri si se întorceau pe partea cealaltă a scenei la locurile lor. Erau secretarii UTC ai județelor, colaboratori apropiați, mă rog, cunoștințe și prieteni din toată țara. Se păstra o ordine desăvârșită și totul nu a ținut mult. Nicușor a terminat repede, a spus câteva cuvinte, și din nou sala a vuit de aplauze.
     Iarăși se priveau cu Sintea, dar nu mai erau uimiți ca prima oară! Ridicau indiferenți din umeri. Un străin de șantier din fața lor, i-a zărit în acel spațiu îngust cu coada ochilor, a întors complet capul spre ei, a râs larg, continuându-și mai puternic scandările si bătăile din palme. Nu știa ce au făcut ceilalți colegi, dar ei doi au avut înlocuitori de nădejde la zbierat, așa că nu s-au obosit prea rău cu aplaudatul.
     Atunci a realizat că ei sunt oamenii perspectivei! Și acum e sigur că mulți dintre acești necunoscuți sunt în parlament, sau pe acolo, pe undeva. Deci dacă sala teatrului are 300 de locuri cel puțin jumătate au fost politrucii lași și inconștienți ai viitorului. 
     În acea zi văratică  au plecat la o bere și le-a părut rău că în loc de medalii nu s-au pricopsit cu o primă simbolică! Curios e faptul că a fost medaliat și colegul lor, Davidescu Ștefan… pușcăriaș politic pe vremea vechiului canal! 
       A doua zi dis de dimineață, pe ruta Constanța-Agigea și ecluză, autobuze ticsite de oameni transportau neobosite salariați de la toate întreprinderile din oraș. În cursul zilei, venea Ceaușescu să inaugureze Canalul! Deplasarea îi era asigurată cu vaporașele de călători Muntenia și Săgeata, cele mai moderne vase de pe Dunăre. De obicei acestea făceau naveta Brăila-Galați, dar acum veneau de la Cernavodă cu șeful statului, treceau și prin Straja, penetrând cel mai înalt deal de pe traseul Canalului, și se opreau la ecluza Agigea.  
     Dimineață, Laur a plecat la serviciu ca de obicei. Curând a trecut vaporașele prezidențiale pe la Straja însoțite de numeroase șalupe, și Laur răsuflă ușurat. Oare se terminase balamucul? El nu știa ce se petrece în oraș.
     Directorul Sava Cornelius i-a anunțat:
-    Mergem la ecluză! Și încet adăugă parcă pentru el… Ne vedem mâine dimineață. Aveți grijă unde parcați autobuzele să vă întoarceți cu bine acasă!
    S-a urcat în ARO și, și-a luat tălpășița.
     Ei s-au îmbarcat în autobuze până la punctul terminus Agigea. Era o aglomerație de nedescris, așa că Laur s-a orientat rapid, ,,Scapă cine poate”! S-a pierdut de restul colegilor și cum nu ,,cunoștea,, zona decât perfect, a luat-o sprinten pe drumul Constanței! Fuseră mobilizate toate întreprinderile din oraș. Era printre primii deschizători de drumuri… nu circula nici un mijloc de transport. A privit în urmă! O masă imensă de oameni îi luase exemplul și se întorceau spre Constanta. Cum întotdeauna a fost milos, i-a permis unei femei remarcabil de drăguțe, păstrând aerul desuet al depărtărilor, ce mărșăluia curajoasă spre oraș, să se agațe de brațul său, așa că drumul nu i s-a părut lung. Chiar au încetinit pașii… parcă erau în plimbare pe faleza de la  Cazinou. Un sentiment intim, o impresie comună, ciudată îi răscoli pe-amândoi, până-au uitat lumea în care trăiau și se treziră singuri, sprijinindu-se viguros unul de altul. El se întreba:    
-    De unde a apărut frumusețea asta în orașul meu?
Distanța dintre ei și ceilalți fugari s-a mărit considerabil, iar distanța dintre amândoi s-a micșorat până la microni. La Postul de miliție părăsit erau singuri, iar până la stația de autobuz deja se strângeau în brațe ca doi îndrăgostiți tineri! Nu aveau nevoie de cuvinte pompoase, nici de lozinci strigate-n gura mare! Se lipeau continuu unul de altul tot mai accentuat, știind că se apropia momentul unificării absolute; își cercetau membranele subțiri în substanță, până au început să susure înfometate. Casele se îndesiseră pe partea stângă iar în dreapta șoselei se multiplicau numeroase bloculețe. Era liniște și orașul părea abandonat. Dispăruseră și câinii. Erau și ei la festivitate!     
     Autobuzul de pe traseul lor a sosit repede în stație; era gol, numai șoferul își vedea de treabă și conducea atent pe drum; s-au urcat repede prin spate și imediat s-au închis ușile pneumatic. Au luat loc și s-au sărutat lacomi, depășind alte numeroase praguri. La gară, au coborât din autobuz și ea l-a strâns de mijloc, nedându-i drumul hotărâtă, și direcționându-i pașii spre locuința ei micuță din apropiere. I-a  spus evident obosită:
-    În sfârșit suntem acasă!
Îi doborâse căldura și înăuntru s-au făcut imediat comozi.
     Peste câteva ore Laur, moțăia în fotoliul de-acasă. Televizorul transmitea spectacolul grandios. În tribuna împodobită cu afișe, materiale propagandistice, steaguri, fanioane și flamuri, sute de elevi mânuiau agili, experimentați de-atâtea antrenamente, pancarte în diferite nuanțe și culori, schimbându-le imediat între ele la un semnal acustic. Chipul conducătorului apărea rapid făcând cu ochiul stăruitor după fiecare secvență, iar pe fundal o mulțime nedefinită părăsea festivitatea, întorcându-se lent spre oraș. Se trezi imediat! Visa?! A pus mâna pe telefon și a format numărul memorat cu puțin timp în urmă. Vocea cunoscută îi murmura ispititor de languroasă:
-    Spune Laur, scumpul meu! 
     La televizor, chipul descompus al președintelui prindea contur, clipind cu ochii încețoșați de mândrie și lozinci. La intrare auzi o cheie descuind ușa. Șopti răgușit,
-    Trebuie să-închid iubit-o!
        

* sustenabilitate - dezvoltare durabilă
* împușca – în urma unei defecțiuni se producea un arc electric de mari dimensiuni și  se întrerupea circuitul din cablul electric stricându-l iremediabil. 
* ȘNT – Șantierul Național al Tineretului


Fragment din textele antologice, ,,Înghițiți de pustiu”, volumul III, proză, din memorialistica comunismului, adunate si finanțate de Munteanu Mongolul Mircea.