Neîntorşi

-Auzi? E vântul dinspre Irish Sea...Parcă ar cânta un cântec zbuciumat de jale...despre nişte pescari plecați în larg , nemaiîntorşi la mal...acolo marea le-a făcut morminte de alge şi ape...şi odihnesc în adâncuri...
-Bunico, de ce îmi povesteşti mereu despre acei pescari plecați şi nemaiîntorşi, rosti băiețelul a nu ştiu câta oară întrebarea ce era evident că-l frământă.
Bătrâna, aproape oarbă, pare să nu-l audă la început...înşiră cuvinte ce băiatului i se par fără noimă...
-Nu plecați, le-am zis, nu plecați! Nu vedeți mânia apelor, nu vedeți mânia Cerului? Dacă plecarea va fi fără întoarcere?...Dar m-au nesocotit şi acum aştept...ce aştept?! Doar ştiu că mi-e zadarnică aşteptarea...De ce a trebuit să o ia şi pe Ea? Măcar Ea să fi rămas...dar aşa a fost să fie...Tu, băiete, eşti singura mea comoară...
-De ce sunt aşa o comoară, bunico? ...că doar sunt un băiețel ca mulți alții. Uite, nu mai am nici dinți şi nu valorez prea mult aşa, ştirb.
Bătrâna zâmbeşte, e unul din puținele momente când zâmbeşte, şi îi răspunde:
-Eşti cea mai mare comoară a mea!...singura, mai adăugă doar pentru ea.
Cei doi, trăiesc într-un colț de Irlandă, unde apele sărută cerul , iar pereții abrupți de stăncă străjuiesc ca un hotar între nemărginirile albastre si pământ.

În urmă cu trei ani fiul, soțul şi nora ei, au ieşit în larg să pescuiască, îndeletnicire din care generații la rând
şi-au dus zilele. Bătrâna a simțit că nu e bine, un presentiment ciudat a pus stăpânire pe sufletul ei...I-a implorat să nu iasă în larg în după-amiaza aceea...Cei trei i-au nesocotit sfatul.
Degeaba i-a aşteptat a doua zi, a treia zi, degeaba au ieşit sătenii în larg să-i caute...Totul a fost zadarnic.
Apele au adus la mal, după câteva săptămâni, rămaşițele uneia dintre cele două bărci...şi nici un suflet în barcă! Bătrâna a înțeles şi a acceptat, în cele din urmă, că nu se vor mai întoarce.
Îi pare rău că e mult prea bătrână şi că s-ar putea să nu vadă puiul de om crescând până la capăt...
Cu câteva flori de câmp, ajutată de baston, se îndreaptă ca în fiecare zi, spre apele acelea pe care acum le urăşte...Aruncă florile drept ofrandă pentru cei plecați şi neîntorşi. Ochii i se întunecă...Îşi ia odorul de mână şi se întoarce spre locul lor pustiu şi sărăcăcios...
De undeva, răsună un cântec trist cântat parcă de o sirenă cum există în poveştile Irlandei...
Acum, băiețelul zburdă înaintea bunicii...El nu înțelege prea bine ce s-a întâmplat...Un fluture i se aşează pe umăr, apoi îşi ia zborul, iar copilul încearcă din răsputeri să-l ajungă.
-Unde eşti, băiete?! Nu mă parăsi! Aici cărarea nu mai e netedă, iar ochii mei, tu ştii, sunt obosiți.
Băiețelul o prinde de mână şi îi spune:
-Promit să nu te părăsesc niciodată, promit să nu mă pierd vreodată în larg, promit că te voi duce în biserica ce-ți place atât, când mă voi căsători...Da! Cu Diane, ea e prietena mea şi îmi va fi soție într-o zi. Uite-o că vine spre noi, oare ce o vrea?!
Marea rămâne în urma lor mai liniştită decât în alte dăți, cântecul trist a încetat, doar pescăruşii zboară, rotindu-se în aer, ducând, parcă, pe aripile lor, ceruri şi ape.
Diane, o fetiță neastâmparată, plina de pistrui pe nasul cât un bănuț, cu o rochiță învechită pe ea, dar curată, ajunge în sfârşit, la ei. Părul, datorită alergaturii, i s-a desprins din codițe şi stă desfăcut pe spatele ei mic...Îşi trage sufletul apoi spune :
-Veniți, grăbiți-vă ! O femeie vă aşteaptă! E în curtea casei voastre!
Bătrâna tresare şi o intreabă, cu nerăbdare in glas:
-Ce femeie?! Ce tot spui acolo, fetițo?!
-Nu o cunosc, e frumoasă, cu părul roşu ca al tău, spuse arătând spre băiețel, şi mi-a mai zis ca numele ei e Ariel...
Bàtrânei îi tremură genunchii...nu se poate! E un vis mult prea frumos şi nu vrea să-l piardă!
Cei trei se îndreaptă grăbiți spre casa unde FERICIREA îi aşteaptă...