PROXIMA | Partea întâi: „O misiune specială”: 22. Interviurile. Tatăl domnişoarei psiholog.

Acum deja se cunoştea nu doar componenţa echipajului, ci şi funcţia pe care o avea fiecare dintre cei şapte tineri, membrii ai echipajului.
Ceremonia oficializării misiunii, condusă de directorul Institutului, fusese transmisă în direct la mai multe posturi de televiziune, iar acum nici unul dintre cei şapte nu putea scăpa de intervievare. Normal, în primul rând, cei mai mulţi dintre reporteri se năpustiră spre tânărul numit în funcţia de comandant al misiunii, deci spre Lucian. Băiatul era obişnuit ca asupra lui să se năpustească un grup format din mai multe persoane, cu diferenţa că până atunci persoanele din grup erau doar domnişoare frumoase, nu reporteri de televiziune sau alţi reprezentanţi ai presei, ai mass-mediei. Bineînţeles, doar unul dintre acei reporteri câştigă dreptul de a-l intervieva pe tânărul comandant. Dintr-o simplă coincidenţă sau poate nu, reporterul respectiv era o domnişoară foarte frumoasă. Cu microfonul în mână, ea se prezentă degrabă, fără a uita să menţioneze şi postul de televiziune pe care-l reprezenta. Lucian o salută pe acea domnişoară cu gesturi elegante, zâmbind fermecător; nici nu era nevoie de mai mult, sau poate nici măcar de atât, pentru ca domnişoara să cadă în mrejele lui; o cucerise şi pe ea de partea lui, fără ca el să vrea măcar acest lucru. Foarte emoţionată, începu:
- Stimaţi telespectatori, stăm de vorbă cu un tânăr care în curând va deveni celebru peste tot în lume; el tocmai a fost numit în cadrul ceremoniei pe care aţi urmărit-o, în funcţia de comandant al misiunii. Să-l salutăm şi să încercăm să-l cunoaştem puţin mai bine. Se numeşte, după cum probabil aţi aflat deja, Lucian Enka. Bună seara, domnule comandant!

- Bună seara, dumneavoastră şi tuturor celor care, la această oră, urmăresc emisiunea aceasta...
- Cu permisiunea dumneavoastră, am dori să vă punem câteva întrebări.
- Cu permisiunea mea, desigur, chiar îmi puteţi pune câteva întrebări. Am să vă rog însă să renunţaţi la formalităţi inutile şi să încercăm să purtăm un dialog cât mai prietenesc.
- Adică?! se miră domnişoara reporter.
- Adică, să nu-mi vorbiţi cu „dumneavoastră” şi să-mi spuneţi pe nume, Lucian, nu „domnule comandant”, zâmbi el.
- Ah, e posibil... acceptă domnişoara reporter, ameţită de chipul lui plăcut, de privirea lui năucitoare, de zâmbetul lui suav, seducător. Deci, Lucian, la numai 21 de ani ai fost numit în importanta funcţie de comandant al misiunii. Ne poţi spune cum te simţi de când ai aflat acest amănunt?
- De când am aflat acest amănunt, mă simt, pur şi simplu, foarte bine; vă mulţumesc pentru întrebare.
- Nu doar atât doream să auzim, protestă domnişoara.
- Ştiu, îmi dau seama. Deci, să încerc să vă fac pe plac, mai ales telespectatorilor care urmăresc emisiunea. Şi cu excepţia faptului că mă simt, evident, minunat, aş putea adăuga că îmi dau seama de responsabilităţile pe care le voi avea, de importanţa acestei funcţii, însă am să afirm că nu mă înspăimântă deloc gândul conducerii. Am să încerc pe cât posibil să fac faţă cerinţelor, să mă ridic la nivelul aşteptărilor, să nu dezamăgesc pe nimeni, iar în plus, le mulţumesc pe această cale celor din Comisie pentru încrederea pe care au avut-o în mine.
- Şi cum te vei purta cu colegii tăi de acum încolo? Se va schimba ceva în atitudinea ta faţă de ei?
- Nu, deloc! Îi asigur că nu mi se va urca şefia la cap şi nu voi deveni brusc aspru, autoritar, nesuferit. Dimpotrivă. Am să mă port la fel cu ei, iar ei, pentru că mă cunosc destul de bine, ştiu ce înseamnă acest lucru. Bineînţeles, am să-mi asum responsabilităţile ce-mi vor reveni, dar în rest, nimic în atitudinea mea faţă de ei nu se va schimba; promit că n-am să mă consider nicicând superior lor datorită acestui fapt, de a fi comandantul misiunii.
- Deci, se pot considera tare norocoşi...
- Se pot considera oricum doresc ei; eu doar mi-am exprimat punctul de vedere, în ceea ce mă priveşte. Şi după părerea mea, cred că aşa este mai corect.
- Interesant, aprecie domnişoara reporter. Să ne scuzi indiscreţia, însă am aflat din anumite surse că eşti recunoscut drept un mare Don Juan pe aici, prin Institut şi se ştie ce presupune acest lucru. Ce ne poţi spune tu despre asta?
- Ah, m-aş fi mirat să nu se audă nimic de acest gen... Şi nu pot nega, deci recunosc, am o asemenea reputaţie prin Institut, mai ales în rândul reprezentantelor sexului frumos, dar vă asigur că nu este vina mea, pentru că este o faimă ce mi-am câştigat-o şi mi-a fost atribuită independent de voinţa mea. Şi nu am nimic altceva de adăugat referitor la acest subiect, deci fiecare este liber să tragă propriile-i concluzii, în felul său, chiar cu riscul ca aceste concluzii să nu-mi fie mereu tocmai favorabile... Nu ştiu în ce măsură vă mulţumeşte răspunsul meu legat de acest amănunt, dar mai mult nu vă pot fi de folos.
- Totuşi, asta presupune că, de obicei, îţi plac fetele, rosti domnişoara reporter.
- Fetele... surâse el, recunoscând: De obicei, în general, da!
- Ah, da?! Şi ce gen de fete preferi?
- Nu am preferinţe de acest gen, continuă el, la fel de zâmbitor. Să zicem totuşi că-mi plac fetele inteligente. Şi aş putea adăuga, ca preferinţe, brunete, cu ochii albaştri.
- Brunete, deci... rosti ea; era brunetă, dar... Cu ochii albaştri?!
- Nu; glumeam, desigur... Pentru că aţi insistat asupa subiectului, deşi tocmai spusesem că n-am altceva de adăugat în această privinţă. Deci, n-am preferinţe de acest gen şi puteţi considera ca fiind valabilă prima mea declaraţie în acest sens.
- Prima declaraţie?! întrebă nedumerită reporteriţa.
- Da, cea în care mi-am recunoscut „vina”...
- Bine; să trecem mai departe atunci... propuse domnişoara reporter, încurcată de prezenţa lui, de stilul lui de a-i răspunde. S-a spus că, împreună cu alţi doi colegi, ai construit această superbă navă albastră cu care veţi călători.
- Da, este adevărat; eu, Alex şi Nistor am construit această navă, „Pacifis”, iar aceasta a fost activitatea cu care ne-am ocupat în ultimii trei ani, de când am absolvit Institutul.
- Este, deci, mai mult nava ta şi a celor doi colegi împreună cu care ai construit-o.
- Nu obligatoriu; mie nu-mi place s-o consider a mea personală. Prefer să spun a noastră, a membrilor echipajului, pentru că ea ne va găzdui în interiorul ei în următorii 13 ani, sau cât va dura misiunea.
- A fost însă proiectul tău de diplomă?
- Da. Într-adevăr, a fost ambiţia vieţii mele. A fost proiectul meu de diplomă, pe care l-am prezentat la examenul de absolvire, iar imediat după aceea, m-am apucat, împreună cu cei doi colegi pe care i-am menţionat, de construcţia ei.
- Cine i-a pus acest nume şi de ce „Pacifis”?
- Normal, eu i-am ales numele, încă din stadiul de proiect; ba pot afirma chiar că-l aveam în minte înainte de a mă fi apucat de proiect. „Pacifis” mi s-a părut semnificativ, din mai multe puncte de vedere. În primul rând, se poate observa o asemănare cu denumirea celui mai mare ocean al planetei noastre, „Pacific”; este un ocean imens, albastru, uneori liniştit, alteori tulburat de furtuni năprasnice, iar în adâncurile sale încă se mai ascund multe taine. „Pacifis” – desigur, nu este un ocean, ci o navă spaţială, poate nu imensă, nici necunoscută, dar ea se va avânta într-o călătorie în spaţiul intergalactic, care este imens şi necunoscut... Dar numele navei, „Pacifis”, mai poate semnifica şi pacea sau faptul că ocupanţii ei sunt, aşa cum doresc să ne considerăm, pacifişti, nu războinici; deci, purtăm un mesaj de pace şi prietenie.
- Frumos spus, aprecie domnişoara reporter. Şi de ce albastru? Tot tu ai ales culoarea?
- Da, tot eu am ales această culoare exterioară. În primul rând, poate pentru că, dacă „Pacifis” te poartă cu gândul la cel mai mare ocean terestru, atunci, de ce nu, şi culoarea să exprime acelaşi lucru; oceanul este albastru, cerul văzut de pe planeta noastră este tot albastru, iar Terra, văzută din spaţiu, este şi ea, tot albastră. Este o culoare reprezentativă pentru Terra. În plus, face parte din tricolorul ţării noastre. Prin urmare, mi s-a părut cea mai potrivită culoare pentru exteriorul navei cu care vom călători şi chiar îmi place albastrul; sper că n-am greşit.
- Se pare că nu, surâse domnişoara. Despre tine am mai aflat că eşti matematician de profesie.
- Este adevărat, matematician sunt, sau asta-i specializarea mea de bază, matematica, iar mulţi se strâmbă când aud acest cuvânt. Însă mie-mi place, deşi până în prezent n-am avut ocazia să-mi exercit această profesie, fiind ocupat cu construcţia navei; iar acum, că am terminat-o, din nou nu voi putea fi matematician, pentru că va trebui să plec în misiune, deci voi fi astronaut.
- Crezi că matematica te-ar putea ajuta cu ceva în misiune sau în funcţia de conducere în care ai fost desemnat?
- Nu se ştie; s-ar putea, de ce nu?! Matematica nu se rezumă doar la şiruri lungi de cifre, de calcule, teoreme, reguli şi teorii, chiar dacă aşa pare. Desigur, este o ştiinţă exactă şi foarte complexă. Poate fi de folos în multe cazuri.
- Asta presupune că eşti foarte ordonat şi îţi place exactitatea?
- Probabil, surâse el, fără a înlătura această posibilitate, pe care însă, nici n-o confirmă.
- Înainte de a fi devenit comandant, erai totuşi astronom şef, din câte am aflat noi.
- Da, aşa-i, aprobă Lucian. De fapt, astronomi suntem în mod obligatoriu toţi cei ce absolvim Institutul, pentru că astronomia se studiază aici cu precădere, ceea ce este normal pentru un Institut Astronomic. Astronom-şef; e poate deja prea mult spus. Eram şef într-un grup restrâns, format, practic, doar de mine, împreună cu cei doi colegi ai mei, cu care am lucrat la „Pacifis”...
- Fiind doar matematician, care ar fi fost rolul tău în cadrul echipajului dacă n-ai fi primit funcţia de comandant?
- Care ar fi fost rolul meu?! Nu ştiu, nu m-am gândit. Probabil că, fiind, după cum aţi sesizat, astronom-şef, tot în conducere aş fi fost.
- Ah, da?! păru nedumerită domnişoara.
- Nu, desigur, glumeam doar, surâse el.
- Ah, glumeai... rosti încurcată reporteriţa.
- Bineînţeles. Chiar nu ştiu ce rol aş fi avut în acel caz. Probabil aş fi fost... bucătarul misiunii.
- Bucătarul? repetă întrebător domnişoara.
- Da; ştiţi, cel ce se ocupă cu prepararea hranei pentru membrii echipajului.
- Credeam că roboţii misiunii se ocupă de acest aspect.
- Desigur, ei, dar dacă n-aş fi fost comandantul misiunii, aş fi fost bucătarul-şef, cei doi roboţi intrând în subordinea mea directă.
- Aşa, deci?! păru din ce în ce mai încurcată domnişoara.
- Nu, bineînţeles; glumeam din  nou, surâse el fermecător.
- Ah, iar glumeai?! concluzionă ea, uşor ameţită de chipul lui plăcut, de surâsul lui suav, de ochii lui adânci.
- Normal. Deci, serios acum, dacă nu eram comandantul misiunii, rămâneam probabil doar simplu membru al echipajului şi atât. Mi se pare suficient. Cât despre rolul pe care l-aş fi îndeplinit în acel caz, n-aş fi şomat la bordul navei, dom’ director şi dom’ profesor mi-ar fi trasat foarte clar îndatoririle, deci, n-aş fi rămas în lipsă de activitate, aş fi avut ce face; s-ar fi găsit destule.
- Poate, însă, fiind comandantul, nu e cazul.
- Bineînţeles, nu e cazul. Cu toate astea, chiar fiind comandantul misiunii, pot îndeplini şi funcţia de bucătar, şef sau nu; chiar mă pricep la aşa ceva. Colegii mei n-ar regreta.
- Acum glumeşti sau nu? păru nedumerită domnişoara reporter.
- Bună întrebare... zâmbi el, fără a-i răspunde clar, concret.
- Aveţi şi pregătire de astronauţi? puse ea o altă întrebare, abandonând subiectul anterior, pe care nu-l lămurise deloc.
- Evident; se înţelege. Altfel nici nu s-ar putea. Am fost pregătiţi ca astronauţi de mici, deşi la sol, însă orele de instrucţie de specialitate şi de simulare a zborurilor spaţiale au fost foarte dese şi bine puse la punct, Institutul nostru fiind dotat cu echipamentul necesar.
- Instrucţie la sol? Dar pilotaj?
- Bineînţeles, fiecare dintre noi poate pilota fără probleme la ora actuală orice avion modern, fie el militar sau de pasageri; în plus, chiar şi elicoptere.
- Chiar şi domnişoarele?
- Da, chiar şi ele, afirmă Lucian.
- Dar nave spaţiale?
- Bineînţeles, doar vom zbura la bordul uneia. Există pilotul automat, dar nu va fi utilizat mereu; în anumite cazuri se va trece şi pe comandă manuală, în funcţie de împrejurări.
- Bine; să nu intrăm în detalii pe care, probabil, nu le-am înţelege, renunţă domnişoara reporter la astfel de discuţii, dar în final adăugă: Am mai auzit vorbindu-se despre tine că ai fi preferatul directorului Institutului, domnul Traian Simionescu. Crezi că acest lucru a avut vreo legătură cu numirea ta în cea mai importantă funcţie a misiunii?
- Nu ştiu, dar sper că nu. Nu voi nega ceva destul de evident; e adevărat că domnul director mă consideră preferatul dânsului, nu ştiu în ce sens, sau din ce motiv. Sper însă să nu existe nici o legătură cu alegerea mea în funcţia de comandant. Dacă aş afla cu siguranţă că totuşi legătura există, aş renunţa rapid, fără alte comentarii, la această funcţie, pentru că n-am nevoie de pomana nimănui, nici chiar a directorului nostru, pe care, personal, îl respect foarte mult. Dar n-ar fi corect dacă dânsul s-ar fi implicat în vreun fel în favoarea mea. Iar dacă m-aş retrage din funcţie, n-ar fi deloc o tragedie, pentru că oricare dintre colegii mei poate fi la fel de bine comandantul misiunii, nu e obligatoriu să fiu eu acela. Pe mine nu mă aranjează cu nimic şi nici nu mă deranjează dacă pe reverul hainei mele strălucesc şase bulinuţe aurii sau mai puţine; nu mă încălzeşte cu nimic faptul că sunt comandantul; mi se pare suficient şi doar simplu membru al echipajului.
- Deci, ai fi dispus să renunţi la funcţie?
- Dacă ar fi nevoie, da; n-aş da înapoi şi n-aş regreta nimic. Colegii mei şi-ar putea alege ei singuri un alt comandant, dintre ei, se pot descurca la fel de bine ca şi mine. Deci, la funcţie aş renunţa, la participarea la misiune – niciodată! afirmă Lucian. Dar deocamdată nu e nevoie să renunţ la nimic, pentru că domnul director m-a asigurat că n-a intervenit în nici un fel în favoarea mea şi n-am motive să nu-l cred, să consider că m-ar fi minţit; dânsului nu-i stă în caracter să mintă.
- Totuşi, dacă ar alege un altul în locul tău, ce-ai face?
- Nimic, ce-aş putea face? Nu m-aş împotrivi, aş accepta decizia colegilor mei; nu vreau să le impun nimic, nici măcar să mă accepte ca fiindu-le comandant, dacă ei nu doresc acest lucru.
- Şi deci, i-ai da ascultare noului comandant?
- Desigur, de ce nu?
- L-ai asculta mereu, fără să te opui?
- Nici chiar aşa; l-aş asculta, numai dacă ar avea dreptate. În caz contrar, m-aş opune şi aş încerca să-i dovedesc că greşeşte.
- Nu este însă cazul... presupuse reporteriţa.
- Nu încă, surâse el.
- Şi cum au reacţionat părinţii tăi când au aflat că ai fost propus ca membru de bază al echipajului, deci să participi la această misiune?
- Mă temeam că vom ajunge şi aici... N-am putea sări peste întrebarea asta?
- De ce? se miră domnişoara.
- N-am nimic de ascuns, dar n-aş vrea să-mi critic părinţii în direct, la mai multe posturi TV. Am să recunosc totuşi că s-au opus cu fermitate încă de la început, de fapt, mai mult doar mama şi chiar am avut unele probleme cu ei, destul de grave din această cauză, până acum; sper din tot sufletul că s-au rezolvat în totalitate, pentru că, normal, îmi iubesc mult părinţii, deşi... Mea culpa, nici eu nu    m-am purtat foarte frumos cu ei în acele momente, n-am fost poate prea înţelegător.
- Adică?
- Am spus unele lucruri pe care le regret enorm, dar n-are rost să intrăm în amănunte; în orice caz, nefiind minor, nu depindeam de acordul lor, tocmai de aceea, de o săptămână, de când i-am anunţat de intenţia mea de a participa la misiune, n-am mai dat pe acasă, am stat aici, în Institut, spuse Lucian.
- Aici, în Institut, unde? La bordul navei, în cabina ta?
- Nu, nu în cabina mea; de fapt, noi le numim rezerve, nu cabine, dar nu în navă am stat în această perioadă, în rezerva mea; după cum s-a aflat, sunt totuşi preferatul directorului. Pentru că am avut probleme acasă, cu ai mei, dânsul s-a arătat foarte amabil şi m-a găzduit în apartamentul dânsului, recunoscu Lucian cu sinceritate, deşi nu era deloc obligat.
- Ah, deci, aşa... murmură domnişoara admirativ; totuşi, îl întrebă: Între timp, s-au rezolvat neînţelegerile pe care le-ai avut cu părinţii tăi?
- Încă nu ştiu foarte sigur, dar sper că da; ca dovadă, ambii sunt prezenţi acum, aici. Dacă ne-am împăcat în totalitate, voi afla de abia în seara asta, după această oficializare, când mă voi întoarce, în sfârşit, acasă, după o săptămână de absenţă. Sper să-i fi „îmbunat” puţin faptul că au aflat că sunt totuşi, comandantul misiunii.
- Atunci, îţi urăm succes acasă! Cam atât deocamdată; s-ar putea să te mai deranjăm înainte de a pleca în misiune. Îţi mulţumim pentru amabilitatea pe care ai avut-o de a ne acorda acest interviu, încheie domnişoara reporter.
- Şi eu vă mulţumesc că m-aţi ascultat, rosti Lucian.
În timp ce el dăduse acest interviu, colegii lui se aflaseră cam în aceeaşi situaţie, deşi cu alţi reporteri, de la alte posturi de televiziune, deci nu auziseră ce declarase el, dar nici el nu asistase la declaraţiile lor, dar cu siguranţă nu se criticaseră unul pe celălalt. Iată şi declaraţia lui Mihai, către un reporter, nu o domnişoară, ci un domn, care-i spusese la început, după cum se şi aştepta să audă:
- N-ai împlinit încă 18 ani, mai eşti minor, dar ai fost numit în funcţia de şef al securităţii misiunii. Cum te-ai simţit când ai aflat?
- Fireşte, eram foarte emoţionat, răspunse Mihai. La început nici măcar nu-mi venea să cred că ar putea fi posibil, de aceea nici nu-l auzisem pe domnul director când mi-a pronunţat numele, pentru că nu mă aşteptam; adică, tocmai eu... Mi se părea imposibil!
- Şi totuşi, iată că nu-i deloc imposibil: În ciuda vârstei tale, eşti totuşi şeful securităţii misiunii, deşi ceilalţi sunt toţi mai mari ca vârstă decât tine.
- Aşa-i; şi mă simt tare fericit! Sper doar că nici unul dintre colegii mei nu se simte nedreptăţit de această decizie a Comisiei. Eu unul, eram convins că voi fi doar membru al echipajului, atâta tot.
- Aşa credeai iniţial, dar ai ajuns al doilea în echipaj, după comandant. Ce părere ai despre el?
- Încă nu pot spune că l-aş cunoaşte bine, dar mi se pare un băiat bun; nu cred că s-ar fi greşit în privinţa lui. Va fi un bun comandant, aşa simt. Și sper că mă voi înțelege cu el. Deocamdată, din câte am reuşit să văd, cred că se va descurca de minune.
- Deci, ai o părere bună despre el. Ceilalţi cum ţi se par?
- Toţi sunt minunaţi, sau cel puţin, aşa cred acum.
- Am auzit că ai o carieră sportivă impresionantă: Ani la rând ai fost campion, chiar mondial, la lupte, deşi, e drept, la juniori.
- E adevărat, am participat la numeroase campionate naţionale şi internaţionale şi de cele mai multe ori am câştigat, de obicei, medalia de aur, deci locul întâi.
- Deci, eşti deprins cu transmisiunile în direct, cu interviurile şi nu ai emoţii?
- Da, într-un fel, sunt deprins, dar asta nu înseamnă că n-aş avea emoţii; nu s-ar putea să nu le am. Nu foarte mari, dar le am...
- De ce te-ai retras din competiţii; din cauza acestei misiuni spaţiale?
- Nu, nici vorbă. E drept, am renunţat la concursurile sportive, la campionate, m-am retras din activitatea de sportiv profesionist de performanţă, înainte de a trece la seniori, dar în nici un caz nu din cauza aceastei misiuni; pe atunci, când am luat această decizie, habar n-aveam că voi lua parte la o asemenea misiune. Am renunţat însă la sport, pentru că am preferat cariera ştiinţifică. Nu puteam merge cu ambele, în paralel; trebuia să aleg una dintre ele. Şi am ales! Nu regret nimic, explică Mihai.
- Şi ce specializare ai?
- În informatică. De fapt, încă n-o am, o voi căpăta de abia după ce voi susţine examenul de licenţă, deci pe 15 iunie, înainte de data plecării în misiune. Voi fi informatician şi mai mult din cauza asta am renunţat la sport; se pare că m-au atras mai mult de partea lor computerele, roboţii, inteligenţa artificială.
- Într-adevăr, e un domeniu de activitate foarte interesant, care poate „corupe” pe oricine. Dar, de fapt, dacă ai vrea, fiind un fost campion mondial, ai putea oricând să-i baţi pe toţi colegii tăi, deodată? întrebă reporterul, ceea ce nu-i prea conveni lui Mihai.
- Nu încape îndoială, de putut, sigur că aş putea, dar n-am s-o fac nicicând; nu sunt un bătăuş din fire, iar ei sunt colegii mei; deja am început să ţin la ei, mă simt legat de ei, îi simpatizez. Sper să nu mă privească niciodată cu teamă, sau cu reţinere din cauza chestiei cu luptele; n-ar avea de ce!
- Totuşi, presupun că ar fi spre binele lor să nu te supere vreodată cu ceva... presupuse reporterul.
- Nu, deloc! Sper să nu gândească şi ei astfel, niciodată, se încruntă Mihai a nemulţumire la auzul acestor cuvinte.
- Am înţeles că părinţii tăi au fost de acord cu participarea ta la această misiune.
- Da, în cele din urmă au înţeles că-i mai bine să nu se împotrivească, deşi nu au fost de acord chiar de la bun început, dar important e că în final au semnat toate actele necesare pentru plecarea mea, în triplu exemplar, în original.
- Şi îţi vei serba majoratul la bordul navei, cu noii tăi colegi?
- Aşa-i; mi se pare fantastic acest lucru! Şi am mai spus, cred că va fi cel mai frumos mod de a-mi serba majoratul, va fi cea mai reuşită petrecere organizată pentru mine; nu că părinţii mei nu s-ar fi priceput cum să-mi organizeze aniversările, dar aşa, va fi mai special, mai original, mai interesant...
- Bine, tinere. Îţi mulţumim pentru amabilitatea de a fi vorbit cu noi, încheie reporterul.
- Desigur; şi eu vă mulţumesc...
Aşa vorbise tânărul Mihai Ristea, entuziasmat şi tare emoţionat; nu spusese nimic rău. Cât despre domnişoara Lia, nici ea nu scăpase de intervievare, doar că reporterul care se ocupase de ea, era un băiat tânăr, tare chipeş; nu mai chipeş însă decât el – Don Juanul Institutului, comandantul lor, Lucian, constată Lia, privind atentă spre reporter.
- Stăm de vorbă cu domnişoara Stancu Laura-Lia, consilierul misiunii. Nu vă numiţi deloc Lia; de ce totuşi vi se spune astfel?
- Ce-i drept, nu mă numesc Lia, dar m-am obişnuit să mi se spună astfel; de ce? – nu ştiu nici eu foarte bine! Presupun doar că aşa am fost alintată de mică şi poate din această cauză...
- Sunteţi, deci, consilierul misiunii; de fapt, ce înseamnă asta, mai exact? întrebă reporterul.
- Încă nu ştiu nici eu nimic concret, pentru că nu mi s-a explicat, deci, nu vă pot răspunde. Cuvântul, în sine, înseamnă sfetnic, sfătuitor. Vom fi însă lămuriţi cât de curând şi dacă veţi mai dori să stăm de vorbă peste vreo câteva zile, vă voi spune atunci mai sigur; acum aş putea doar presupune şi nu este cazul.
- Aveţi o sumedenie de specializări, în domenii de activitate foarte diferite unele de altele. Cum aţi reuşit asemenea performanţe până la vârsta pe care o aveţi, de numai 20 de ani?
- Prin studiu intens, desigur. E adevărat, am muncit mult, cu învăţătura, dar a meritat efortul; acum sunt din plin răsplătită!
- Aţi întâmpinat greutăţi în privinţa plecării în misiune din partea părinţilor?
- Nu; părinţii mei au fost tare drăguţi, înţelegători şi m-au sprijinit de la bun început, tocmai de aceea le mulţumesc din tot sufletul. Desigur, n-au fost şi nici nu sunt foarte încântaţi de idee, dat fiind că e vorba de cel puţin 13 ani, dar nu s-au împotrivit, iar asta-i cel mai important.
- Se spune, după cum aţi amintit, că durata misiunii va fi de 13 ani. Ce părere aveţi despre acest lucru?
- Nu sunt superstiţioasă; numărul 13 nu mă înspăimântă, nici durata în sine, deşi e vorba de o perioadă îndelungată. M-am împăcat cu ideea, pentru că ştiu că vor fi 13 ani minunaţi, în care voi avea parte de o aventură neobişnuită... Mi se pare ceva grozav!
- Ce părere aveţi despre colegii dumneavoastră?
- Pot spune că-mi plac, toţi! Sunt specialişti în domeniile lor, desigur cei mai buni, sunt toţi tineri, deci, în general, am o părere bună despre ei; cred că ne vom înţelege cum trebuie şi ne vom descurca, aşa cum e de dorit şi cum se aşteaptă din partea noastră.
Atât declarase Lia; ocolise subiectul legat de comandantul misiunii. De fapt, spre norocul ei, reporterul nici nu-i pusese vreo întrebare despre acesta. Stela vorbise cu o altă domnişoară, de la altă televiziune.
- Dumneavoastră sunteţi medicul echipajului, deci veţi avea parte de o misiune dificilă, veţi fi responsabilă de viaţa şi sănătatea colegilor, cu care nu e de glumit.
- Aşa-i; nu e de glumit! Ştiu că e o responsabilitate imensă şi sper că mă voi descurca, indiferent de situaţiile cu care mă voi confrunta. Desigur, ar fi de preferat ca toţi să fie mereu sănătoşi şi să nu am parte de urgenţe de ordin medical; mă pot ocupa de altceva: Sunt specializată şi în domeniul chimiei, un domeniu destul de vast, deci voi avea de lucru. Dacă însă va fi cazul, bineînţeles că nu-i voi neglija, îi voi îngriji cât mai bine cu putinţă, doar asta-i datoria mea, ca medic al echipajului.
- Va fi o misiune de lungă durată – cel puţin 13 ani; credeţi că sunteţi pregătită?
- Chiar pe deplin pregătită pentru o asemenea provocare, n-aş putea afirma că aş fi, dar am să mă străduiesc să fac faţă chiar acestei perioade îndelungate. Sunt conştientă de faptul că în următorii 13 ani voi fi nu doar unicul medic, ci chiar singurul cadru medical, ceea ce nu e deloc prea plăcut. Sper să nu se îmbolnăvească toţi deodată; nu ştiu cum m-aş descurca. De asemenea, nu-mi este deloc clar ce se va întâmpla dacă mă voi îmbolnăvi eu; nu-mi pot acorda singură îngrijirile medicale necesare, nici autoconsulta, dar prefer să rămân optimistă şi să cred că nu voi avea parte de asemenea neplăceri.
- Şi dacă totuşi s-ar întâmpla, deşi nu e de dorit, ce veţi face în asemenea situaţii, cum vă veţi descurca? Nu credeţi că ar fi trebuit să aveţi cel puţin un ajutor de specialitate, o asistentă medicală sau ceva asemănător?
- Nu obligatoriu. Domnişoara blondă este biolog, deci are cunoştinţe de anatomie umană; în caz de necesitate strictă, mă poate ajuta ea. De asemenea, ar mai fi şi domnişoara Lia, psiholog, psihiatru şi neurolog. Prin urmare, mă pot baza pe sprijinul colegelor mele; ar mai fi şi unul dintre membrii de bază ai echipajului, specialist în ingineria genetică – nu e deloc de înlăturat. Ingineria genetică este un domeniu relativ nou, care poate ajuta mult în medicină; ba chiar o poate revoluţiona.
- Înseamnă că nu sunteţi atât de singură cum pare la început.
- Nu; pot afirma că am destule ajutoare. Ar mai fi şi băiatul acela de nici 18 ani, informaticianul, pentru că şi informatica este prezentă în medicina modernă şi în multe alte domenii. Singurii despre care aş putea afirma că nu m-ar putea ajuta practic, absolut cu nimic, ar fi geograful cel înalt şi comandantul misiunii, care este matematician; domeniile lor de specializare chiar n-au absolut nici o legătură cu medicina, deşi nu se ştie niciodată – poate greşesc, poate se mai pricep şi la altceva, deci mă pot totuşi ajuta. Pentru a evita şi preveni eventualele neplăceri de ordin medical, am să-i ţin pe toţi sub control medical strict, sever, periodic, iar ei nu se vor putea opune şi nici n-ar fi în interesul lor să se împotrivească acestor controale medicale repetate.
Atât spusese domnişoara doctor. Cât despre geograf, acesta fu intervievat de o altă domnişoară reporter, frumuşică, dar, normal, cam prea scundă pe lângă el. Pentru a putea acorda interviul, Nistor trebui să se aşeze pe un scaun; chiar şi aşa părea foarte înalt.
- Sunteţi deosebit de înalt, începuse, inevitabil, cu această remarcă neplăcută pentru lungan, domnişoara reporter. Fără supărare, ne-aţi putea spune...
- 2,18 m, domnişoară, replică Nistor, înţelegând ce dorea să afle domnişoara de la el, deşi ea nu-şi continuase ideea, se oprise încurcată.
- Impresionant! aprecie domnişoara. Şi de obicei, ce anume consumaţi?
- De obicei, dulciuri. Foarte multe, recunoscu Nistor. Dar acum am promis cuiva că nu voi ronţăi în timpul transmisiunii televizate şi m-am ţinut de cuvânt, deşi nu mi-a fost deloc uşor.
- Sunteţi geograf; cu ce credeţi că puteţi ajuta în misiune?
- Habar n-am, rosti amuzat lunganul, tare voios. Probabil cu cartografierea suprafeţei planetei necunoscute pe care o vom studia, cu explorarea ei din punct de vedere geografic, dacă într-adevăr vom ajunge acolo unde s-a preconizat. Dacă nu, doar la bordul navei, geografia nu-mi este de prea mare folos; poate că, în lipsă de vreo altă ocupaţie, am să încep să-i învăţ obligatoriu mai multă geografie pe colegii mei, chiar dacă ei nu vor părea foarte dornici de aşa ceva.
- Ştiu că mai sunteţi unul dintre constructorii navei. Credeţi că acest amănunt a fost luat în consideraţie de cei din Comisie atunci când aţi fost propus ca membru de bază al acestui echipaj?
- Nu ştiu, dar e posibil, altminteri, doar cu geografia mea, nu prea aş fi avut mari şanse de a mă număra printre fericiţii membrii ai acestui echipaj.
- Nu aveţi şi altă specializare?
- Ba da, desigur, mai am, dar şi alea au legătură cu geografia, deşi nu toate. Pot afirma că aş fi geograf în primul rând, apoi geolog şi geodez, specialist în radio-telecomunicaţii, dar şi – evident – astronom, astronaut, pilot de încercare şi cam atât; pare suficient, sper...
- Desigur, pare şi chiar este. Ce părere aveţi despre colegii dumneavoastră?
- Colegii mei?! Lăsând la o parte faptul că sunt toţi profesionişti în domeniile lor... Sunt cei mai cool; în principal şefu’ şi când zic şefu’ mă refer la cel ce a fost numit în funcţia de comandant al misiunii noastre. Nici o grijă, că tot şefu’-i ziceam şi înainte de chestia asta; nu-i o noutate nici pentru el, nici pentru mine, nici pentru ceilalţi.
- Şi vă sunt prieteni colegii?
- Prieteni – normal! Sper... Altfel cum?! zâmbi lunganul.
- Misiunea va dura cel puţin 13 ani. Cum sau cu ce vă afectează acest amănunt?
- De afectat, e firesc să ne afecteze pe toţi cu ceva, deşi nu-mi place cum sună acest cuvânt – „afectat” – dar cum anume se va manifesta, nu-mi pot da seama; sper totuşi că nu vom fi prea afectaţi, iar la momentul întoarcerii, ne vom revedea şi ne veţi considera destul de normali pentru a mai sta la discuţii cu noi şi atunci.
- V-aţi dorit participarea la o astfel de misiune?
- Bineînţeles, altfel n-aş fi acceptat să fac parte din acest echipaj, doar nu eram obligat de nimeni.
Şi geograful consideră că spusese destul, aşa că nu mai adăugă nimic altceva, decât mulţumirile de rigoare. Dar şi Alex, specialistul în inginerie genetică, se văzu intervievat.
- Sunteţi decanul de vârstă al echipajului... începu astfel tânărul reporter care-l intervieva.
- Da, desigur; mă pot prezenta drept Moş Alex, dacă doriţi... rosti geneticianul.
- Bineînţeles, nu poate fi vorba despre aşa ceva; sunteţi foarte tânăr.
- Eh, probabil... zise Alex, oarecum aprobator.
- Se cunoaşte faptul că sunteţi specialist în ingineria genetică. Dacă v-am ruga să ne vorbiţi mai pe larg despre domeniul dumneavoastră de activitate, ce ne-aţi putea spune?
- Despre genetică, în general, se pot spune foarte multe lucruri, dar nu toţi vor înţelege ceea ce vor auzi; uneori şi colegii mei întâmpină dificultăţi în a mă înţelege când le vorbesc despre genetică. Bineînţeles, genetica se ocupă cu studiul genelor, nu a celor de la ochi, ci a acelora ce intră în compoziţia celulelor vii. Cel mai cunoscut şi studiat element al geneticii este molecula ADN, responsabilă de codul genetic al fiecărui individ şi de transmiterea caracterelor ereditare de la o generaţie la alta. După cum se ştie, genetica oferă, practic, posibilităţi nelimitate, uneori aproape fanteziste. Desigur, nu este uşor să vorbeşti despre genetică şi nici să o studiezi, dar mie mi-a plăcut şi am reuşit.
- Este adevărat că pot fi readuse la viaţă fiinţe de mult dispărute?
- Da, dacă li s-a păstrat intactă măcar o parte a materialului genetic, ceea ce nu este imposibil, dar nu vom repopula planeta cu dinozauri, dacă la asta vă referiţi, cumva. S-a procedat însă la reintroducerea în ecosistem a unor specii dispărute de curând şi putem, de asemenea, preveni dispariţia altor animale ameninţate, le putem salva, cu ajutorul geneticii, pentru ca ele să existe în continuare şi în viitor. De asemenea, putem îmbunătăţi proprietăţile anumitor plante, tot prin manipulări genetice.
- Cum vă veţi desfăşura activitatea în cadrul misiunii?
- Presupun că, având la dispoziţie la bordul navei un laborator special, voi efectua o sumedenie de cercetări, al căror rezultat obţinut, sper să fie şi de folos.
- Cu excepţia geneticii, mai aveţi şi altă specializare?
- Da, dar asta-i principala, iar după trei ani în care am lucrat efectiv numai la construcţia navei „Pacifis”, vreau să-mi pot relua activitatea de genetician, atât cât se va putea.
- Ce credeţi despre durata misiunii?
- Durata?! Nu ştiu ce să cred; e vorba de 13 ani. De obicei, nu sunt deloc superstiţios, dar 13 este considerat de foarte multe persoane drept un număr care aduce doar ghinion. Eu sper din tot sufletul ca nouă să ne aducă numai noroc, deşi nu pot şti cum va decurge misiunea noastră.
- Consideraţi că s-a comis o mare nedreptate pentru că n-aţi fost numit în conducerea echipajului, deşi sunteţi unul dintre cei trei membri de bază, iar băiatul acela de nici 18 ani a fost numit drept şeful securităţii misiunii?
- Nu, nu consider că aş fi fost nedreptăţit, nici că s-ar fi comis vreo nedreptate în privinţa celor ce au fost numiţi în funcţii de conducere. Eu mă mulţumesc cu ceea ce mi s-a oferit şi nu-mi doresc mai mult, mai ales că astfel îmi rămâne timp pentru cercetări. Ba chiar îmi pare bine că n-am fost împovărat cu responsabilităţile pe care le implică funcţiile de conducere. De ce să-mi bat capul cu asemenea lucruri, când pot sta liniştit? E mai simplu, nu?!
- Iar despre comandantul misiunii ce ne puteţi spune?
- Ah, Luci... Pe Luci îl cunosc foarte bine, de mic şi nu greşesc deloc când afirm că el chiar merita această funcţie; în cazul în care  n-ar fi fost numit el comandantul nostru, s-ar fi comis, într-adevăr, o mare nedreptate şi o greşeală imensă, aproape ireparabilă. Luci este cel mai potrivit pentru această funcţie, el ştie cum să se descurce. Am încredere deplină în el şi tocmai pentru că ştiu că ne va fi comandant, sunt absolut convins că ne vom întoarce teferi toţi şapte, chiar dacă poate nu exact peste 13 ani.
- Îl admiraţi atât de mult?
- Pe Luci? Că-l admir, e puţin spus. Îl admir şi-l respect tare mult, chiar dacă nu asta reiese din felul în care mă port cu el şi chiar dacă este mai mic decât mine ca vârstă, dar nu vreau să audă ce v-am declarat despre el, pentru că n-o să-i convină deloc.
- Dar nu l-aţi criticat; dimpotrivă, l-aţi lăudat chiar.
- Exact asta o să-l deranjeze; nu-i place să fie lăudat, nici criticat. Şi ar fi mai bine să nu mai vorbim deloc despre el.
- Cum doriţi, aprobă reporterul, apoi întrebă: Mai aveţi ceva de adăugat?
- Dacă nu mai aveţi alte întrebări, nu; cred că ceea ce am declarat poate fi considerat suficient, încheie Alex, punând capăt interviului.
Domnişoara blondă, Maria, avu parte şi ea de un interviu, reporterul fiind un tânăr blond, cu ochii albaştri, nu verzi ca ai ei. După o mică introducere, urmau, bineînţeles, întrebările:
- S-a spus că aţi obţinut dreptul de a participa la această misiune în urma rezultatului obţinut la nişte testări pe care le-ai susţinut zilele acestea. Au fost grele subiectele?
- Negreşit, da! Au fost chiar foarte grele, cu mult mai grele decât cele de la examenul de absolvire a Institutului, de aceea mă bucur că am reuşit să obţin dreptul de a participa la această misiune; n-a fost deloc foarte uşor. Am avut parte de testări chiar şi în week-end, sâmbăta şi duminica, iar cei ce au alcătuit subiectele de concurs au fost, din câte am înţeles, cei trei tineri care sunt membrii de bază ai echipajului: proaspătul comandant, geograful cel înalt şi geneticianul; se pare că eu am fost asistată chiar de Lucian, adică, băiatul care este acum comandantul nostru.
- Pentru că tot aţi adus vorba despre cel ce ocupă cea mai importantă funcţie în echipaj, ce părere aveţi despre el?
- Părere?! se miră blonduţa. Ah, nu-l cunosc de mult timp, dar prima mea impresie despre el a fost una bună. Cred că se va descurca; poate e cel mai potrivit pentru această funcţie. Îmi pare bine că-mi va fi coleg, ba chiar principalul coleg, ca să mă exprim aşa; sper că mă voi înţelege cu el și cu toţi ceilalţi, dar mai ales cu el. Am să-i acord sprijinul meu, în caz de nevoie.
- Deci, sunteţi biolog; aceast lucru presupune că vă plac plantele şi animalele.
- Îmi plac foarte mult, toate; nu fac diferenţe între ele. Chiar am acasă multe animale, de care-mi va fi foarte greu să mă despart, pentru că, din nefericire, nu vom lua cu noi animale la bordul navei, în misiune. Nu mă voi împotrivi acestei decizii, deşi mie nu-mi prea convine, dar dacă nu animale, atunci plante sigur voi lua, o sumedenie, ca să compensez lipsa animalelor. Iar în privinţa plantelor, nimeni nu ne va interzice prezenţa lor la bordul navei.
- Cât despre părinţii dumneavoastră...
- Părinţii mei au fost foarte înţelegători, nu s-au împotrivit participării mele la această misiune nici o clipă, deşi, normal, gândul celor 13 ani îi cam nemulţumeşte. Dar n-am fost nevoită să duc muncă de convingere cu ei, iar pentru asta le sunt recunoscătoare.
Şi atât declaraseră cei şapte tineri, membrii ai echipajului, reporterilor, după oficializarea misiunii lor. Bineînţeles, reporterii  nu-i scăpară din vedere nici pe directorul Institutului, nici pe profesorul Manea, nici pe părinţii tinerilor din echipaj, cărora le solicitaseră interviuri; aceştia nu-i refuzaseră. Zărindu-l liber pe comandantul misiunii, domnul Virgil Stancu, tatăl Liei, consideră că era momentul prielnic pentru acea discuţie între patru ochi despre care îi amintise. Lucian acceptă propunerea dânsului, aşa că amândoi se retraseră într-un loc ferit de camerele de luat vederi; pe puntea principală a navei, căci reporterilor nu li se permisese accesul în interiorul vehiculului spaţial. Puteau filma exteriorul din orice unghi doreau, dar în interior nu puteau pătrunde. Pe puntea principală erau deci doar Lucian şi domnul Stancu Virgil, acesta din urmă admirând pentru câteva clipe aspectul interior al navei. Lucian spuse:
- Vă ascult, domnule Stancu!
- Desigur, acceptă dânsul. Îmi dau seama că te întrebi de ce    ţi-am solicitat o întâlnire între patru ochi şi am să te lămuresc de îndată. Bineînţeles, înainte de ceremonie, nu ştiam că vei fi comandantul şi te felicit pentru numirea în această funcţie, de conducere. De asemenea, felicitările mele pentru această superbă navă spaţială; ştiu că e mai mult capodopera ta.
- Vă mulţumesc, domnule, spuse Lucian cu politeţe.
- N-ai pentru ce, dar îţi spun că această numire în funcţia de comandant, nu schimbă cu nimic situaţia.
Lucian se încruntă a nedumerire; încă nu înţelegea ce dorea acest domn de la el. Îl cercetă atent pe tatăl Liei, cu privirea lui pătrunzătoare. În mod ciudat, i se păru că fiica lui nu-i seamănă, cel puţin sub aspect fizic, deşi domnul Stancu era un om tare plăcut. Cât despre dânsul, realizase că avea în faţă un tânăr inteligent, distins, respectuos, manierat şi elegant; se observa clar din toate gesturile sale; părea potrivit să fie comandant.
- Despre ce situaţie este vorba, domnule? La ce vă referiţi?
- În primul rând, să nu-ţi închipui că fiica mea ar avea vreun amestec; ea habar n-are de intenţia mea de a-ţi vorbi.
- Înţeleg; însă nici n-am susţinut că fiica dumneavoastră ar fi cumva implicată. Presupun că dacă ar fi, ar participa la această discuţie, deci, ar fi prezentă, doar nu există motive s-o înlăturaţi.
- Bineînţeles, însă am considerat că ar fi mai bine ca ea să nu fie prezentă. Şi hai să nu mai tot ocolim subiectul, pentru că n-are rost să prelungim prea mult discuţia. Am să încerc să fiu cât mai direct posibil.
- Chiar vă rog, domnule; nici mie nu-mi plac ocolişurile.
- Foarte bine, aprecie Stancu Virgil. Deci, sper să înţelegi că nu de la fiica mea, însă am aflat despre tine că ai fi...
- Un mare Don Juan, îl completă Lucian, căci dânsul se oprise încurcat.
- Întocmai, aprobă domnul Stancu, uimit de francheţea băiatului.
- Mda... se întristă uşor Lucian. Se pare că nu pot scăpa pe nicăieri de această „faimă” cu care m-am ales şi care mă urmăreşte...
- Înţelegi că nu pot fi tocmai liniştit ştiind că fiica mea va călători împreună cu dumneata timp de cel puţin 13 ani, chiar dacă eşti comandantul misiunii.
- Înţeleg, dar vă asigur că nu aveţi de ce vă teme. Eu şi domnişoara Lia, fiica dumneavoastră, am încheiat deja un soi de, să-i zicem armistiţiu, prin care mi-am luat angajamentul faţă de ea că n-am să depăşesc limitele colegialităţii în relaţia dintre noi doi. Şi vă spun că îmi voi respecta acest angajament. În plus, am să vă promit şi dumneavoastră acelaşi lucru, deci puteţi considera că fiica dumneavoastră va fi în siguranţă mereu, nu va păţi absolut nimic.
- Nu face asemenea promisiuni, tinere... Sincer, îmi pari un băiat foarte cinstit, onest, dar fata mea e totul pentru mine! Am să te rog doar să nu-i răneşti sentimentele, pentru că e tare sensibilă; deci, să n-o faci să sufere!
- Eu, domnule?! De ce credeţi că ar putea suferi din cauza mea?
- Eşti singurul care ar putea să-i cauzeze asemenea neplăceri, de ordin sufletesc, tocmai datorită reputaţiei tale... Încă o dată însă, te rog insistent s-o laşi în pace! Nu vreau ca în momentul întoarcerii să mi se plângă, din cauza ta; nu vreau să sufere! repetă domnul Stancu.
- Domnule, vă asigur că n-am nici un interes să-i provoc suferinţă, spuse Lucian.
- Te cred, zise îngândurat tatăl Liei. Însă te avertizez: O las să plece în această misiune, chiar împreună cu tine, însă dacă la întoarcere, fata mea îmi va spune că totuşi a avut ceva de suferit de pe urma ta, vei avea de-a face cu mine şi nu-ţi doresc să cunoşti vreodată furia unui tată care-şi apără fiica; nu e deloc plăcut!
- Nu, domnule; voi fi foarte corect cu domnişoara Lia, promise Lucian cu seriozitate în glas.
Tatăl Liei îl măsură cu privirea. Inexplicabil, tânărul îi inspira multă încredere şi nu putea fi chiar atât de aspru cum îşi propusese iniţial, înainte de a-l fi cunoscut, pentru că băiatul era tare convingător; în plus, avea prestanţă, stil...
- Bine, tinere; asta ar fi tot ce aveam de spus. Nu uita, te rog! Încearcă să te ţii de cuvânt şi astfel să eviţi eventualele neplăceri pe care le-ai putea întâmpina la întoarcere. În orice caz, îţi doresc mult succes şi tot binele din lume! Eşti comandantul, deci, ai grijă de membrii echipajului; ei depind totuşi de deciziile tale.
- Puteţi fi foarte liniştit, domnule, îl asigură Lucian cu un glas care inspira multă încredere.
Băiatul dovedi stăpânire şi siguranţă de sine; domnului Stancu îi plăcu. Îi zâmbi scurt. În mod normal, i-ar fi convenit de minune un astfel de ginere, dar misiunea lor nu era deloc ceva foarte normal...